voievozii veseliei

in jurul casei poporului infloreste traditia romaneasca. carute si porti sculptate, impodobite cu ghirlande luminoase chinezesti, la umbra blocurilor cretinului de ceausescu.

in context, am descoperit cel putin doua hanuri.

Hanul Veseliei.
Hanul Voievozilor.

parca ii si aud pe chelneri: o masa de trei voievozi la domnu!

cuvinte care-mi plac de ele

una din cele mai misto emisiuni pe care le-am facut a fost una cu tema: ce am mancat bun astazi.
oameni cu pofta de viata, interlocutori gata sa impartaseasca sosuri, cruste vargate de gratar si alte delicii simple cu orice fiinta umana care nu se infraneaza de la salivare humanum est.

de curand am auzit o poveste despre un tip, cam betivan, care a primit o sticla de vin in schimbul unui mic ajutor in gospodarie. si desi bause tuica pana atunci, fara sa puna niciun asternut, a trecut direct la vin impreuna cu inca un entuziast.
femeia care-i daduse sticla s-a mirat un pic, pai ai baut tuica si acum direct vin?
si celalalt conviv raspunde, cu o vorba care-mi place la nebunie:
moara buna macina orice.

si ca sa ma intorc de unde am plecat, nu cred ca exista multe cuvinte care sa contina in doze atat de mari duiosia si deliciul secret ascunse in

mancarica.

tortilla flat

daca in scoala ar exista materia prietenie metafizica, cartea lui john steinbeck ar fi lectura obligatorie. ar fi lectura obligatorie si pentru cei care stau degeaba la umbra, manevrand fara indemanare transcendentala sticle aburite.
dar sa nu necajim persoanele care conduc fara sa bea.

pentru mine, tortilla flat e o dovada vie ca lucrurile pe care le iubesc au fost traite si de altii, pentru ca sunt rare cartile in care autorul isi iubeste atat de tare personajele, atat de tare incat sa te arunce in implacabilul unui amour fou. amour fou inseamna la mine cel putin o recitire pe an (mai ales vara, cu vedere la gradina, in pereche cu Huckleberry Finn, cel mai eroic hobo-story ever). si adaug aici si Haide, bre!, cartea Irinei Nicolau, care se citeste perfect in chaise-longue sau in fotolii adanci. nu incercati asta la metrou!

tortilla flat a fost unul din marile beneficii de dupa 89, una din cele mai daruite carti din cariera mea de prieten.

sper ca editura rao, pe care o felicit pentru reeditare si de unde astept sa vina curand si Cannery row (the sequel, cum ar veni), imi permite tacit sa citez un fragment din debutul povestii, care va poate ajuta sa intelegeti de ce niciodata nu bem destul si multa alte lucruri importante:

Pe masura ce vinul scadea in sticle, in cei trei incepu sa creasca patriotismul. In fata centrului de recrutare chiuira din rasputeri pentru America, amenintand Germania cu ce-i mai rau. Racnira amenintari la adresa Imperiului German pana cand sergentul de la inrolare se trezi si-si imbraca uniforma si iesi in strada sa-i potoleasca. Urma inrolarea.
Ii alinie in fata biroului. Trecura la toate verificarile, mai putin testul de cumpatare, si pe urma, sergentul incepu sa-l chestioneze pe Pilon.
– La ce arma te inrolezi?
– Putin imi pasa, zise Pilon semet.
– Presupun ca de oameni ca dumneata e nevoie la infanterie. Si Pilon fu trecut pe acea lista.
Se intoarse spre Big Joe, iar Portughezu’ se dezmetici putin.
– Unde vrei sa mergi?
– Acasa, spuse Big Joe nefericit.
Sergentul il trecu si pe el la infanterie. In cele din urma il lua la intrebari pe Danny, care dormea de-an picioarelea.
– Tu unde vrei sa te inrolezi?
– Hi?
– La ce arma?
– Cum adica, la ce arma?
– Ce stii sa faci?
– Eu? Orice!
– Ce-ai facut pana acum?
– Eu? Am jupuit magari!
– Serios? Cati magari poti sa conduci?
Danny se apleca in fata, nesigur si cu un aer de profesionist.
– Da’ cati ai?
– Vreo treizeci de mii, ii spuse sergentul.
– Danny a dat din mana.
– Aduna-i, ii zise.

John Steinbeck – Cartierul Tortilla, Rao 2006

frica se invata

exista un obicei dragut in maramures, dedicat cainilor care nu latra si sunt prea blanzi ori prietenosi.

se dau la urs, sunt dati la urs, adica sunt luati in padure or something si sunt aruncati in calea unui urs, care-i smotoceste de nu se vad. dupa asta, cainele baga 100 la ora pana in sat si devine o masina de latrat, speriata si de propria umbra.

intelepciunea poporana spune despre caine ca a invatat frica.

dresajul e la fel, speciile difera.

doar ca specia mai evoluata confunda acest exercitiu cu liberul acces la informatie. 😉

babuini fugarind leoparzi

pentru a veni in intampinarea doleantelor si preferintelor hermeneutilor de google, cat si pentru a corobora o spicuire mai generala a zonelor de interes subsumate problematicii documentarelor cu leoparzi, iata un documentar cu babuini fugarind leoparzi.

[youtube]FWgWI_RjOFY[/youtube]

asa, da! leoparzii rulz!

ma simt putin flatat, dar asta e, stiu ca nu am dat tot ce e mai bun; o sa incerc sa fiu de acum inainte la inaltimea asteptarilor.

cuvintele cheie care au calauzit un om (ca altfel nu-i pot spune) catre blogul acesta au fost:

videoclipuri cu leoparzi.

am impresia ca mi se pare

Pe vremea lui Ceausescu, la o terasa mai pricopsita din Costinesti, niste prieteni de-ai mei i-au cerut bere chelnerului.

Asta zice: nu e bere. Ei, hai, tovarase, ca ne intelegem, zambeau ei facand cu ochiul. El se tinea tare in continuare, poate doriti un quick cola, ei tot incercau sa-i sugereze un bacsis apetisant, pana cand omul face o criza.

Si tipa necontrolat: Tovarasi, dar nu stiti care e situatia din tara?! Se lasa o liniste teribila peste toata terasa, toate capetele se intorc in speranta raspunsului la intrebare, pe care de altfel toti il banuiau, dar isi doreau sa-l auda pronuntat de altcineva.

Si, atunci, o voce blanda de la masa continua dialogul. Pai, care e situatia din tara? Chelnerul, dupa ce isi plimba privirea semet si smecher peste tot auditoriul, raspunde calm: nu e bere.

Dupa atatea zile de campanie, declaratii, luari de pozitie, dezvaluiri, interpretari, solidarizari, analize si discutii rafinate, concluzia e cam aceeasi. Situatia din tara e ca nu se mai poate, domnule, asa. Parca s-a semnat un juramant: jur sa vorbesc mult, subiectiv, inexact si fara rost despre adevar si numai despre adevar, chiar daca nu pot sa va spun exact care e asta.

Am remarcat dezamagirea generala fata de clasa politica, sentimentul sfasietor ca ceva trebuie sa se schimbe, dracului, pentru ca invitatii de la talk-show tot remarca diverse chestii. Mai apare cate unul din cand in cand, care ne atrage atentia dojenitor ca oina e un sport national.

Datul cu parerea vine insa mult mai tare si mult mai sigur din urma. A innebunit si lupul, a turbat jurnalistul, a dat in clocot bloggerul si toate luarile de cuvant au aceeasi intensitate, indiferent de partea cui combat. Patetismul desantat merge brat la brat cu profunzimea inepta si supozitia sigura, zambind frumos impreuna in timp ce asistenta aplauda cat poate sau cat o duce capul.

Excesiva expunere a mesajelor lesinate ale politicienilor a fost curajos dublata de inflatia de comentatori si analisti care vin la televizor asa cum beau o cafea de dimineata, adica vrand-nevrand. Oricum, faptele sunt consumate deja, iar reflexul de a aparea undeva, oriunde, devine aproape un specific national, indiferent ca e vorba de cei care fac ceva sau de cei care interpreteaza.

E amuzant insa spectacolul celor care folosesc aceste momente de excitatie generala pentru a-si face o intrare onorabila in arena, profitand de nevoia continua de gladiatori si fiare salbatice. Orice gura e bine-venita, numai sa umple spatiul de emisie si creierul sufocat de informatie al spectatorului cu nevoia de a se infrupta si mai tare din parerile altora.

De aici si campaniile astea atat de subtile despre infinitele nuante ale luptei dintre nu si da, ne dati ori nu ne dati. Si tot aici apare si obositorul ecou al tuturor celor care au inceput sa creada ca, daca tot exista stiinta si tehnica, pot sa si aiba ceva de spus. Draga, dar ce ne facem cu atata indignare, ce ne facem cu atata responsabilizare, ce ne facem cu nevoia asta de revolutie, soro?!

Si mai e si problema cu stanga, mai e si problema cu dreapta, sunt atatia oameni care trebuie sa fie vizibili si bagati in seama cand cumpara cartofi, incat, zau, mi se face un dor teribil de marele Radu Vasile si neuitatul sau panseu, pe care il reiau oricand cu mare placere, mai ales in aceste momente cruciale pentru tara si popor: eu nu sunt de acord cu ce spuneti, dar daca insistati, inclin spre parerea dumneavoastra.

Poate ca aceasta vorba mare ar fi trebui sa fie lozinca acestor 30 de zile complet aiuritoare in care cine a avut ochi si urechi a putut sa se convinga de faptul ca dimensiunile lucrurilor sunt de 10.000 de ori mai mari sau mai mici decat par a fi.

Iar cum combatantii incep sa semene tot mai atare unii cu altii, ca sa nu mai vorbim despre publicul care abia asteapta sa invete acest cumplit mestesug de tampenie, nu cred ca mai e cazul sa aducem vorba de masura, de echidistanta, de ratiune, de bun-simt si de puterea de a lua decizii fara a intra sub efectul acestui filtru de rastalmacire si deturnare a realitatii pe care l-as sintetiza intr-o expresie inventata de un tolomac pretios: am impresia ca mi se pare.

Si sunt sigur ca, dupa ce natiunea de analisti va reveni la vatra, vom putea degusta cu mai mare bucurie stirile de weekend din care aflam ce au mai pus romanii pe gratare. Ce sa puna?! Ceva foaaarte taare, frate!

publicata pe 19 mai in evenimentul zilei

ce vor pune romanii pe gratare in acest week-end?

oare daca esti analist si nu esti in stare sa faci o previziune sau o faci pe dos, nu inseamna ca ar fi bine sa iesi la shopping for ever? sau inseamna ca esti cretin si asta denota credibilitate?

daca m-a lovit o doamna cu burta pe strada de era sa-mi zboare geanta cu laptopul de pe umar, cu mana cu tot, inseamna ca laptopul meu este foarte usor?

cat despre gratare, banuim ceva, orisicat?

OMG! / spamul de ieri, comunicarea de maine

Viforata Yahoo! Group

Grupul de Yahoo! al satului Viforata!
Comunitatea virtuala a celor care locuiesc in Viforata!
Un grup de discutii, socializare.. un schimb de cunostinte, pareri, opinii, informatii, experiente.. un mediu in Internet pe care locuitorii satului Viforata il pot numi “Acasa”!
Suntem un grup proaspat infiintat dar cu ambitii mari. Dorim sa ne strangem cat mai multi, sa ne distram, sa ne informam, sa ne ajutam, sa ne simtim bine capatand putere si identitate, sa daruim viata satului nostru pe Internet!
Promovam istoria, traditia, cultura, obiceiurile, dar si dezvolarea si modernizarea satului nostru! Sustinem si promovam scoala Viforata, Biserica Viforata, Manastirea Viforata si toate celelalte institutii publice, culturale sau religioase ale comunei Aninoasa. Vrem sa ne facem auzi.. cunoscuti.. remarcati.

Oricine doreste sa ni se alature este bine venit! Vom fi mandrii si bucurosi sa va avem printre noi! In prezent, grupul nostru numara peste 70 de membrii inregistrati din Viforata!
Impreuna ne propunem sa devenim o reala comunitate virtuala ale carei rezultate sa se vada concret in viata satului nostru, totul intr-o maniera civilizata, calduroasa, educativa, interativa si informativa.

In numele echipei de moderatori si a membrilor
Viforata Yahoo! Group!

ce au mai pus romanii pe gratare?

asta e deja obsesie in week-end la televizor.
stiri cu ce au facut romanii, unde s-au dus romanii, ce au ales romanii sa faca acolo, ce bine s-au distrat romanii, pe fundal de imagini cu romani relaxandu-se in fum sau in peisaje horor.

dar cel mai frumos e ca oamenii astia care au facut o facultate de jurnalism merg cu profesionalismul pana la capat si de fiecare data spun ca romanii au facut gratare si cu un soi de simpatie complice ni se spune ce au mai pus pe ele.

pai, ce sa puna? mici, fripturi, carnati, ca e cald afara.

chiar daca nu se intra in detalii statistice, de genul ce a mers mai bine saptamana asta, ceafa sau muschiuletul, coastele sau carnatii, mititeii sau babitza, tot raman asa(&*(^&%$£$£!!!!), ca si cum mi-ar spune reporterul:

romanii au iesit sa manance si weekendul asta. am reusit sa facem si de aceasta data o figura frumoasa. foaaarte taare!

deci, ce au mai pus romanii pe gratare? nu vreti sa stiti! nu pot sa va spun.

Foarte tare!!! Sunteți ceva….

După genial, beton, marfa, super, nu vrei să ştii, nu pot să-ți spun şi altele de care o să-mi aduc aminte după a treia cafea, intră în scenă un nou suplinitor de comunicare şi un semn al autodecerebrarii.

Foaaarte tare!!!

În sfârşit, s-a găsit o formulă care poate funcționa perfect în orice context şi mai şi dă senzația că tot timpul se întamplă ceva, că e o atmosferă extraordinară, că minut de minut se stabilesc noi recorduri olimpice, oamenii fac lucruri deosebite si se admiră mult unii pe altii ( nu pot să-ți spun…).

Situatii: Ce faci? Bine. Foarte tare!!!

Ce mai fac bunicii tai? Au murit. Foarte tare!!!

Deci, foarte tare! ( pe stil vechi: nu vrei sa stii ce tare e! ) Avem, în 2016, un nou clişeu al entuziasmului fără obiect, pe care îl folosim fără limită:

Sunteți ceva.

 

i-europa

o voce blonda imi atrage atentia ca e ziua europei.

[youtube]SlQwnhuObq8[/youtube]
by corneliu porumboiu

pai, asa cum?!

ca pestele fara bicicleta

S-a cam umplut lumea de suporteri si de relatii.
Daca nu esti putin individualist in ziua de azi, dracii te gaseste. Daca nu esti dur si suspicios, daca nu te comporti ca un lider si daca nu esti tot timpul pe faza, esti ca pestele fara bicicleta – cum spunea Eugen Ionescu.

Daca nu te implici in tot ce misca, daca nu stii toate dedesubturile, daca nu esti la curent cu ce spun toti prostii, n-ai noroc in cariera si nu te mariti sapte ani. Prietenia seamana tot mai mult cu o fotografie sepia, cu o rugaciune din care nu a mai ramas decat inceputul. E adevarat ca mai seamana si cu o manea, si cu repertoriul hip-hop.

E posibil ca irespirabilul din societate sa afecteze mai rau decat cred specialistii relatiile dintre oameni si sa acopere cu plastic si isterie chiar si centrele de greutate ale vietii private. Inconsistenta asta teribila pe care o degaja lumea digitalizata si metrosexualizata pare sa estompeze chiar si aceasta coloana a instinctului de supravietuire.

Nu imi vine sa cred ca e real, dar cunosc din ce in ce mai multi indivizi foarte incantati de raceala din jurul lor, de absenta relatiilor de profunzime. Pare ca baletul social, cu figurile si miscarile sale mizerabile, este necesar si suficient pentru a justifica o existenta, pe langa faptul ca-ti reflecta personalitatea moderna, rafinata, cu un statut mai mult decat respectabil in jocurile olimpice de societate.

Vine la rand suspiciunea asta incredibila, care l-ar face pe Orwell sa moara de ras, vazand ca Big Brother ne conduce perfect, din moment ce e in (aproape) toti si in toate. Parca nici nu-ti mai vine sa vorbesti omeneste, ca te gandesti ca se supara impaiatul din fata ta si crede ca esti prost si needucat.

Asa ajung oamenii sa-si spuna numai lucrurile pe care isi imagineaza sau au fost invatati ca vrea sa le auda cel cu care stau de vorba. CV-urile sunt un exemplu bun ca limba de lemn e facuta pentru a ne da unii altora cu ea in cap. In plus, orice individ care nu vorbeste ca un robot e clar periculos si daca mai este si amabil, altfel decat casierele de la hipermarket, e semn ca trebuie sa chemi politia, pompierii, pe Ion Cristoiu si sa fugi.

Daca o fi adevarat ca peste 100 de ani nu au sa mai fie ursi polari, e si mai adevarat ca puterea noastra de a evalua si de a darui in comunicarea cu semenii nostri e pe cale de mare disparitie si mult in fata altor specii condamnate la extinctie. Prietenia e ca un cos de cumparaturi de la supermarket, plin numai cu lucruri absolut necesare si numai bune de aruncat.

Ii vedeti pe aia 200 de oameni? Sunt prietenii mei. In acelasi timp, orice abordare proaspata, sincera, voioasa, ne dezechilibreaza si ne sperie de mama-mama. Ce-o vrea asta, de ce-o rade asa, de ce bate campii si nu vorbeste despre pretul terenurilor, despre consumul de benzina la suta de kilometri, despre ce fitosi sunt houserii si ce tari sunt rockerii beti cand arunca sticlele pe plaja, despre tot ce vorbesc oamenii care intretin relatii de prietenie.

Cum vine asta: sa intretii relatii de prietenie? Sa executam programul de prietenie?! E amuzant ca inca se mai rade de raceala occidentalilor si de alienarea lumii civilizate, de felul in care prietenii isi programeaza intalnirile cu o luna inainte. In acelasi timp, se mai rade si de manelisti, de universul lor in alb si negru, cu prieteni si dusmani, si putini se prind ca asta e un fel de rezervatie de umanitate sincera, unde ura si dragostea nu sunt inabusite de atatea filtre de securitate.

Si e posibil ca un loc propice sa mai fie si provincia, unde lumea are mai mult timp sa stea de vorba, unde este permisa si spontaneitatea, unde respectul nu inseamna o plecaciune si un pupat in fund.

Preocuparile se confunda cu obsesiile, relaxarea inseamna un stres total pentru cei de-alaturi, grupul de prieteni defuleaza ca o galerie de fotbal. Lucrul bun este ca uneori, daca avem grija sa scapam de reflexele noastre de fiara civilizata, mai putem sa simtim deliciile intalnirii cu un sentiment atat de simplu si bun, incat orice calificare a sa devine patetica.

E ca in „De veghe in lanul de secara”, unde personajul adolescent impartea scriitorii in doua categorii: cei carora le-ar da un telefon si ceilalti. Sau ca in versul lui Gellu Naum: o lume de singuri.

publicat pe 5 mai 2007 in evenimentul zilei

to die of laugh :)

tarania are providenta ei.

unul din cuvintele cheie de cautare pt blog a fost azi maret:

ce mai face ionut dolanescu si maria ciobanu?

yupiiiii!

mai da-le dracu’ de bani

foarte cool stirea cu drogurile puse la adapost in poala guvernului.
ce story senzational, ce film cu bruce willis si brad pitt!

asta mi-a adus aminte de povestea unui tip din braila, care a ajuns in germania dupa 89, a strans cum s-a priceput 120.000 de marci, a ingropat banii intr-o padure si a plecat pana in spania.

acolo, din pacate, a intrat la racoare pentru o vreme, exact cand s-a produs trecerea la euro si disparitia marcii.

astea dileme existentiale: pe cine sa trimiti sa ia banii din padure? pe scufita rosie? in cine sa ai incredere ca nu vinde drogurile si fuge in insule cu rodul muncii tale?

asa se ajunge la concluzia: mai da-le dracu de bani! drogurile, ca si chanel 5, nu se demodeaza niciodata.

mâncare & cazare

cred ca poți deduce uşor cine este cel din fața ta, nu numai după pantofi etichete sau plescăit, ci şi după modul în care se raportează la problematica prețului.

asa cum exhibarea intimității biologice (vezi balonarea & hai să-ți arăt operația) a ajuns ceva firesc pentru mitocanii de orice condiție, discuția despre cât costă rahaturile este un must al saloanelor, ştirilor, trenurilor de navetisti şi restaurantelor de lux.

IMG_20150310_010900

deşi poate trece drept înțelepciune ori cumpătare, alegerea cumpărătorului isteț de a socoti dumicații şi litrii de benzină îți vorbeşte despre sărăcia din sânge şi din creier, care nu se dă dusă nici cu mese fine, nici cu maşini sau case mari şi scumpe, călătorii exotice, cu nimic.

încă pare necesar să ai multe kestii ca să fii şi tu cineva. faptul că totul se încheie uneori lângă un pahar cu apă nu e relevant pentru colecționarii de nimic.

 

 

lumea văzută şi povestită de tâmpiți este la fel de Continue reading…