ce rahat mai mâncăm astăzi?

un pasaj plin de umor şi voie bună din revista românia mare:

Încă un titlu grăitor pentru “şcoala de gazetărie” de la “Excrementul zilei”: “Lumea e uneori o găină” (?!). Articolul e scris de cineva care se cheamă Răzvan Exarhu. Înţelegem ca, de pildă, Dorin Cocoş să-şi imagineze lumea ca pe o găină, dar lefegiii MOSSAD? Aveam alte pretenţii.

chemare pentru mancare

dragii mei cititori,

pornind de la impresia mea nedezmintita ca viata e frumoasa, merita traita, halita, beuta, iubita, va rog sa fiti alaturi de mine la un experiment pe care vreau sa-l transform intr-un articol despre experiente firesti de tip carpe diem.

eu cred ca mancarea buna sau masa impartasita cu prietenii schimba mult din perspectiva zilei.

asa ca daca vi se intampla sa va loveasca bucuria de la un sosuletz, de la o fripturica, daca va buseste plansul in fata unei supe clare, daca levitati de la o galushka pufoasa, lasati-ma sa aflu.

tema ar fi: ce mancarica buna am gustat sau am facut eu astazi si de ce m-am simtit om?!
povesti, fotografii, procese verbale, retzete.

va astept si va doresc pofta buna la masa in continuare.

razvan

lume multă, oameni puţini, muzică tot aşa

aseară, la concertul cu chick corea si john mclaughlin (pe care nu îl mai suport şi pe care l-aş face brand de dulceaţă, cu figura lui de bunicuţă yoghină) am văzut cea mai teribilă compoziţie de public.

viorica şi ioniţă din clejani and friends, adrian năstase şi fiul lui pedepsit, marcel pavel, muţi alţi lăutari pe care nu-i identific, câţiva rockeri trişti, figuri publice acre şi multe alte feţe care probabil se simţeau bine din cauza preţului biletelor.

în ciuda prezenţei evidente a unui public avizat, atmosfera era încordată, rece, oameni puşi pe aplaudat cu orice preţ, în orice moment, sunet slab şi muzică teribilă pe alocuri.

chick corea, care e un membru cu grad înalt al bisericii scientologice, ca şi tom cruise, seinfeld sau travolta, avea pe scenă un aparat care îl proteja de diverse chestii electromagnetice şi nu numai, probabil. cunoscătorii spun ca are întotdeauna trei astfel de aparate cu el, pentru orice eventualitate şi ca i s-au suspendat nişte concerte prin germania, după ce l-a apucat pofta de discursuri spirituale pe scenă.

dar când atinge pianul (chiar şi dezacordat) toate tâmpeniile astea încă dispar.

Lumea e uneori o găină

În general, totul seamănă, chiar şi lucrurile fără legătură unele cu altele. Călătoriile sunt făcute şi pentru a găsi asemănări care fac lumea noastră foarte mică. De exemplu, e posibil ca văzând Himalaya să-ţi aduci aminte de Bucegi. Iar în Italia, să-ţi aduci aminte de un restaurant din Oradea.

Nu e numai globalizarea de vină. În aceste kestii profund atemporale chiar nu are nicio implicare. Dacă ai timp să fii atent la mersul lucrurilor, privirea oamenilor e făcută ca în contexte noi să încerce să găsească asemănări, să identifice lucrurile deja ştiute, ignorând sau respingând tot ceea ce este de fapt de remarcat. Mergi la Machu Pichu, ai un suflet sensibil şi vezi un căţeluş, totul s-a sfârşit, pentru că nu rămâne decât micuţul animal din milenii de istorie şi mii de metri altitudine.

E un experiment pe care-mi place să-l citez, în care nişte indieni de prin Amazon au fost filmaţi într-o plimbare prin New York. La final, au fost întrebaţi ce au văzut şi toţi au răspuns plini de satisfacţie: o găină. În rest, nimic. Cercetătorii au dat filmul înapoi şi au descoperit că la un moment dat, pe o stradă lăturalnică a apărut o găina, pentru o jumătate de minut. Indienii găsiseră singurul reper comun între lumea lor şi spaţiul necunoscut pe care îl vedeau fără să-l înţeleagă. Ei au văzut numai ce puteau recunoaşte şi descrie. Au făcut să dispară maşinile, zgârie-norii, lumea, zgomotele, mirosurile, culorile, au făcut linişte şi au creat un vid a cărui singură definiţie era cotcodăcitul scurt al unei găini.

Citesc acum o carte fascinantă, Blink, de Malcom Gladwell (gladwell.com), a cărei geneză se află pe o stradă din Manhattan, într-o întâmplare înrudită cu experienţa indienilor. (În româneşte s-a tradus până acum The tipping point, cel mai probabil cu acelaşi titlu.)

Înainte să scrie cartea, autorul (mamă jamaicană, tată britanic) şi-a lăsat părul să crească, un păr ca de afro-american, creţ, des, un soi de efigie a muzicii disco din anii 70. Înainte de asta, îl purta tuns scurt, şi arăta ca un tip care scrie la New Yorker şi în alte reviste chiar şi mai serioase, nu ca un adolescent întârziat.

După ce părul a început să crească într-o manieră sălbatică, Gladwell a început să observe nişte schimbări în viaţa lui. A început să primescă amenzi pentru depăşirea vitezei legale, eveniăment care părea să-l fi ocolit până atunci. În aeroporturi, era tras deoparte de forţele de securitate pentru verificări suplimentare, încă un amănunt complet neobişnuit.

În acest context astral extrem de hirsut, trei poliţişti sar din maşina oprită în trombă lângă trotuarul pe care se plimba un timp slăbuţ, cu părul mare şi strigă: el e. Căutau un violator şi aveau un portret robot şi o descriere care i-a şi ajutat să-l identifice imediat, cu multă siguranţă. A urmat o discuţie calmă de 20 de minute în care suspectul le-a demonstrat poliţiştilor că nu are cum să fie el cel pe care îl căutau, era mai scund, mai slab, mai tânăr cu aproximativ 15 ani şi, a încercat să facă el o glumă, mult mai arătos decât mine.

Singurul lucru care îi lega şi singurul argument pe care s-au bazat iraţional, dar explicabil, poliţiştii atunci când au tâşnit din maşină era claia de păr. Şi părea să fie şi suficient, din moment ce este ceva ce simţim şi trăim cu toţii la prima impresie, când totul arată perfect coerent şi nimic nu anunţă că peste foarte puţin timp, falsele raţionamente se vor prăbuşi spectaculos fără să lase nimic în picioare.

Aşa se face că primele mulţumiri le primesc poliţiştii pentru că au făcut vizibilă mecanica înşelătoare a cunoaşterii bazate pe o logică hrănită de prima vedere. Şi misterioasele căi ale intuiţiei inexplicabile, generată de acelaşi instrument subtil cu care judecăm şi binele şi răul, fără să controlăm de cele mai multe ori altceva decât marja de eroare.

Totul se petrece, se schimbă, apare, dispare, se naşte şi moare, străluceşte şi atinge armonia, într-o bătaie de gene, diferenţa dintre înţelegere şi greşeală are la dispoziţie o secundă, poate mai puţin. Lumea trăieşte pentru cei care văd altceva după fiecare clipire.

publicat oarecum în aceeaşi formă în evz, on 25 octombrie 2008

paranormalii ruşi care te fac să spui prostii în română

am gasit un fragment interesant în conversaţia dintre tucă şi oprescu în jurnalul.

Domne, unii au calităţi reale probabil, însă nu o să uit o chestiune care mi-a pus un semn de întrebare foarte mare. Eu nu ştiu dacă lucrurile s-au întâmplat într-adevăr aşa cum mi le închipui eu. În 1996, când eram proaspăt membru al PDSR, am participat în seara când a avut loc ultima confruntare dintre Constantinescu şi Iliescu.

Şi familia domnului Constantinescu şi a domnului Iliescu, au stat undeva într-o celulă, cum ar fi celula operatorie, de unde se vedea în platou. Domne, nu o să uit doi indivizi, cu nişte feţe din astea de ruşi sadea, care au stat în boxa unde era familia Constantinescu, lipiţi de geam, uitându-se fix către masa unde se petrecea această chestiune şi cărora atunci nu le-am dat atenţie. Dar când s-a terminat confruntarea, nu vorbesc despre fondul… vorbesc despre formă, când s-a terminat, doamna Iliescu s-a întâlnit cu domnul Iliescu în foaier acolo, domnul Iliescu a avut o reacţie ciudată şi zice: “Eu am senzaţia că am spus numai prostii. Am o durere de cap înfiorătoare”. Nu am băgat în seamă.

deci din cauza ăstora cu feţe de ruşi, care se uita fix la tine, ajungi uneori să spui tâmpenii dar să rămâi cu sentimentul că nu eşti tâmpit.

come together, veniti împreună, numai come

am luat piesa asta de beatles, care trebuia să ajungă un soi de imn electoral, şi am căutat coveruri.

foarte impresionant, ce să spun, dar michael jackson rulz definitely, funky, fresh & swingy.

originalul

soundgarden

aerosmith

craig david, suficient de decent, adica mereu cu celebra caciulita enrique iglesias,

early tina turner & ike

un cover tres joli la ukulele 😉

si, le dessert, le magnifique roi du pop,

omniasig are deranj?

altfel nu se explica de ce nu raspunde nimeni la telefon la biroul daune.

inainte de a nu mai raspunde, doamnele se distrau rugandu-te sa suni la alt numar, de unde erai directionat catre cel de la care ai sunat intai si tot asa, pentru elasticitate.

dupa asigurarea ca vei fi sunat prompt, nimeni nu suna, nimeni nu raspundea.

distractie recomandata pentru zilele lungi de iarna.

ah, si in caz ca nu stiati, unul din cei mai greu de gasit oameni din tara este domnul inspector de la omniasig, serban cristian. (pe care in realitate il cheama probabil popescu ionescu).

felicitari intregii echipe!

Doamne-ajută-te!

Oamenii, chiar şi mecanicii auto, vulcanizatorii şi depanatorii de calculatoare se sprijină mult în activitatea lor pe sprijinul Celui de sus. Nu există gură spurcată care să nu rostească un pios Doamne-ajută înainte de a sparge cauciucul aproapelui!

Nu poţi ieşi la discotecă fără o cruce mare, eventual fosforescentă, nu laşi un tatuaj cu balaur sau un model tribal, românesc de-al nostru, fără o brăţărică cu mătănii, adusă de la muntele Athos. Taxiurile şi maşinile în general au devenit nişte mici lăcaşe de cult, din care deocamdată lipsesc doar candelele şi icoanele împărateşti, tămâia, anafura şi căldarea cu apă sfinţită. Crucile care se bălăngăne pe parbrize, printre Micky Mauşi, maimuţoi verzi foarte drăgălaşi şi brăduţi parfumaţi sunt un bun punct de plecare pentru orice înjurătură şi pentru botezul cu bâta de baseball.

Am remarcat în foarte multe conversaţii atât la introducere, cât şi la final, indiferent de nivelul de moralitate, spiritualitate sau lejeritate, prezenţa din ce în ce mai familiară a invocaţiilor cereşti, fără nicio legătură cu respectul datorat tainelor.

Doamne-ajută a devenit un fel de apendice de expresivitate, cum e particula deci, cum sunt unele înjurături scurte, folosite pentru a spune absolut orice. Se poate rosti şi cu gura plină de seminţe, şi mai ales se poate adapta oricărui context în care vrem să punem pe cineva la treabă. Până şi ecologiştii are trebui să spună toţi în acelaşi timp un Doamne-ajută să salvăm mai repede planeta, pentru că în Statele Unite a fost tiparita “Biblia Verde”.

Este vorba despre aceeaşi Biblie, pe care o ştie aproape toată lumea, cu singura diferenţă că în textul original au fost subliniate cu verde peste 1.000 de pasaje care pot fi interpretate ca principii ecologice pure, avangardiste. Probabil că nu va mai trece mult până va apărea şi Biblia pentru vegetarieni, deci, Doamne-ajută să nu mai pună ăştia pesticide în banane.

Revenind la Biblia ecologistă, în ea se găsesc peste 1.000 de referinte care trimit direct la natură şi Pământ, un rezultat zdrobitor, prin comparaţie cu cele 490 de pasaje referitoare la Rai si doar 530 de menţiuni la iubire. Una din propoziţiile verzi, care mi se pare foarte importantă, de altfel, sună destul de imperativ pentru ecologiştii care nu beau suficient cât să aibă umor: “Sa nu lasi niciodată via pustiita”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum ar veni, reuşim să punem faianţa în baie, să salvăm pinguinii, să furăm nişte fonduri europene, batem Foresta Fălticeni în deplasare şi i-o punem lu’ proasta aia de Petronela. Ai zice că El e un Băiat bun la toate, care doar că nu dă şi cu mătura prin faţa casei, aşa e de vrednic. Prost de bun, cum se spune.

Dată fiind complexitatea activităţilor sale şi a cererilor care curg spre el, trebuie că are şi El pe Cineva, că nu s-ar descurca Singur cu atâţia proşti şi smintiţi pe cap, plus o grămadă de obligaţii la tot felul de lume. Dă, Doamne, să se îmbolnăvească profa de mate că nu ştiu nimic la teză şi e naşpa; dă Doamne să fie liber DN1, ajută-ne să câştigăm alegerile.

E inutil să te gândeşti că se întâmplă să fie întrebat prea des: te ajut cu ceva, Doamne, dacă sunt cu adevărat bun şi drept? Până şi slujitorii Lui îi cer asistenţa în problemele specifice care se ivesc inerent în câmpul muncii.

Pe vremea când preoţii erau plătiţi la normă, în funcţie de slujbele de naştere, deces, botez, parastas, bunicul unui prieten de-al meu rămăsese în pană de activitate. Nimeni nu murea, nu se năştea, nu se cununa, nu se boteza, nu se pomenea.

Ziceai că s-a întors lumea pe dos. Nici măcar o sfinţire de Dacie, nimic. I-a cerut ajutorul lui Dumnezeu, s-a rugat să se rezolve chestia. Şi i-a spus nepotului după o vreme, cu mare mulţumire în glas şi privire: mi-a ajutat Dumnezeu! Da, s-a îmbolnăvit popa din satul vecin şi am avut 9 înmormântări într-o singură săptămână. Doamne-ajută!

publicat în evz, pe 18 octombrie 2008. Doamne-ajută!

scurt metraj cu mănuşi, scări şi accidente

în faţa facultăţii de drept trage silenţios un bentley.  studenţii stau pe trepte, sporovăiesc şi mănâncă junk food sau dulciuri nesănătoase. soferul cu mănuşi penibile în peisaj deschide ceremonios portiera în faţa lui adrian năstase. în costumul său de profesor, începe să urce scările cu aerul că toată lumea ar trebui să fie pe fază. studenţii îşi vedeau de ale lor, aşa că timpul trecea cam greu, pentru că se trăgea de el.

din zona superioară a maiestuoaselor trepte, o doamnă a început să coboare. e greu de spus ce mai înseamnă o doamnă în ochii unui student crud din ziua de azi, cel mai probabil o fiinţă destul de terminată, deci indiferentă. doamna a fost una din singurele fiinţe vii care s-a prins că scările erau urcate de adrian năstase. s-a emoţionat vizibil şi a început să îl fixeze cu entuziasm.

după ce a trecut de el, a întors capul şi a încercat să coboare fără să scape nimic din ascensiunea domnului profesor. rapid, s-a dezechilibrat şi a căzut dramatic şi comic pe scări, reuşind să facă aproape nevăzut demarajul unui bentley pe care nişte mănuşi fine îl dirijau discret spre stânga.

Cele Şase Lucruri Bune

lumea se ordonează în liste de kestii. (şapte păcate, zece porunci, 16 discipoli ai lui Buddha, cinci silabe etc)

printre ele, tibetanii au identificat o listă scurtă si foarte folositoare.

cele şase lucruri bune:

nucşoara,

cuişoarele,

şofranul,

ghimbirul,

camforul,

santalul.

cum se saluta dacii la anim’est

am urcat pe scena la anim’est ca sa inmanez premiul publicului, powered by clandestino. (un laptop asus, din ala mic si simpatic)

publicul a votat si a castigat un artist german, Gil Alkabetz cu Sunny days. (maine seara e proiectia cu toate filmele premiate, nu ratati)

omul era foarte emotionat si a marturisit dupa ce a primit premiul ca se simte ca si cum ar fi venit Craciunul.

in plus, publicul a fost foarte simpatic, asa ca m-am simtit dator sa impartasesc cel mai recent banc cretin pe care l-am auzit si care are o legatura directa si profunda cu animatia.

cum se saluta dacii?

what’s up, dak?

ceapă verde şi libertate

De fiecare dată când văd un fir de ceapă verde mă gândesc la libertate. Asta a început după ce am descoperit o carte esenţială pentru toţi cei care ştiu sau simt că nu zidurile sunt cele care ne închid.

E vorba despre Evadarea Tăcută, scrisă de Lena Constante, o femeie incredibilă, una din acele fiinţe care te fac să înţelegi ce înseamnă să fii cu adevărat viu în fiecare clipă a vieţii tale. Este vorba despre un om care a descoperit calea de supravieţuire şi de eliberare la capătul a 3000 de zile petrecute în deplină izolare în închisorile comuniste.

Să petreci acest timp imens fără să vorbeşti, fără să scrii, fără să simţi vreo clipă că mai păstrezi contactul cu ceea ce defineşte umanitatea, să suporţi tortura, nesomnul, frigul, foamea, să începi să descoperi cu groază, cu oroare limitele degradării fizice şi puterea demnităţii dublată de cea a imaginaţiei, este o sumă de experienţe care par că depăşesc cu mult datele anduranţei pe care le putem trasa din fotoliu. Sau că nu sunt lucruri care se pot petrece simultan, consecutiv, fără limită de timp, nici nu pot avea legătură cu o singură persoană, şi mai mult, depăşesc prin definiţie falsa fragilitate feminină.

Am recitit de curând pasajul meu favorit din carte şi mi-am adus aminte de lucrurile pe care le uit şi le uităm cu toţii în fiecare zi în care nu preţuim ce ni se întâmplă şi ne încăpăţînăm să credem că totul este în altă parte.

Este a 2187 – a zi de detenţie şi izolare completă. Se învîrte în cerc în curtea închisorii, supravegheată de o miliţiancă încruntată. De la etaj e pîndită cu pasiune diabolică de ofiţerul politic. El a ars cu sare toată iarba şi a tăiat copacul care înverzea fereastra celulei. A distrus cuibul rîndunelelor. Natura nu are dreptul să trăiască sub ochii unui deţinut politic. Natura trebuie să respecte regulamentul. Iar dacă îl încalcă, trebuie să moară. La proces s-a smuls pentru cîteva secunde dintre miliţieni. Şi-a îmbrăţişat iubitul, şi el condamnat la absurd, şi i-a şoptit: Nu fi trist!

Aşa l-a salvat pe Harry Brauner. Se învîrte. Trece pe lîngă pubele, vede o frunză de ceapă verde – prima oară după aproape şase ani. Fură. Mototoleşte febril frunza în palmă şi continuă să umble. După cîteva clipe coboară urletul dezlănţuit al ofiţerului politic. Vrea să ştie, în spaima miliţiencei, ce a pus sau luat deţinuta Constante din lada de gunoi.

La început, se preface că nu înţelege. Apoi îl face să creadă că moare de frică. Îl lasă să o ameninţe, în spume de furie. La urmă, întinde braţul, deschide încet pumnul, îi arată firul de ceapă strivit. Îi spune: Luaţi-l, dacă aveţi nevoie de el! Miliţianca se chinuie din greu să scape de un zîmbet. Scos din minţi, ofiţerul se întoarce şi pleacă. Atunci spune Lena Constante, s-a eliberat de ură. A descoperit că nu poate să urască un caraghios sadic.

După ce a trăit 3000 de zile singură în închisorile comuniste, a simţit libertatea care aşteaptă la capătul claustrării totale. Am descoperit într-un album editat de ICR, în care sunt adunate tapiseriile pe care le-a compus din costume vechi tărăneşti salvate de la distrugerea totală, o poveste scurtă despre o nuntă care ne ajută să evadăm într-o literatură perfectă, dacă nu ar fi reală.

(E vorba despre căsătoria Lenei Constante cu Harry Brauner, muzician şi folclorist senzaţional, condamnat în acelaşi lot Pătrăşcanu. ) Când am implinit 40 de ani nu ne-am putut căsători, iar apoi am ajuns amândoi la închisoare. Ne-am căsătorit când era el la Viişoara, în domiciliu forţat. A fost o căsătorie de un comic nebun. La masa, pe care am pregatit-o foarte frumos, am invitat doi deţinuţi. Când au intrat în casă şi au văzut totul împodobit cu flori şi atâtea feluri de mâncare, s-au emoţionat. Au început imediat să plângă şi ne-am pus pe bocit.

Recitesc Evadarea tăcută, ca să nu uit că ideile trăiesc atît timp cît oamenii nu se lasă să moară. Ca să rîd cu seriozitate. Ca să nu încep să nu mai înţeleg dimensiunile uriaşe ale lucrurilor mici. Şi să înţeleg că libertatea este uşoară ca un fir de ceapă, mirosind puţin sălbatic, dincolo de ură, frică, tortură, umilinţă şi singurătate.

publicat în evz, în 11 octombrie 2008

Clandestino + Animest = Live

Clandestino transmite live masterclassul lui Bill Plympton, unul dintre cei mai apreciati animatori din lume. Azi, de la ora 11 AM, la Centrul Cultural American din Bucuresti, Bill Plympton va vorbi despre tehnica lui originala, despre nominalizarile la Oscar, va impartasi insighturi din industria animatiei si tips & tricks pentru animatorii independenti, apoi va raspunde intrebarilor puse de participanti.
Clandestino va incepe transmisiunea live de la Masterclass azi, in jurul orei 10:30 (dimneatza), asa ca nu trebuie decat sa apasati Play la momentul potrivit.

May the Animation be wiz you!

Lucrurile nu trebuie să fie perfecte *

Trebuie doar să fie mai bune. E o vorbă englezească pe care mi-a oferit-o un prieten, în timp ce discutam despre catastrofele benefice din vieţile noastre. La o reevaluare în timp, o bună parte din ce părea definitiv compromis, dureros, penibil, absurd, revoltător sau dezamăgitor se transformă într-o mică povestioară zen despre armonia contrariilor. Sau nu.

Dar întâmplările care contează şi pe care avem puterea de a le înţelege, îşi pot depăşi cu a little help from my friends condiţia umilă de acte ratate. Mă urmăreşte acum o formulare strălucitor de superficială, dar foarte bine, în fond, pe care am descoperit-o într-o cronică mondenă din NYT, care se ocupa de ultimele evoluţii ale industriei lumânărilor parfumate. Autorul chic se întreabă cu pioasă perversiune: Ce ar fi fost religia fără lumânări?

De aici ajungi destul de uşor de simplu să te întrebi cum bate din palme o singură palmă. Dar poţi şi să începi să priveşti cu mai multă atenţie detaliile, accesoriile, care ne simplică accesul către ceva ce nici nu bănuim că ar putea fi pe lista noastră de căutare. Această obrăznicie adorabilă legată de micile trucuri care ne aduc mai aproape de spaţii şi momente purificate, funcţionează perfect atunci când trebuie să redescoperi ritualurile prin care atragi ceea ce ai nevoie în viaţa ta.

Îţi plac prea tare lumânările parfumate, s-ar putea să-ţi leşine căţeluşul sau dacă practici moderaţia ai în faţa ta un model simplificat al unui foc pe care cu toţii simţim nevoia să-l aprindem. Îmi place mult toamna şi la fel de mult îmi plac ritualurile care o însoţesc şi care se refugiază pe unde apucă, pe la ţară, prin subconştientul colectiv.

Îmi place că toamna lucrurile se schimbă şi că arată puţin mai mult din ceea ce sunt. E perfectă lumina, e ca o despărţire într-o gară, într-un film interbelic, şi e uneori minunat să simţi că presiunea oraşului nu te poate rupe complet încă de nişte ritmuri de care doar ai citit prin cărţile despre civilizaţia celor care îşi duceau viaţa alături şi în respect faţă de toate celelalte forme de viaţă înconjurătoare. Mă distra foarte tare busculada de Sfântul Dumitru, din schiţele lui Caragiale, în care toată lumea se muta, într-o debandadă a reînnoirii care la ţară se lăsa cu focuri aprinse pe dealuri şi rituri de trecere pe care le poţi identifica la o privire mai relaxată în multe din gesturile noastre inexplicabile, pe care de altfel ne şi grăbim să le cenzurăm, să le uităm şi să le ştim îngropate sub betonul-mamă şi tată.

E o toamnă în care am reuşit să fiu mai atent la raportul dintre proporţia stimulilor şi amploarea efectului. Am înţeles că la fel ca multă lume greşesc atunci când privesc curgerea lucrurilor cu intentia unui specialist în baraje şi îndiguiri. De aici poate că vine şi senzaţia asta că tot ce ni se întâmplă este fie foarte rău fie foarte bun, aşa cum uneori din religie nu rămâne decât o basma trasă pe ochi sau o lumânare prea parfumată.

Legătura asta de echilibru cu lucrurile care sunt undeva la mijloc, cu toate elementele de sprijin de care trebuie să ne folosim atunci când vrem să facem drumuri dus-întors, e sabotată zilnic de spiritul nostru certăreţ şi depresiv. Totul poate începe de la nişte muzică pe care o asculţi înt r-o doară şi te face foarte fericit, de la victoria asupra indolenţei care te ajută să-ţi cumperi paharul potrivit care face vinul şi mai bun.

Şi mai sunt şi celelalte lucruri, mult mai grave, la care mă gândesc zâmbind, pentru că vorba asta cu lucrurile care trebuie să fie doar mai bune, în clipa, ora, ziua, anul care urmează are o poveste ataşată în mintea mea. Unde doi domni emoţionaţi şi serioşi, Constantin Chelba şi Gabriel Liiceanu, îl vizitau pe Petre Ţuţea să-i ia  interviul pentru Exerciţiu de admiraţie şi după ce au pus la cale cu multă gravitate, recunoştinţă şi bucurie toata chestia şi se apropia sfârşitul întâlniri, s-au gândit să-l întrebe pe filozof dacă are nevoie de ceva, dacă îl pot ajuta cu ceva. Şi el a căzut atunci pe gânduri.

Cei doi erau destul de copleşiţi de emoţia de a-l putea ajuta pe Ţuţea într-o problemă care părea deja destul de gravă după lungimea momentului de reflecţie şi au primit drept în perfecţiunea lor un mesaj din universul relativităţii autoironice: Măi, băieţi, ştiţi ce mi-ar trebui mie, mă? Un bec, mă, să vă văd şi eu feţele. Şi a râs.

*aceasta e varianta integrală a textului: din greşeală, am trimis la evz o ciornă cu finalul incomplet.

publicat în evz, 4 octombrie 2008