paine si circe

Caracterul meu de utopist ma facea sa cred ca ar fi bine ca guvernul sa trimita tot poporul in vacanta in Italia.

Se mai destindea lumea, mai manca ceva bun, bea un vin, n-o mai lua asa de personal si, poate, se intorcea si cu niste concluzii constructive la nivel personal. E frumos sa crezi ca niste parmezan si un Chianti pot sa deschida orizonturile, dar nu e deloc intelept sa si astepti sa se intample chiar una ca asta. Lasa un nefericit pe strazile celui mai frumos oras din lume si ai mari sanse sa gasesti o mare cantitate de Faurei in povestirile, fotografiile si invatamintele calatorului sarac in duh.

Pana si cele mai indiscutabile bucurii pot deveni, daca nu discutabile, macar penibile atunci cand se confrunta cu frunti inguste sau cu firi obisnuite sa lucreze impotriva lor, autosabotoare. Ma intorc dintr-o calatorie si sunt, ca de fiecare data, fericit sa descopar ca lucrurile in care cred exista. Nu sufar de depresie si nici nu stramb din nas la revenire, nu mi se pare ca locuiesc in Congo si nici macar nu schitez vreo comparatie.

Cea mai mare bucurie pe care mi-o poate oferi o calatorie este sa-mi confirme firescul incantarii, dincolo de orice cliseu turistic. Sunt mult prea nemultumit ca sa devin usor victima vrajelii pentru grupuri organizate si nu caut decat sa incerc sa ma simt cat mai acasa oriunde ajung. Incercand sa pricep cum traieste lumea si ce as putea sa invat nou, incep sa cred cu naivitate ca e normal ca oricine sa faca la fel.

De data aceasta ma gandeam, cu naivitate, recunosc, la cum s-ar intoarce oamenii din calatorie si s-ar apuca sa scrie despre ce au inteles ca ar putea sa imbunatateasca in vietile lor, despre ce tehnici simple ar putea sa adopte pentru a se apropia cat de cat zilnic de bucuria de a fi in viata si in lume, intre oameni.

Vin dintr-un loc in care ochiul meu de acvila nu a prea zarit ceva urat si sunt usor ingrijorat pentru ca nu este o fictiune, nu este niciun tablou feeric din care au disparut toata intristarea si suspinarea. Si, tocmai de aceea, sunt la fel de desprins ca si inainte de plecare de toate mizeriile, aparent de actualitate, de care oamenii se lasa cotropiti si locuiti. Si mi se pare ca planul meu de remontare a moralului pierde constant din public si din succesul pe care i-l banuiam.

Cum poti sa convingi un om pe care-l doare capul sa ia un antinevralgic, din moment ce el crede ca e normal sa-l doara capul? Ma opresc aici cu metaforele, pentru ca nu e nimic poetic in aceasta invalmaseala in care m-am intors. La arte martiale te invata sa te uiti tot timpul la ce faci, asta ar insemna sa si intelegi de unde pleaca o miscare, unde se opreste, care ii este rostul, cum poate deveni armonioasa, chitibusuri din astea.

E foarte limpede chiar si pentru nepracticantii de arte martiale ca nimeni nu se uita la ce face, ca nimeni nu pricepe ce ar putea face pentru a crea frumusete, valoare, chiar si atunci cand vorbim despre mamaliga. Sau despre case, viziuni de strategie de dezvoltare pe termen lung, orice implica modificarea spatiului in care traim alaturi de ceilalti.

Privind in avion, am vazut figuri de oameni care nu se schimba nici daca merg in Bahamas cu Sfantul Petre si Arhanghelul Mihail. Am simtit ca ar fi cazul sa-mi vad de treaba cu vacantele mele de redescoperire a fericirii si ca ar trebui sa incerc sa ma apar cat mai bine de evidenta faptului ca traiesc intr-un loc iremediabil mutilat de uratul din creierii bolnavi ai istoriei si ai celor pe care nu-i deranjeaza sa traiasca asa, adica oricum.

O lume de fiinte nemultumite, care nu protesteaza niciodata. Mi-e ciuda ca simt asta si ca scriu asta, dar o fac intr-un fel cu speranta. asta e si paradoxul, pentru ca rabdarea mea, credinta ca esentialul se poate schimba sunt toate adunate sub semnul lipsei de speranta. Lumea asta in care ne simtim noi normali si indreptatiti sa facem ce facem e induiosator de bolnava la cap, din ce in ce mai bolnava la cap si din ce in ce mai indemanatica in a produce urat si nefericire.

Partea amuzanta e ca toata lumea e convinsa ca asa este normal, ca e si pueril sa vorbesti despre lucrurile astea, cand avem atatea motive sa nu ne vedem capul de necazuri, la care se adauga si spiritul nostru fabulos. Circe, vrajitoarea, i-a transformat pe oameni in lighioane si, daca tot s-au obisnuit asa, ce rost are sa-si revina? Luati cu paine, sa va saturati.

publicat in evz / 31 martie 2007

touristslikeme.com

toate destinatiile turistice sufera de o boala comuna. oamenii fac aceleasi fotografii – aceleasi unghiuri, aceleasi subiecte si must see-uri.

mult mai simplu ar fi un site pentru turisti idiotizati, de unde si-ar putea alege orasul, zona, obiectivul si fotografiile care le plac, facute de miliarde de ori pana atunci in acel loc, infinit mai bine.

dar ce ne facem cu marketingul asta cultural?!
fabuloushit.

conspiratia adancurilor

e adevarat!
miscarile balenelor, pestilor si zooplanctonului sunt esentiale in existenta marilor curente oceanice, precum cel al Atlanticului de Nord.

chiar daca se pot face orice fel de analogii, vestea e buna mai ales in sine.

listen to the sunday morning

imi place la nebunie un vers al lui dylan, din mr tambourine man.
in the jingle-jangle morning i’ll be following you

sunt prea adormit pentru explicatii, ma bucur ca m-am trezit intr-o duminica atat de gratioasa. ceea ce va doresc si dumneavoastra. 🙂

[youtube]0cWzxJvgWc8[/youtube]

radem, glumim, dar numai in cadrul incintei!

Asta e poanta unui banc usor sinistru.
Un gropar care muncea noaptea este hartuit de un schelet care incearca sa-l tot sperie, dar fara succes. Nemultumit de lipsa de participare, el incearca sa sara gardul cimitirului, iar groparul il opreste cu o cazma in ceafa, adaugand si replica din titlu. Cam asta pare sa fi ramas dupa celebrul strigat: Libertate, te iubim, ori invingem, ori murim! Invingem, iubim, murim, libertate, dar numai in cadrul incintei.

E mai mult decat ironica febrilitatea cu care proaspat eliberatii se apuca sa reglementeze orizonturile deschise. Sau sa acorde respectul cuvenit normelor de libertate in vigoare. Astfel a aparut descoperirea penibila ca libertatea e folositoare mai ales pentru a-ti manifesta nemultumirea, slabiciunea, dezgustul, excluderea, nefericirea, risipirea. Libertatea e buna pentru a putea raspunde la orice idiotenie si pentru a afirma lucruri deja verificate.

Nu pare buna pentru a-ti verifica ideile, curajul, creativitatea, determinarea – astea inca se verifica in alta parte. Aici ramane acelasi discurs obosit despre cum nu se respecta valorile si cat e de rusinos si zadarnic sa incerci sa castigi bani facand lucruri destepte, bune si frumoase. Mai mult, pare ca intotdeauna totul depinde de altcineva, ca a-ti asuma o alta directie decat cea prescrisa de isteria TV este o greseala pe care o vei plati cu viata.

Acum, daca libertatea a venit, de ce tot intarzie normalitatea? De ce inca se citeste din scoarta-n scoarta revista „Cum sa fim liberi atunci cand vorbim despre libertate?”. Privit cu relaxare, acest tablou arata ca o intalnire dintre doi tipi care vor sa se lupte si care isi anunta intentiile. Eu stiu karate si o sa-ti trag un pumn in gura. Eu stiu judo si o sa te rostogolesc peste sold, fir-ar mama dumneavoastra a dracului. Naturaletea gesturilor este inexistenta, gratia pare interzisa.

De ce sa ma apuc sa varuiesc casa istorica in care locuiesc daca pot sa ma plang ca este o ruina si ca este atat de complicat sa dau o bidinea? De ce sa vorbesc despre altceva decat impotenta politicii daca numai asa pot sa-mi justific prezenta in anormalitate? De ce sa incerc sa fac ceva cu viata mea cand pot sa fac atat de mult misto de vietile altora? De ce sa fac ceva pentru mine cand sunt atatea lucruri de criticat la cei din jur si cand suna atat de bine sa te plangi ca ai niste planuri marete si ca nu poti sa le duci la capat?

Poate ca va parea o afirmatie nebuna, dar, in ciuda oligofreniei de mezalianta, unul dintre fundamentele redescoperirii bucuriei de a trai in Romania va fi aparitia magazinelor Ikea. Cred ca a intelege greutatea reala a balastului care ne insoteste zi de zi si simplitatea gestului de a decide schimbarea vor crea influente majore in dezvoltarea respectului de sine. Intelegand sa faca in nume propriu lucrurile pe care asteapta ca altii sa le faca, lumea va ajunge poate (sper) mai repede sa aprecieze si sa ingrijeasca toate lucrurile, vestigiile sau intamplarile frumoase care ne inconjoara.

Astfel, ar putea intelege de ce Printul Charles a parasit cu lacrimi in ochi satul Viscri si de ce ar trebui sa ne buseasca plansul de fiecare data cand ne parasim pe noi insine, pentru a ne conecta la computerul central al dementei ca sa asimilam ultimele noutati in materie.

E o vorba englezeasca, less is more – adica mai putin inseamna mai mult. Iar asta s-ar traduce prin reaparitia spiritului in viata noastra. Incepand cu canapeaua de 6.000 de lei care ne hraneste cat una de 10.000 de euro si terminand cu restaurantele unde poti merge pentru a consuma intentii sincere, cum ar fi o ceafa la gratar si un vin fara apa. Daca am ignora mai intens televizorul si tirania politicii, cred ca am gasi mai multe motive de comunicare decat de despartire, acum cand lucrurile ar trebui sa fie clare chiar si pentru cei cu dizabilitati cognitive.

Incintele astea din care adeseori nu ne lasam singuri sa iesim pot sa dispara odata cu recastigarea increderii in puterea exemplului personal. Sunt departe de a da sfaturi, dar imi place sa le ascult si sa le ironizez din solidaritate. De-asta, alaturi de sanatate, as ura libertate, ca e mai buna decat toate. Si la iesirea din cadrul incintei, pe care v-o doresc tuturor, as adauga o vorba culeasa din albumul Chipuri de viata monahala. Cel care nu se ingrijeste de lucrurile mici va cadea incetul cu incetul in cele mari. – Avva Dorotei.

pentru cunoscatori

anunt pe aceasta cale ca fostul MICM (cladirea impozanta de langa Casa Vernescu), care a adapostit la inceputuri ProFm, dispare in fiecare zi cate putin.

terasa si privelistea sa magica, romantismul unic al locului si al epocii m-au inspirat teribil si m-au facut foarte fericit pe cand invatam sa plutesc in eter alaturi de cativa tipi grozavi.

goodbye.

mancare calda

live blogging de la ilioara.

un anunt ca din vremurile bune despre bufetul ilioara, care ofera o gama larga de bullshituri.

printre ele, sintagma mancaruri calde

un fel de a spune: va oferim o kestie nasoala si nu foarte rece.

sau, in traducere libera: hrana incalzita


unitatea armani va ofera o gama larga de articole de imbracaminte de lux, de purtat pe corp.

cu alte cuvinte, ciorba de burta, eleganta si rafinament.

cesaria evora sau buddha bar?

aproape toti cei cu care ma intalnesc de cand a inceput ploaia au o mare problema si sufera sincer de nervi sau depresie, fumeaza mult, stau cu perdelele trase, asculta muzica lenta si beau ceai de tei.

iubita mea a mers la o intalnire intr-o cafenea frantuzeasca, unde doamna frantuzoaica de la tejghea asculta holograf (doamne ajuta si pazeste-ne!). cand a fost rugata ferm sa puna altceva a intrebat candid: cesaria evora sau buddha bar?
afara ploua, lumina era putina, chiar nu isi avea cazul…

la doua ore dupa, la o alta intalnire, o doamna meteodependenta si deci prost-dispusa intreaba acru, cu mana pe play: cesaria evora sau buddha bar?

rafinamentul poate ucide. 🙂

silans

in italia a fost interzisa utilizarea telefoanelor mobile in institutiile publice de invatamant, mai precis in clase.

inca putin si nenorocitii astia au sa interzica si drogurile.

in ce lume traim…

iar taranie! (paysanie de nouveau :)

inaugurez categoria iar taranie cu o scapare specifica majoritatii intreprinderilor autohtone sofisticate & exclusiviste .

articolul e aici

greseala se vede in fotografie si se compara in marlanie cu urarea de la mai toate restaurantele exotice din bucuresti: s-aveti pofta!

meniu-5.jpg

nici nu e mare diferenta intre bonne appetite si bon appetit. diferenta e doar limba franceza.

what’s up?

IMG_20150420_090810

două băbuțe stau pe o piatră pe uliță, la discuții.

una are 70, cealaltă peste 80.

după un moment de tăcere, cea de 80 zice aşa, privind atent colbul în care scormonea cu papucul drept: Continue reading…

buhuhu

lait, like a bird in za tree 🙂

buha.jpg

intr-o vreme, am avut o colectie de 15 (care e pluralul de la buha?) .

stateau serioase si decorative intr-un copac, ca niste globuri cu arc si cheita – pentru rasucit capul.

do you buhuhu?

conspiratia a invins

Nu tot ce nu ne ucide ne face mai puternici. Ne mai si tampeste.  Suspiciunea, boala conspiratiilor si a suprainterpretarilor fac din om neom, ca si alcoolul. Daca ar exista separat un minister al sanatatii mintale, sigur ar trebui sa caute un vaccin pentru acest flagel care umple lumea de tristete si spume la gura.

Nu exista cuvant, nu exista privire, nu exista o prezenta sau o absenta care sa nu spuna ceva, orice, adica totul. Vorbind cu un prieten jurnalist despre molima care s-a abatut deopotriva peste public si breasla, imi spunea ca cele mai complexe teorii politico-strategice isi au de foarte multe ori explicatia intr-o simpla serie de apeluri ratate.

Experienta mea de radio e un bun martor. E mai mult decat posibil ca invitatul principal al unei emisiuni sa nu raspunda. Este sunat altul apropiat de subiect si nici acesta nu vine. Din disperare de cauza, oamenii de la TV suna pe cine nimeresc, pentru ca nu pot vorbi singuri (desi vorbesc).

Faptul ca se potriveste sa vina un reprezentant al altei tabere este o consecinta greu de sesizat si greu de crezut. Orice disculpari sau clarificari nu fac decat sa amplifice credinta ca s-a intervenit, ca se intampla ceva, ca din nou poporul este dus de nas si ca traim in plin Caragiale.

Fac o paranteza ca sa-mi manifest disperarea fata de abuzul de sintagma nenea Iancu si de obsesia semisenila cu aer profetic ca nu s-a schimbat nimic. Lalaiala asta interminabila despre actualitatea lui Caragiale, care la randul ei reprezinta o cheie catre interpretarea finala a starii de fapt, e un fel de Cismigiu al desteptilor si prostilor.

In acest parc plin de verdeata, unde e numai incruntare si venin, se petrece mai nou toata actiunea acestui sitcom national. Aici vin cei care folosesc dintr-un soi de superioritate amara si avizata apelativul Romanica si culmea e ca pe foarte multi dintre ei nici nu-i deranjeaza oribilul cuvant euroi.

Aici vin pipitele si vorbesc despre brandul de tara, cot la cot cu taximetristul care il numeste pe Pristanda Pricopie si citeaza expert si scurt: doua la prefectura, doua la primarie. E ca la Eminescu, din care majoritatea a retinut: Tu esti Mircea?

Desi telecomanda e la mine si o folosesc extrem de bine, tot mai gasesc prilejul sa ma intreb cand s-au pricopsit oamenii cu aceste complexe infioratoare, care-i condamna la o trancaneala nesfarsita.

Ca ar fi trancaneala voioasa, ar fi bine, dar e una pe viata si pe moarte. Si asta doar pentru ca unora le dicteaza complexul de superioritate ca lucrurile nu pot ramane simple si ca, atunci cand armele tac, vorbesc analistii, ziaristii, Cristoiu si oricine nu are treaba pe-acasa si are o diploma de destept.

Intr-un chip tare nefericit si complexul de inferioritate naste acelasi tip de comportament bezmetic si acaparator, un fel de masina de produs vid. Cismigita asta este cea mai compacta forma de consens sado-maso. E ca in bancul cu vizitatorul fugarit prin spital de un nebun cu un topor in mana, care se opreste in cele din urma, intinde toporul si spune ca e randul lui sa fie alergat.

Tot aud spirite fine minunandu-se de nivelul discutiilor de pe forumurile ziarelor, de exemplu. Faptul ca vom avea un concert cu Rolling Stones nu poate fi ceva neutru. Sunt foarte multe de spus despre asta, sunt pareri pro si contra, se lanseaza pronosticuri, judecati de valoare, se examineaza istoria, se pun in balanta spiritul mioritic, teroarea comunista, morala crestina si se demonstreaza ca nu sunt lucrurile chiar asa cum par.

Nu e un simplu concert, e o demonstratie, o provocare, o manipulare, o victorie, o infrangere, o nostalgie, un sictir. Conspiratia incearca sa ne adoarma spiritul si sa mergem ca prostii la concert sa ne zbantuim.

Si nu pot sa uit de cea mai diafana miscare, cea a sufletelor alese si sensibile, care ne aduc aminte ca nu am mai privit de mult o floare, cerul, oamenii, ca nu am mai citit o poezie si nu am mai pus in curte o caruta traditionala cu beculete chinezesti.

Putine exemple proprii si credibile traverseaza acest peisaj plin de siluete care gesticuleaza violent sau ca moartea lebedei. Si la fel de putine sunt gesturile care seamana cu o parte la fel de admirabila a viziunii celui care le justifica greturile si neputinta tuturor interpretilor ramasi in viata. Caragiale a  trait si murit la Berlin, in Germanica. Asa ca, “a se slabi!”.

publicat in evz, 17 martie 2007

intuitie for za weekend

pentru cei care au deschis mai tarziu televizoarele.

ce este intuitia feminina?

capacitatea femeilor de a contrazice un barbat inainte ca acesta sa spuna ceva.

sure…

asta e calea, dacă e

IMG_20150331_100332

 

 

unul din acei idioți amabili, care se oferă să-ți explice cum să ajungi la dracu’n praznic, a reuşit să sintetizeze ce trebuie ştiut pentru a transforma totul într-o destinație.

mergeți înapoi, pe urmă înainte şi pe drum.  

ne potrivim ceasurile, sunăm la salvare şi fugim?!

Băi, gentlemani!

În seara asta, un tip vizibil mangă le spune (eschivându-se) polițiştilor care îl îndemnau la testul de alcoolemie:

Hai, dom’le, ca vă promit eu că n-am băut!

 

una polenta da guiness

in acest moment pe rai uno se poate vedea incercarea poporului italian de a produce cea mai mare mamaliga din lume.

cu aceeasi ocazie, s-au putut vedea multi batrani razand.

suspect, nu?

🙂

in ce zi cade brazilia?

azi am parcat pe strada caderea bastiliei si mi-am adus aminte de intalnirea cu un om cu chica si tricou mulat pe burtica, pe strada brazilia ( aflata foarte aproape de c.b.).

scoate capul din masina si ma intreaba – cat de amabil ii permitea capul lui cel mic: unde e strada caderea braziliei?

nu ca voi ca sa ma laud, dar chiar nu am accentuat cand am corectat: poate caderea bastiliei?!

si el a dat plictisit din mana, asa, ca o exclamatie: ce conteaza la scara universului ca e brazilia sau bastilia?!

important e sa ramanem oameni. aia zic.

(apropo de cazut brazilia si bastilia, ce piesa merge mai bine decat another one bites the dust, in varianta unor baieti care cred ca au fost binedispusi inca din starea de foetus, adica de la mama lor?!)

so, ia vedeti.

various-artists-another-one-bites-the-dust-queen-cover.mp3

la radio/back in business

bai, fiintelor!

daca ati facut, faceti radio sau daca va trece prin cap sa faceti una ca asta, trimiteti-mi tot ce trebuie stiut despre voi (proba de voce, interventii, mix-uri, cv-uri sau ce orice credeti ca va reprezinta si recomanda) la

razvan@exarhu.ro

sau

razvan.exarhu@gmail.com

cititi si dati mai departe.

I like, I buy! :))

i do like mondays

stiu ca sunt probleme de pozitionare personala majore in fiecare luni. sensul vietii iese destul de sifonat la inceput de saptamana si chiar si marti duce mai departe cu glorie recordul de accidente rutiere al zilei de luni.

e posibil sa ne izbim atat de violent de stridenta acestei zile, pentru ca o intampinam cu resemnare, molesiti de reveria weekend-ului.

o pasiune subita ne poate smulge acestei vraji second hand. un motiv de a ne strecura cu indemanare prin intortochelile zilei ne va salva bucuria.

sa zicem ca poate fi si o carte, una din specia rara a celor care te indeamna sa nu le citesti dintr-o suflare, desi numai asta iti vine sa faci.

e una din cele pe care le citesti cu pretul noptii, acea carte care te face sa te porti usor ciudat, absent, in momentele in care nu poti fi pe canapea, oriunde, inghitind pagini.

si, pentru mine, e cu atat mai important ca mi-a fost recomandata de prietenul meu, Maxim (ghitarist si individualist), care are un senzational test de inteligenta (emotionala) format dintr-o singura intrebare, despre care o sa vorbesc, maybe.

aceasta e cartea, indurati-va de voi si cititi-o lunea.

umbra_vintului1.jpg

pe trecere de frustrati

Nu am mai vazut de mult atatea patachine dezlantuite ca la acest nefericit 8 Martie televizat. Dar sa nu credeti ca aceasta e o critica, pentru ca stiu ca nu are rost. Ele au fost incurajate sa ajunga in halul asta de deformatorii de opinie, de educatia din familie si de vedetele de la scoala ajutatoare de toape. Asa ca trebuie sa fie incurajate in continuare, ca nu cumva sa faca soc pe fond nervos si atac de corp. Bravo, fetelor!Exista in limba de lemn a presei mediocre cateva expresii de aur, pe care orice jurnalist care se clatina pe marginea prapastiei propriului vocabular le acceseaza in loc sa sune la 112. Cea mai simpla este: zile mari – si se poate folosi in orice context, de la petreceri la filme, salate, arestari, batai si operatii de apendicita. Pentru ca nu e momentul listelor, o sa trec la una dintre cele mai obsedante si nefericite, pe care o reproduc in context.

De 8 martie, romancele au demonstrat inca o data ca stiu sa se distreze. Eu nu am luat la cunostinta, si inclin sa cred ca nici dumneavoastra, de vreo provocare adresata romancelor de vreo insinuare ca nu ar sti sa se distreze sau ca prin ceea ce fac ele au demonstrat pana acum lumii intregi exact contrariul. Suntem angajati in vreo competitie de genul cine se distreaza mai bine, mai tare, mai repede si mai mult? Daca va scormoniti memoria descoperiti ca expresia are o larga reprezentare si in fotbal, unde de fiecare data, indiferent ca e victorie sau jale, ceva, ceva tot demonstram.

Cum nu e posibil sa nu existe viata in univers trebuie sa existe si pentru noi o concluzie, ceva pe care sa ne bazam confuzia generala. In final, nimic din ce e omenesc nu trebuie sa ramana nedemonstrat. Ca sa ma exprim si eu ca o anumita parte a presei, aceasta stare de lucruri poate conduce cel putin la cateva concluzii. In primul rand, am demonstrat ca putem aparea la televizor chiar daca abia putem spune cat este ceasul. In al doilea rand, am demonstrat pentru a cine stie cata oara ca sunt prea putini medici care sa aline nevoia de categoric a celor care spun: deci, la multi ani!

Dar sa zicem ca greselile de gandire ale televizorului nu sunt cele mai grave lucruri din acest tablou cu mitocani dezlantuindu-se. Striptease pentru functionare grase s-a mai facut si se tot face in lume. Adulti fara minte sunt peste tot, dar scenele in care niste pensionabile saliveaza la niste stripperi din Bolintin poate ca nu ar trebui sa apara la televizor cu aerul ca asta e o distractie misto. Sau, la celalalt pol, niste aratari celebre, care se straduiesc sa manance borhot de pe corpul unei fete dezbracate, pe un fundal de stergare traditionale romanesti si minimalism, la marea greata de 8 martie.

E foarte relaxant sa urmaresti oameni distrandu-se ca maimutele, e foarte placut sa razi de prostiile pe care le fac si le spun tantalaii de orice stare sociala. Dar, toate aceste exemple ar trebui sa se afle numai de-o parte a granitei dintre urban si suburban. Macar in spatiul public. Iar toata aceasta demonstratie ca ne distram cu orice pret, ca putem sa calcam si pe cadavre ca sa ne simtem bine e un semn ca celebra granita nu mai exista de mult si ca totul poate si trebuie sa fie la vedere.

Mai mult, scenele de petrecere seamana teribil cu filmuletele cu animale carora li s-a dat sa bea, complet scapate de sub control, desprinse total de orice comunicare cu mediul sau  cu celelalte fiinte. Am vazut multe petreceri ale parintilor mei si inca imi place sa cred ca exista bucurii pentru orice varsta si ca e bine sa cresti fiind convins de acest adevar. Exista si tacere, pudoare, nu in ultimul rand, creier. Dar petrecerile apocaliptice ale lui Vanghelie, batranele penibile care dau din toate alea numai pentru ca sunt filmate, stripperii la fel de gratiosi si buni dansatori ca si macaraua prabusita acum cateva zile, toata lumea asta care executa cu o incrancenare si o teribila lipsa de imaginatie programul de distractie ma face sa cred ca e posibil ca uneori prostiile spuse la televizor sa fie adevarate si ca pot suna ca un semnal de alarma intr-o ureche surda.

Bietii oameni chiar au demonstrat ceva. Ca sunt chinuiti, necomunicativi si foarte frustrati. Ca ar ucide pentru un pic de agrement. Si ca gardul lipsa dintre mitocanie si educatie e inca un pas inainte catre bucuria de a te bucura de o simpla sanatate mintala. Pentru ca, dupa o asemenea cura de dezaxare live, altfel intelegi valoarea vorbelor unei tiganci: Aveti mila si de mine ca sa va ajute Domnul Iisus Hristos sa n-ajungeti damblagii!

publicat in evz /10 martie 2007

beautifully offtopic

port cu mine (sunt comisionar) un saculet cu petale de trandafir si azi dimineata on the road mi-am reamintit niste versuri foarte smekere ale lui mark knopfler, din down to the waterline.

your hands are cold but your lips are warm.

intelegi aluzia?

probabil ca sigur

aud relativ des – sunt foarte hotarat si sigur pe mine dar orice sugestie e binevenita. (genul manager care se consulta cu secretara si doamna de la cleaning pe strategie)

e ca in bancul cu tipul care ii spune medicului, stiti, de la o vreme sunt foarte confuz … sau poate ca nu?!

aşa să ne ajute la toți

ii spune o țigancă unui prieten actor:

aveți milă şi de mine ca să vă ajute domnul Iisus Hristos să nu ajungeți damblagiu!

iată un usp foarte bun.  🙂

consolarile filozofiei

asa se numeste o carte, scrisa de un frantuz-englez destul de simpatic, foarte folositoare pentru cei care cred ca astfel de preocupari n-au nimic de-a face cu viata reala.

imi place la nebunie o anecdota din capitolul despre schopenhauer.

marele pesimist devenise in sfarsit faimos, cam cu sapte ani inainte de moarte si se pare ca din cauza semnelor de admiratie primite din partea femeilor, chiar isi mai nuantase un pic parerea proasta despre rolul si semnificatia lor in lume.

dar partea frumoasa a succesului se masoara altfel in frankfurt, la 1853.

filozofului ii placeau pudelii si era cunoscut pentru aceasta mica slabiciune. Continue reading…

spune-mi cati prieteni ai, ca sa-ti spun de ce te apuci

tila tequila are 1,7 milioane de prieteni pe MySpace, un record absolut.

deci s-a gandit sa se apuce de muzica si sa-si puna prietenii la treaba.

restul ideii, aici

later edit: ideea, ca principiu al adresarii, nu e noua, doar ca are mai multe sanse din cauza mediului.

mi-am adus aminte de povestea fascinanta a unui cantaret sud-american (nu pot spune mai mult), care era suparat ca nu reusise total in viata. el s-a gandit sa adune cate un dolar de la fiecare fan de-al lui, in caz contrar amenintand cu plecarea definitiva din tara unde inganase primul lalala.

nu stiu continuarea, dar e clar ca ar fi fost mai simplu daca exista un spacio mio.com la vremea lui.

o barbat si un femeie

naomi, celebra transexual, incurca delicios genurile.

“O, inca avem mare nevoie de un Angela Similea, de un Stela Enache”. 

draga de el!!!