surprize, tyson, ştrumfi şi eu

surprizele au început să mă preocupe de pe la 4 ani, când am descoperit că adulţii sunt prea siguri pe ei – şi enervanţi, din cauza asta. mă revăd pe plajă, pe o alee care ducea la duşuri, săpând o groapă, camuflată apoi neglijent, în care s-au afundat multe gambe proaspăt spălate şi nu numai.

recunosc, supriza nu avea decât pentru mine conotaţii benefice, pentru că la vârstele acelea era vorba despre gesturi uşor neplăcute dedicate altora. ca de exemplu, tatălui meu, căruia îi duceam uneori o bombonică. el mă săruta, mândru de băieţelul lui drăguţ şi tandru, după care mă alerga prin casa, pentru că îşi dădea seama că, din nou, ascunsesem sub învelişul dulce, unul din drajeurile cu untură de peşte pe care mă obligau ai mei să le înghit, ca să mă fac mare şi deştept.

i-am mai făcut nişte surprize şi paznicului bisericii din faţa blocului meu, dar cea mai reuşită a fost o replică a unei capcane pentru mamuţi, aşa cum a inventat-o Rahan pentru nişte indieni care vânau mamuţii gonindu-i pe toţi spre o prăpastie. ca să evite o catastrofă ecologică, Rahan a săpat o groapă mare, cam cât pentru un mamut, şi a adaugat şi nişte pari ascuţiţi. eu am folosit noroi, că era vară şi era păcat de munca noastră de săpători. am turnat apă două zile în groapă, până am fost mulţumit de stratul de noroi. am înţeles de ce am fost pedepsit în seara aceea, după urmele de glod care se opreau în faţa apartamentului nostru.

cu timpul, poate şi pentru că citeam Pif, am înţeles că surprizele pot să fie şi ceva bun, prietenos, recreativ şi solicitant pentru intelect. mai ales cand sunt făcute fără vreo intenţie, ci strict în scop ştiinţific.

am închis vreo 20 de cărăbuşi în aparatul de proiectat diafilme, mai exact în compartimentul în care se aflau becul şi lupa, deci Iadul coleopterelor. am aprins scurt, am stins, am deschis compartimentul şi am mai reuşit să prind doar un singur cărăbuş. pe restul, judecând după urletele de spaimă spontane ale mamei, i-a prins ea în următoarele două săptămâni.

atunci mi-a fost clar că surprizele sunt o muncă de echipă, conduc la interacţiune umană, şi pot asambla o relaţie frumoasă între doi cunoscuţi dar şi necunoscuţi. pun la lucru imaginaţia, răbdarea şi îţi aduc aminte că în orice copil se ascunde un copil şi mai mic.

cu excepţia motanului meu Urmuz, adică un birmanez pe care pe la 4 luni îl dresasem deja să facă aport :), nici o altă pisică nu mi s-a lipit de suflet. până la Tyson, tot un copil al străzii şi el, ca şi Urmuz.
a apărut acum doi ani în grădină, mergând legănat, ca un bătăuş ce este. doar că era deja destul de adult şi foarte cool.
după ce unii vizitatori ai grădinii au început să se plângă că Tyson le atacă prietenii cu patru lăbuţe, câinii, adică, am înţeles că şi lui îi plac surprizele.

nu ştiu ce părere are Tyson despre ştrumfi, dar având în vedere că e destul de ocupat să doarmă toată ziua în poziţii acrobatice, e suficient că a acceptat să îmbrace tricoul galben şi să se asambleze cu mine, pentru a imortaliza relaţia noastră foarte specială. ba chiar, după shooting a rămas pe gânduri şi s-a recules, înfăşurat în t-shirt.

ceea ce vă recomand şi dumneavoastră.
în caz că sunteţi localizaţi de tricourile Kinder Surprise cu Ştrumfi şi Prinţese, vă asamblaţi, vă fotografiaţi şi share-uiţi aceste momente pe Facebook, Twitter sau Instagram, cu tag-ul #surprizeasamblate.

dacă fotografia voastră e forţă nucleară, Kinder Surprise o va transforma în panou stradal.

tyson kinder

Unfriend, block şi uşi trântite pe silent mode

IMG_20140418_082408

Voi ştiţi ce înseamnă să trânteşti telefonul? Probabil 7 din 10 tineri cred că asta e atunci când dai cu iphone-ul de pâmânt.

Șoc şi groază, într-o vreme oamenii aveau plăceri mai intense decât astea digitale.

Vorbea Seinfeld despre cum smartphone-urile ne-au răpit una dintre marile plăceri ale vieţii: să trânteşti cu sete telefonul fix în furcă. Ce uşurare, ce concluzie superbă, ce demonstraţie de superioritate în faţa imbecilului căruia i-ai făcut favoarea de a te auzi. Dormeai liniştit o săptămână după o kestie din asta. Continue reading…

gă măria

baba asta nebună locuia vizavi de scara mea. copiii de la bloc îi spuneau gă măria,
despărţit în pronunţie – gă măria, nu gămăria.

nimeni nu ştia de ce. nici nu era ceva presant, probabil.

casa era veche, la fel ca toate cele înşirate în spatele blocului. avea o singură cameră, în care dormea şi gătea babeta, plus un hol lung care se închidea în alee cu uşa din stejar vopsit cu grund, acum scorojită de ploaie, împodobită de un forje modest şi nişte perdeluţe pătate de muşte curajoase.

undeva lângă fundaţia casei erau cele două guri de aerisire ale beciului. pe acolo erau înghesuiţi cărbunii. şi fix asta făcea gă măria, în fusta ei ca de ţigancă, cu un sacou murdar, basmaua şi papucii obosiţi, din care răsăreau ca un foietaj nişte ciorapi de lână lărgiţi, care nu mai văzuseră demult apă şi săpun.

nimeni nu o simpatiza pe gă măria. nici vecinii, care o mai vedeau în crize de nervi, fără dinţi, beată şi uneori pătată de pipi.
deci, nici copiii. le spărgea mingile şi arunca după ei cu oala de noapte plină. era un fel de femeie-bărbat, vorbea molfăit din cauza dinţilor lipsă, avea fire de păr în barbă şi o vârstă greu de estimat.

era un fel de inamic public local de care erau fascinaţi puştii, probabil din sentimentul de pericol continuu pe care îl transmiteau ochii ei înguşti şi uşor galbeni, la care se adăuga cuţitul cu care spinteca orice era rotund şi folosea la joacă.

mai aveam şi un vecin la parter, apevist, care ne fugărea cu toporul când se îmbăta, dar nu se compara cu gă măria. paradoxal, era şi mult mai lent.

aveam probabil 12 ani şi stăteam la scară cu nişte copii mai mici. era sfârşit de august, început de septembrie. lui gă măria îi veniseră cărbunii, cum ziceam, îi aruncaseră din maşină în faţa casei, blocând, aproape, aleea.

femeia avea basmaua trasă pe ochi, să reţină transpiraţia, şi o fustă mult mai scurtă decât ne obişnuise.

într-un fel, era un eveniment treaba asta cu livrarea de lemne sau cărbuni, atunci.

noi stăteam şi vorbeam tâmpenii cu p şi f sau poate jucam război, nu mai ştiu. toţi descopeream sexualitatea cum apucam şi eram destul de serioşi în inocenţa noastră perversă.

un copil de vreo 6 ani a plecat de lângă noi şi a trecut prin spatele babei aplecate pe gura beciului. poate că a bătut vântul peste poalele fustei jegoase, sau poate gă măria s-a uitat mai de aproape după cărbunii plecaţi din lopată.

ala micu’ s-a întors imediat schimbat la faţă, ca după o revelaţie.
se şi înroşise un pic când ne-a spus aşa: băi, ştiţi ce am văzut?

băi, i-am văzut coaiele lu’ gă măria.