prezervativul de lână

am vazut o stire la tv din care se intelegea ca are loc o competitie importanta.
altfel, nu se intelegea nimic, dar nu putem sa-i dam numele, ca e publicitate, sanchi.

era redbull air race, la londra, o competitie breathtaking. eveniment, nenica, nu callatis 2000.

mi se pare mereu ca o astfel de practica iti refuza la urma urmei dreptul elementar la informare: nu se stie cum se numeste, ce este asta, ce fel de campionat mondial de nu stiu ce e asta? (vorbesc despre evenimente care chiar au ceva de oferit, care chiar sunt interesante, nu despre lansarea ultimului model de masina de spalat rufe curate)

ce trist e sa fii jurnalist si sa nu poti vorbi despre subiectul pe care il tratezi… cica asta ar fi totusi un PR … sa mori de ras, eventual de jena de provincial plin de cna acolo unde nu trebuie.

asteptam sa traim

Mihail Gorbaciov, 76 de ani, este una dintre vedetele ultimei campanii publicitare pentru gentile de voiaj Louis Vuitton.

gorby-vuitton1.jpg

In paralel cu aceasta stire foarte cool dintr-o lume in care eleganta este ceva normal, admirabil si dezirabil, dau peste un titlu inspirat de o declaratie a unui contemporan de-al nostru: Am crapat de caldura! Foarte tare si foarte interesant. Sigur ca ar fi distractiv sa ne intrebam la ce ar putea face reclama Ion Iliescu, dar e ca si cum am manca pufuleti cu foie gras, deci gretos.

Dar fotografia lui Gorbaciov, asezat pe bancheta unui taxi cu geanta Vuitton alaturi, privind ingandurat spre geamul usor aburit, te face sa simti ca oamenii si obiectele se intalnesc bine. Si atunci cand se potrivesc perfect, cum se intampla cu Gorby, si atunci cand doar se contrazic si ne fac sa radem.

Privita cu atentie, aceasta imagine semnata de Anne Leibowitz (fotograful care a reusit recent s-o enerveze pe Regina Marii Britanii) scapa usor de stigmatul publicitatii si ramane pe teritoriul expresivitatii pure, al firescului organic. Comunicarea buna dintre oameni si obiectele lor elibereaza eleganta de ostentatie si de suspiciunea celor care cred numai in pretul painii sau al aurului. Continue reading…

ne mişcăm mai cu talent? (la radio)

le multumesc tuturor celor care mi-au scris în urma primului meu îndemn şi îi asigur că sunt cei mai buni, chiar dacă nu au primit un haideţi să haidem.

prima strigare a avut câteva rezultate fericite, dar selecţia de oamenii vii şi simpatici pentru radio continuă.

vă aştept cu câteva rânduri despre voi sau orice credeţi că vă recomandă, plus demo – acolo unde e cazul, la razvan at exarhu punct ro

deci, pe curând, deci la revedere.

Ce mişto!

A fost foarte mişto să văd lacrimi de bucurie în ochii tatălui meu la concertul Rolling Stones. Tatăl meu a împlinit 70 de ani şi probabil că nu-şi mai imagina, la fel ca mulţi alţii, chiar mai tineri decît el, că o asemenea debarcare ar mai putea fi posibilă.

De altfel, am întâlnit acolo multe priviri împăienjenite de o fericire pe care rar o poţi admira pe viu în mulţime. Ochii funcţionau ca nişte semne de recunoaştere, ca nişte decriptoare de parole: şi tu? Da, şi eu.

Pentru cei care s-au concentrat pe alte direcţii, e greu de înţeles senzaţia asta stranie că oasele îţi sunt pline cu aer, că ai dansa la nesfârşit, deşi nu mai poţi, că lumea este o plajă nesfârşită la capătul căreia te aşteaptă o oboseală de şaman întors din călătoria în cer. Ziceai că a dat cometa peste oameni, că le-a luat minţile şi le-a lăsat doar un zâmbet uimit.

Din starea asta, îmi par de neînţeles discuţiile atât de plicticoase despre organizare, Continue reading…

ruby tuesday

m-am reîntâlnit cu colegii de liceu şi am auzit o expresie pe care o admir mult: dar arăţi bine…. 🙂

în rest, la concert la stones l-am văzut pe tatăl meu (70 de ani) plângând de bucurie şi asta se traduce simplu:

dar arăţi fericit.

ah, femeile.

ce spune o femeie când n-are nicio treabă?

ah, sunt distrusă!

nota bene – acesta nu este un post misogin. dimpotriva.