De ce iubim cretinii

Întotdeauna m-am întrebat de ce nu mă pot desprinde de o scenă în care sunt implicaţi cei numiţi incorect politic cretini. De unde vine fascinaţia asta pentru prostiile delicioase şi aproape hipnotizante pe care le spun, le fac, le răspândesc ca pe puful păpădiei membrii celei mai populare grupări fără organizaţie din lume?!

Am văzut pe HBO ultimul film al lui Tudor Giurgiu, Nunţi, muzici şi casete video, un documentar despre viaţa şi faptele unora dintre cei care fotografiază şi filmează cu suflet şi gingăşie nunţile din ţara noastră şi deşi primul impuls a fost să Continue reading…

caut oameni

oameni care stiu sa faca radio, entertainment (cu o experienta relevanta in attach)

sysadmin de linux pe care sa-l platim sa stea degeaba. Daca nu merge ceva si trebuie sa lucreze, pentru orele de downtime ii scadem din salariu. Skills: linux, apache, mysql, php, drupal, audio/video streaming. Cerinte: sa tina serverele sus chiar cu pretul vietii 😉

amanunte (voce, cv, recomandari, portofoliu etc), cu foto included la razvan at exarhu punct ro

asta pentru ca e importanta empatia, dincolo de profesionalism. deci trebuie sa-mi si placa de ei.

claro?!

trei întrebări pentru sclavul liber din tine

1. la ce nu poţi să renunţi?

2. ce vrei?

3. ce nu vrei?

pentru că e un joc simpatic şi sincer, raspund primul.

1. nu pot să renunţ la brânză. în singura discuţie serioasă despre religie & stuff pe care am purtat-o cu tatăl meu am abordat şi problema postului şi el mi-a spus că nu poate să ţină post pentru că nu poate să trăiască fără brânză. am crezut că e o glumă atunci, chiar dacă eram conştient de dimensiunea greco-aromână a existenţei familiei noastre complicate, care nu admitea că poate exista viaţă fără brânză. mai târziu am priceput că aşa este şi nu pot să renunţ, deşi aş putea, dar numai pentru un exerciţiu, la lumea directă şi bărbătească a acestui univers infinit, numit suficient de modest şi ridicol: brânză

2. de când adunam toţi puştii de la bloc ca să le traduc rahane şi până în zilele noastre, singura reacţie pe care o preţuiesc este bucuria întâlnirii. cei care mă (re)cunosc zâmbesc şi se bucură şi aş vrea ca lucrurile să rămână aşa, pentru că asta e calea

3. nu vreau să ajung să am colţurile gurii în jos şi să cred că

acum e rândul vostru:

Kestii care nu se mai poate concepe decât

Sunt tone de lucruri pe care nu avem cum sa ni le imaginăm altfel. De exemplu nu mai putem face ceva fără să mai facem şi altceva în acelaşi timp. Cu puţine excepţii, asta e o regulă valabilă pentru cea mai mare parte a vieţii noastre diurne. Adică nu mai putem să stăm la televizor fără să ronţăim ceva, pentru că ne scade nivelul de chips din organism şi nu mai înţelegem nici acţiunea filmului, dacă în jurul nostru nu clefăie nimeni.

Continue reading…

nu va speriati, ploua decat, dar asa-mi pare de rau

cred ca tipii de la meteo merg la cursuri de psihoterapie.

si se simt obligati sa ne incurajeze, ca sa nu facem mici depresii pe fond de precipitatii.

am observat ca exista doua tendinte. sunt unii care mai ca isi cer scuze ca e innorat, ca ploua, ca e canicula sau ca vine iarna si nu putem sa intervenim. ei sunt destul de tristi, in general, si au un feeling de romantza tiganeasca.

si ceilalti, care sunt tonici si incearca sa ne tina moralul sus, si sunt mai demagogisti. sanchi, ei sunt puternici si ne indeamna si pe noi sa fim la fel, de/asta ar trebui sa nu ne speriem, sa nu punem la inima in general diversele fenomene meteorologice. ba chiar sunt unii care incearca sa ne fortifice psihic si anunta vremea rea cu un soi de satisfactie de profesor exigent, care abia asteapta sa vada cum rezolva loazele problema cea noua.

in general, vremea nu poate fi privita strict stiintific, pentru ca si noi si ei avem naturelu simtitor.

daca cineva o sa dea un nume acestui sindrom despre care sunt foarte multe de spus, el ar putea sa numeasca complexul Romica Jurcă-Puceanu

apropo, ştiţi bancul cu romica jurcă?

Chinuie-mă, să simt că trăiesc!

Masochismul, ca şi sadismul, ar trebui să fie trecute pe lista cultelor oficiale. Ritualurile suferinţei autoprovocate sunt asimilate mai iute decât aritmetica, în acelaşi timp cu mersul pe jos. Chiar dacă nu sunt trecut în programa oficială, aceste învăţături care te ajută să faci repede riduri de klingonian pe fruntea speriată de bombe, sunt predate de oricine, sunt cel mai răspândit program open-source, pe care fiecare îşi clădeşte mica lui platformă de nefericire şi neputinţe.

Continue reading…

spalăte

în ultima săptămână am remarcat că lumea se schimbă. am aşteptat să scriu postul ăsta, din respect pentru statistică, să zicem.

din ce mai multe maşini pline de praf nu mai conţin clasicul cretinism: spalămă.

criza financiară, globalizarea, plus minciuna şi ipocrizia pe care fotomodelele nu reuşesc să le alunge din lume au condus probabil la un cutremur în zona portbagajului, a lunetei, a caroseriei în general.

sunt doar trei litere şi e posibil ca din nou geniul popular să fi pus punctele pe u.

asadar, iata noul trend pentru masini murdare:

PUT

Cui îi e frică de vrăjitoare?

Cine mai crede azi în vrăjitoare? Toată lumea. De-asta m-am şi gândit să pun mâna să mă implic şi am povestit o carte cu buhuhu. Se numeşte Greşeala Vraciului şi este al cincilea volum din seria Cronicilor Wardstone, un succes internaţional, care îşi urmează cursul firesc, adică îi suflă în ceafă lui Harry Potter şi va deveni film la anul.

Ce am făcut eu se numeşte pe româneşte audiobook şi e primul apărut la Editura Corint Jr – unde am văzut nişte cărţi care mă fac să regret că citesc foarte repede acum şi că nu mai am 10 ani – deşi nu e totul pierdut, pentru că am avut des ocazia să mă conving că încă mai intru destul de uşor în atmosferă.

Când a venit propunerea, am fost destul de circumspect, ca orice adult proaspăt ieşit din trafic, aşa că am început să citesc scriptul cu acea detaşare mincinoasă, cu care ieşi uneori de la un film care a ridicat tot părul pe tine şi, ca să te dai mare spui ca idioţii care nu înţeleg bancurile: eu nu cred că e adevărat.

Lectura a mers cam ca o avalanşă şi m-am gândit atunci că o să fie destul de simplu să spun povestea, oarecum furat de peisajul atât de cuceritor al unui comitat misterios şi ceţos în care un tânăr ucenic e trimis să înveţe cum să lupte cu vrăjitoarele de apă.

E adevărat că nu e totul simplu, pentru că el nimerise şi un moment destul de prost. Un conciliu al vrăjitoarelor reuşise să-l readucă în lume pe Ucigă-l Toaca, Michiduţă, Belzebuth, Necuratul, însuşi Diavolul aşa cum este el evocat în zilele noastre la rubrica sport. Iar Nenumitul are un discurs destul de persuasiv, care te cam pune pe gânduri şi te cam face să te întrebi serios ce o fi binele, ce o fi răul şi mai ales cum ai putea să te dumireşti fără să faci greşeli fatale şi să te ia Mama Dracului sau să ajungi hrana pentru vrăjitoare.

În afară de partea asta, unde anticipam nişte emoţii, totul mi s-a părut extrem de simplu, limpede, uşor de făcut, o joacă de copii. După primele trei ore de stat în studio, reluat, tăiat, corectat şi reinterpretat, abia mai răsuflam şi eram doar cu puţin înainte de mijloc. Dar partea luminoasă a forţei de care m-am folosit până la capăt a venit tot dinspre vârstele la care aş fi ascultat şi eu povestea asta cu sufletul la gură şi aş fi crezut fiecare cuvinţel.

La urma urmei, mi-am petrecut o bună parte din copilărie în culisele Teatrului de Păpuşi (pentru copii îi spunea) din Brăila şi ştiam foarte bine cât de important e să crezi în povestea pe care o spui, să îţi placă, să te bucuri de ea, să te joci alături de toţi cei care te ascultă, fie că sunt copii mici sau mari.

Nu am mai văzut demult un spectacol într-o sală plină de copii, dar pentru că am fost racolat de mic, nu am cum să uit energia pe care o degajă nişte minţi care ştiu că totul e posibil în acelaşi timp, fără limitări de timp sau spaţiu. Probabil că ăsta e primul lucru pe care-l pierdem când creştem şi de-asta începe să ni se pară nuştiucum să acceptăm orice convenţie, mai ales dacă ea nu are logica pe care o folosim la birou sau la administraţia financiară.

De-asta ai să şi vezi destul de puţini adulţi care dacă sunt aduşi de exemplu la un spectacol cu Scufiţa Roşie, mai sunt în stare, adică le mai trece prin cap, adică se mai pot elibera suficient cât să se implice când de după un copac vine lupul şi biata victimă nu îl vede. La toate spectacolele pe care le-am văzut, invariabil în acest moment, cel puţin jumătate de sală, dacă luăm în calcul că cealaltă jumătate poate fi amuţită de frică din cauza vârstei prea mici, strigă din răsputeri, se ridică în picioare şi arată cu degetul spre animal: Vezi că e în spatele tău!

Cu timpul, acest tip de implicare se mai duce şi nimeni nu mai crede că ceva e adevărat în afară de spaima că am putea fi liberi să luăm bucuria aşa cum vine, fără limită de vârstă. Şi atunci ne întoarcem la carte, unde citim înainte de final: O singură persoană pe lumea asta mai ştie adevărul, iar aceea este Osoasa Lizzie – dar şi vrăjitoarele mint.

publicat în evz pe 8 novembrie 2008

ps – aseară, la lansare la diverta magheru, am văzut o mulţime de puştani care stăteau la coadă să ia autografe pe cărţile pe care le strângeau foarte bucuroşi la piept. era o energie bună în aer, iar autorul britanic părea copleşit.

exarhu spune o poveste

acum doua luni am intrat intr-o aventura foarte simpatica.

doamnele dragutze de la editura corint junior mi-au propus sa citesc o poveste cu vrajitoare & fiori reci.

e vorba despre o serie foarte apreciata acum pe lume, care va deveni film la anul, foarte bine scrisa si care te prinde chiar daca esti de obicei mai circumspect, cum ar fi cazul meu.

asa se face ca volumul al cincilea al cronicilor wardstone, Greseala Vraciului, se lanseaza impreuna cu un audiobook care sper sa va ridice parul pe inotatoarea dorsala din cand in cand.

lansarea cu autorul englez & me e maine, ora 18, la Diverta Magheru.

raspundem ascultătorilor cu pulover

a cautat un om pe google, aşa ca poate e bine sa-i raspundem:
se baga pulover in pantaloni

nu, puloverul nu se bagă în pantaloni. dar e bine că te-ai gândit să foloseşti pantaloni, acum că ai pulover.

Bă, tu ştii cine sunt eu?!

După milenii de luptă şi evoluţie, în sfârşit se clarifică o definiţie pentru onoare: Bă, tu ştii cine sunt eu?! Cam atât a mai rămas din ceva ce părea că nu va putea fi despărţit de esenţa speciei. Plus noua telenovelă, Onoare şi Nobleţe.

Dacă un cuvânt ajunge să fie scris cu majuscule, e clar că sensul s-a cam dus pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aşa că din acest calificativ care plasa un om de onoare în acelaşi rând cu bogăţia sau nobleţea sângelui, poate chiar mai sus, nu a mai rămas decât o urmă firavă, confundată jalnic cu orgoliul şi sălbăticia, plus toate complicaţiile codurilor culturale aberante, pe care le construiesc oamenii ca să uite de ei. Aşa că demnitatea sau generozitatea, concentrarea pe sine, ies total din discuţie.

Mi-ai pătat onoarea, eşti un nemernic, deci îmi fac harakiri. Sau, dacă mă gândesc un pic, mai bine îţi fac ţie. De altfel, o mare vină în această agonie fără speranţă o poartă şi confuzia dintre onoare şi principii exterioare. Iar principiile sunt înţelese cu aceeaşi detaşare cu care a înţeles recent o institutie germană specializată în recuperarea banilor pentru abonamente, să-l someze pe răposatul poet Schiller să-şi plătească taxa radio-tv, în caz contrar, torturat chinuri inchiziţe, tribunal, amendă şi dezonoare.

Aşa merge treaba şi totul alunecă încet şi sigur către un fel de: să moară mama, de nu sunt om de onoare, cu orice preţ care nu depinde de mine. În cazul ăsta, dezonoare este ce îmi faci tu mie. Răul sau cum s-o fi numind tot ce-ţi fac eu se presupune că ar trebui să fie pentru tine o onoare.

Din această continuă neînţelegere generală, onoarea a ajuns un fel de somaţie, o scrisoare de ameninţare, o formă de amendare a realităţii. E ceva care se confundă cu bâta de baseball, cu abilitatea de a crea aparenţe cât mai somptuoase şi de a fi oricând gata să îţi remodelezi credinţele, pentru a le putea încălca mai rapid şi mai uşor în momentul următor.

Nu degeaba or fi având succes filmele cu eroi buni şi viteji din antichitate care nu trăiesc decât pentru onoare. Din cauza asta, ei sunt nevoiţi să omoare cât mai mulţi Orci şi alte animale lipsite de bun-simţ şi caracter iar noi ne bucurăm să vedem mult sânge pe pereţi, dar şi o nuntă frumoasă la final, asta în cazul în care nu cedează chiar eroul principal şi învinge post-mortem – deci filmul nu e o comedie.

Dacă te uiţi la televizor o săptămână la rând, te convingi că nu mai are sens să pomeneşti acest cuvânt în afară de cazul în care nu faci parte din vreo grupare mafiotă şi, de bine de rău, ai în job description niţică onoare, ca să nu-ţi crească brusc nivelul fierului din organism. Spui că numai imbecilii nu-şi schimbă părerile şi înţelegi că schimbările de atitudine, de crezuri şi orientare nu sunt deloc ceea ce par şi că e foarte bine să fim atenţi la nuanţe.

Nici măcar la ţară nu mai poţi să descoperi acest al şaptelea simţ care dispare încet, încet, odată cu puţinii bătrâni care îl mai au şi îl păstrează viu în tot ceea ce fac. De la lucruri mici, care par condamnate să fie doar evocate şi după un timp ajung să sune ca şi cum nu au fost niciodată adevărate, până la accesoriile despre care se crede că te fac om (haine, okelari de soare, caracter infect, disperare generalizată), tot ce are legătură cu onoarea devine ridicol, patetic şi untrendy.

Nu mai are rost să tot pomenim de mâna strânsă care ţine loc de acte, respect, până la acel mod de a fi în lume, de a vorbi şi de a acţiona, care te scuteşte şi de sistemul de educaţie şi seamănă teribil cu prietenia cea mai profundă. Deşi gesturile astea organice, de care de obicei te îndoieşti, şi pe care le găseşti la un om pe care ştii că poţi să contezi, nu au nevoie nici de multă apropiere, nici de foarte mult timp. Altminteri, există un răspuns la întrebarea din titlu: bă, deci nici tu nu vrei să ştii.

publicat în evz, pe 1 noiembrie 2008