toată lumea, toată lumea dă din cap cu mine

E normal să te simţi implicat în orice. E firesc să te simţi vizat de tot şi să simţi că lumea e plină de mesaje care îţi sunt direct adresate. Sau cel puţin aşa pare.

Dar nu contează dacă cineva vorbeşte cu tine, important e că oricine are şansa naturală de a produce un punct de plecare în tot ce ne înconjoară. E femeie, e curvă; e bărbat, sigur e homosexual. Vine din faţă, are treabă cu mine, se referă la mine. Dă din mână, înseamnă că îmi face semne. Vorbeşte despre ceva, înseamnă că se referă exact la kestia la care mă gândesc de 40 de ani.

Se uită la mine, deci mă înjură sau vrea să mă agaţe, sau vrea să mă fure, sau oricum nu poate să se comporte normal. Stă lângă mine, trebuie să mă apăr. Îl văd, trebuie să mă uit ameninţător. Există, trebuie să reacţionez cumva. Acest cumva pare să devină pe nesimţite următorul deci. E o formă de a aproxima foarte precis, pentru că se poate spune că cineva venea cumva din dreapta, că cineva iubea cumva pe altcineva sau că eu sunt cumva foarte fericit.

Acest exces de feedback ocupă tot spaţiul pe care îl găseşte disponibil. Întotdeauna există un punct de plecare. Şi oricum putem deschide o discuţie, fie ea şi despre orice. În fond, totul devine infinit, e mai important, chiar şi detaliile cele mai nevinovate sau insipide pot să justifice un punct de vedere. Totul începe pe şosea, ca de obicei.

Puteţi verifica asta prin cel mai simplu experiment. Dacă cineva departe încearcă scurt o fază lungă pentru a verifica drumul, chiar dacă sunt nişte kilometri la mijloc, omul se simte obligat să răspundă cu o fază lungă, că se simte vizat direct. Chiar dacă nu mă deranjează farurile tale, eu aş vrea să ştii că nu am fază lungă şi că nu sunt ceea ce crezi că par. Sunt nevinovat, nu încerca să îmi spui ceva, că nu avem nimic de discutat.

De aici porneşte probabil şi explozia generală de nervi la care asistăm zilnic oriunde ne-am afla. Oricine are şansa de a se simţi indignat şi dreptul de a reacţiona împotriva metabolismului. Să intri în reacţie cu orice ajunge să pară o îndatorire de bun-simţ, să faci observaţii, să corectezi în spume, să vezi duşmanul care încearcă să se infiltreze pretutindeni este idealul oricărei propagande.

În acelaşi timp, lumea dă foarte tare din cap, cu aerul că tot ce se întâmplă în jur te priveşte, te implică şi te obligă la o reacţie. Asta se numeşte pe englezeşte headshake, echivalentul lui handshake, care nu se mai practică din cauza microbilor care se iau la strângerea de mână. E un fel de gesticulaţie junk omniprezentă la americani. Iar acuş, headshake-ul se scurge vesel şi limpede ca strasul înspre noile norme de body-language mioritic. El se traduce prin datul din cap, de sus în jos, în ritmul vorbirii, ca o autoîncuviinţare. El le arată interlocutorilor că eşti de acord cu ce spui, dar şi că aştepţi să intre iute în consens.

Probabil că are şi o funcţie hipnotică, dacă este executat ca pe un ritm de trance. El se transferă imediat la interlocutorul care ascultă. Dă şi el din cap, sus-jos, up-down, ca miticul căţeluş din luneta Daciei, cel care stă pe un ştergar popular, alături de cinci pâini, şerveţele şi un cofraj cu ouă. Care o fi cauza? E poate o tehnică secretă, dezvoltată iniţial în spitalele de psihiatrie, pentru a le da bolnavilor agresivi senzaţia că eşti perfect de acord cu ei.

Apoi e bună şi când minţi, pentru că înseamnă: eu spun adevărul, da?! E bună şi când vorbeşti prostii şi vrei să laşi senzaţia că totuşi spui ceva. E bună şi când te ţii de bara din metrou şi te legeni înainte-înapoi. E bună şi pentru muşchii gâtului. Mai tristuţ mi se pare faptul că acum vreo câteva zeci de milioane de oameni dau din cap, zâmbesc şi râd nevrotic tot timpul când vorbesc. Everybody, mâinile sus, facem ghilimele în aer, dăm din cap şi suntem de acord fără să spunem nimic. Important e să nu fim indiferenţi, pentru că nimic din ce e aberant sau nu ne priveşte nu ne poate fi străin.

publicat în evz, pe 20 septembrie 2008

aaaaa, look at all the lonely people

Ah, look at all the lonely people
Ah, look at all the lonely people

Eleanor rigby picks up the rice in the church where a wedding has been
Lives in a dream
Waits at the window, wearing the face that she keeps in a jar by the door
Who is it for?

All the lonely people
Where do they all come from ?
All the lonely people
Where do they all belong ?

Father mckenzie writing the words of a sermon that no one will hear
No one comes near.
Look at him working. darning his socks in the night when there’s nobody there
What does he care?

All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?

Eleanor rigby died in the church and was buried along with her name
Nobody came
Father mckenzie wiping the dirt from his hands as he walks from the grave
No one was saved

All the lonely people
Where do they all come from?
All the lonely people
Where do they all belong?

la cias de siară

o vorba de ţinut minte când se lasa seara şi paşii vă poartă alene, aparent relax, take it eeeeeeasy, către frigider:

o secundă pe limbă, o viaţă pe şolduri.

principiul scuză mijloacele

Dacă pierzi masiv legătura cu realitatea şi supleţea ei, începi să ai principii foarte ferme.
Indiferent ce se întâmplă în jurul tău, tu poţi să aplici principiul, şi se cheamă că ţi-ai făcut datoria faţă de tine şi mai ales faţă de ceilalţi, care trebuie trataţi aspru, dar sever. Asta înseamnă că vorbim amândoi, dar numai unul ascultă.

Poţi să nu ai linişte, fericire, morală, scrupule, dar măcar ai ceva care trece dincolo de toate astea pentru că nu are nicio legătură cu ele şi cu nimic în general. În plus, un principiu te poate ajuta să treci uşor peste ceea ce este valoros şi interesant la ceilalţi, menajându-ţi astfel complexele. Dacă vorbeşti despre ceva care conţine spirit şi pasiune, întreabă ceva legat de preţul cartofilor şi totul se rezolvă. Când cineva vorbeşte despre viziune, principiul înseamnă să-i pomeneşti despre eşec sau despre orice altceva. Şi dacă ai toate astea, se cheamă că ai puterea şi ştiinţa inaccesibile celorlalţi.

Ce mare lucru e să spui că faci ce vrei? Şi că ce vrei este exact ce trebuie. Mult mai greu e şi să crezi asta, adică să nu apuci să te îndoieşti fără să recunoşti şi să te duci uşurel cu capul. Asta nu-i împiedică pe mulţi cetăţeni să spună că sunt liberi atunci când stau până la miezul nopţii la birou; când răspund toată ziua la telefon; când trăiesc în case care seamănă cu toate casele şi care sunt atât de deosebite în fond. Dar şi ăsta e un principiu. Ei sunt la fel de împăcaţi când fac planuri pe termen foarte lung, calcule pe termen infinit, când ţin cont de absolut tot mai puţin hazardul şi umorul său insuportabil şi de faptul că nu au timp decât pentru asta.

În principiu, oamenii sunt liberi şi când se ofilesc de invidie sau nefericire, şi când mănâncă rebuturi; când îşi trimit e-mailuri cu glume triste de pe net; când ies la team building să se facă zob împreună cu toţi idioţii; când umblă pe stradă cu telefonul şi legitimaţia atârnate de gât; când se uită ca nişte cataleptici la televizor înfulecând chipsuri; când vorbesc respectuos cu orice jalnic important al cărui succes se bazează bineînţeles pe nişte principii care demonstrează că oricât de ticălos ai fi succesul de un anumit tip te poate face să simţi că ai mai multă dreptate decât alţii.

De altfel, slăbiciunea se poate masca discret atunci când îşi aprind o ţigară imediat ce intră într-un loc necunoscut; când dau muzica tare într-un spaţiu în care au venit pentru linişte; când îşi înşală soţii şi amantele şi termină orice conversaţie cu te pupic; când au orgoliul mai mare decât IQ-ul; când vor să demonstreze ceva doar pentru alţii; când anunţă la cocktailuri că ţin post şi că îl iubesc la nebunie pe Dumnezeu; când vopsesc o cameră în cel puţin trei culori; când vorbesc despre PROGRAM LIBER; când spun da în loc de nu. Când se grăbesc numai ca să poată intra din nou în panică; când privesc fără să vadă nimic.

Principiile scuză mijloacele şi se prefac discret că tuşesc atunci când vorbim despre libertatea pe care nu ţi-o poate da sau lua nimeni. Cea despre care e vorba într-o întâmplare povestită de un prieten care a ajuns nu mai ştiu cum şi de ce într-o fabrică de sârmă de prin Ardeal şi murea de sete în căldura de acolo. Şi a întrebat un muncitor de unde se poate bea apă. Şi a venit răspunsul, corect în principiu: Apăi, domnu’ draghe, amu nu-i ora de apă!

publicat in evz, 6 septembrie 2008

un curelar biciclist, un padurar, un brad & cristofor columb

azi am redescoperit ştirea mea favorită din ultimii 5 ani.

aplauze:

Un bistritean a apelat la mica publicitate pentru a felicita pe FC National pentru victoria cu 5-1 impotriva lui Dinamo. Autorul anuntului Aurel Motofelea este curelar si locuieste in localitatea Domnesti. Motofelea a facut turul Europei pe bicicleta, in anul 1979. Anul trecut a apelat la mica publicitate intr-un ziar local cerand sprijin material pentru efectuarea unui tur cu bicicleta. La anunt a raspuns un padurar, care i-a dat un brad pentru a-l depune la statuia lui Cristofor Columb.

Sacoja şi pojeta

Cine se uită pe stradă atent vede că foarte mulţi cetăţeni încă au o sacoşă în mână, din principiu sau din naştere.

Par să formeze o conspiraţie ocultă, te trimit cu gândul la bătrânicile despre care se spunea la Revoluţie că au fost prinse transportând pistoale în colivă. Sacoşa, plasa, punga sunt fireşti în mâna sau în buzunarele contemporanilor noştri, de aceea nici nu mai sunt atât de vizibile. Poate doar sacoşele bucătăreselor din spitale să mai continue gloria celui mai bun prieten al omului, după câine.

Punga e foarte bună ca să ţii în ea alte pungi. Până şi bieţii jurnalişti răpiţi şi repatriaţi aveau o pungă în mână. Şi rudele lor. Punga face parte din categoria: nu se ştie când îţi trebuie. O iei cu tine, poate şi dintr-un reflex de pe vremea lui Ceauşescu – care s-a transmis, nu vă faceţi iluzii – atunci când băgau mâncare pe neaşteptate la alimentara şi trebuia să fii pregătit cu punga. Multă lume scotea punga aşa cum Comisarul Moldovan scotea pistolul la duşmanii de clasă. Înainte de ’89, cine avea pungi, avea putere. Erau fericiţi cei care primeau pungi de la rudele realizate peste hotare. Unele trebuiau doar spălate puţin şi lipite de faianţă la uscat, deci erau ca şi noi, plus că erau modele unicat.

Există pungi de tăvăleală şi pungi de protocol, pentru vizite sau ceremonii. Un costum fin de tergal şi o rochie vaporoasă din plastic merg cu o pungă mare, care să arate că eşti puternic. La un lanţ de aur gros şi păr pe frunte, merg o pungă mică, de colecţie, pour les connaisseurs şi un pekinez cu operaţii estetice. Calitatea plasticului contează şi ea şi spune ceva important despre tine, la fel ca aparenţa lucioasă sau lipicioasă.Punga e şi un spaţiu al misterului, e o prelungire a tenebrelor inconştientului, reflecţia contemporană a peşterii platonice. Mereu m-am întrebat ce mai duc oamenii în pungile lor opace. Şi i-am întrebat pe câţiva: un remi, o factură de telefon, nişte bani, o altă pungă, ceva intim care nu poate să ne spună ce e, nişte polonezi luaţi în drum înspre altă destinaţie, două pungi – în special joia sau vinerea.

O tipă avea o pungă, un pieptene, un parfum şi pachetul pentru la muncă, o cucoană – pire de cartof care-l duce la o nepoţică şi perie pentru covor să spele covorul, un domn – diverse, ochelari, ţigări, un patent. Preferatele, zic oamenii, sunt pungile gen sacoşă, care ţin mai bine. Oare există şi sacoşe gen pungă?! În acelaşi timp am aflat că unui artificier i-a explodat punga cu 4 kg de dinamită pe care o avea în mână. Şi o mamă din Cluj, care mergea într-un loc cu taxiul, şia uitat copilul de doi ani pe banchetă. Şoferul a găsit-o şi a întrebat-o daca n-a uitat ceva. Şi ea a zis: ioi, plasa cu copilu!

Acum, orizontul se întunecă puţin de când cu persecuţia ecologistă împotriva celor care iubesc plasticul natural, de casă. Iar femeile au preluat iniţiativa şi au început să treacă pe poşete.

Poşeta e acum ce era punga acum cinci ani. Am văzut că se asortează la orice, şi la trening, şi când îţi primeşti invitaţii la masă şi vrei să-i faci să simtă că eşti de-a lor. La fel ca şi sacoşa, poşeta e întotdeauna în pericol, de aceea se poartă şi în dans, şi în interviuri, şi în scenele de dragoste. În general, ea e bine să fie ţinută pe umăr tot timpul şi poate conţine preventiv o sacoşă şi un kil de platină, şi aşa poate fi folosită şi pentru autoapărare. Unul dintre cuvintele mele preferate este varianta pocită de la sacoşă: sacojă, cu subvarianta şacosă sau şacoză. Probabil că emigranţii din Spania pronunţă deja plafa în loc de plasa. Facoja. De aceea, propun să încheiem cu un exerciţiu de dicţie: Pililoi cu punga lungă, a pilit pila pe pungă, punga-n pilă, pila-n pungă, pililoi cu punga lungă. Cumpărături fericiţi!

publicat în evz, 30 septembrie 2008