acest trecut interminabil

IMG_20150419_111322

 

Viitorul este o catastrofă iar trecutul o povară. În aceste condiţii, prezentul e perfect pentru lamentări despre stagnare.

Orice abordare a acestei cronice stări de fapt pare că se referă întodeauna la altcineva. Toţi ştim, mai mult sau mai puţin, cine e de vină, ochii trişti vor să vadă vinovaţii, vor să vadă capete căzând şi după asta o să se dovedească limpede că am învins.

O să fie evident că am avut dreptate, indiferent că această dreptate nu schimbă cu nimic faptul că o familie îşi cumpără doar patru felii de şuncă. Victoria asta abstractă pare să fi pierdut legătura cu binele comun, cu principiul comuniunii.

Victoria unuia se compune din milioane de înfrângeri. Triumful meu trebuie să înfunde pe cineva, nimic nu e întâmplător şi nimic nu se împarte cu alţii. Copiii învaţă de la părinţi şi bunici înverşunarea şi dragostea pentru punctul de vedere unic, adică de neatins.

Nicio banuiala nu pluteşte încă deasupra ideii ca punctele de vedere se pot întâlni la o cafea şi că se pot completa eventual, chiar dacă sunt divergente. Nicio ameninţare nu vine din perspectiva vreunui beneficiu al acestui taifas dintre adversari întâmplători.

Moarte duşmanilor! Bine că sunteţi voi deştepţi! Lasă că şi voi sunteţi ca noi! Totul, orice gest, orice cuvânt, trebuie să dovedească din construcţie contrariul, altminteri sensul se pierde. Dacă nu se construieşte un conflict, atunci la ce bun să ne înţelegem?! De-asta am citit noi Arta Războiului?!

Toată lumea e nemulţumită de acelaşi lucru, toţi sunt revoltaţi de aceleaşi cauze înalte, până şi un copil sesizează marea agendă morală care ne frământă conştiinţele. Nimeni nu caută însă un partener de dialog, ne jucăm la nesfârşit de-a oratorul şi auditoriul.

Eu vorbesc, tu asculţi, după ce termin eu, vorbeşti tu. Plăcerea asta supremă a trăncănelii profunde ucide orice eficienţă a întîlnirii. Ar fi aşa de bine să aflăm de la oamenii de ştiinţă de ce nu se face mai des legătura dintre demnitate şi propria persoană, de ce totul se poate face oricum şi oricând.

De ce îngălarea este confundată cu libertatea de expresie, la fel ca şi frustrarea. De ce lipsa de viziune este asimilată lipsei de speranţă. Cum e posibil să discuţi la nesfârşit prestaţia unei anume categorii când tot discursul critic se situează cu mult sub nivelul celor puşi la zid?! Şi mai ales, ce caută credibilitatea în acest joc debil, în care repetenţii îi scot la tablă pe premianţi ca să-i întrebe prostii.

Trecutul e şi o scuză şi un argument, e un cap de acuzare şi un calmant. De aceea, schimbarea e un fel de Yeti şi e deci văzută mai rar. Mulţi se sperie de chipul ei atât de puţin asemănător cu trecutul ratat şi viitorul imaginat. Aşa se explică în mod inexplicabil că primim zilnic veşti din trecut şi sperieturi dintr-un viitor care aduce suspect cu toate lucrurile urâte care ni s-au întâmplat sau despre care am auzit că s-ar putea întâmpla – pentru că aşa e regula.

Concentrată pe nenorociri şi parastase, micuţa noastră societate uită că, în ciuda aparenţelor, ceva i se întâmplă, că are un motiv să evolueze şi să se destindă în fiecare zi. Păi cum să ne destindem, pă ce bază să ne relaxăm, când semănăm atât de tare cu toţi cei pe care-i dispreţuim?!

Nu e o dovadă mai bună decât ruptura dintre arhitectura modernă şi mutrele de ciobănaşi care o bântuie cu eleganţă şi rafinament. Dar până şi asta e de înţeles, dacă ai răbdarea să accepţi că poate peste trei generaţii lucrurile se vor regla – şi niciodată altfel. Indulgenţa asta, disponibilitatea asta de a ieşi din găleata în care s-au odihnit minţile tuturor strămoşilor sunt nişte păsări care nu există.

Dacă bunăvoinţa ar fi un element de alimentaţie, ar putea fi la fel de necesară ca aerul. Dacă cercetarea de sine ar fi o disciplină studiată în şcoală, poate că lumea nu ar arăta atât de rămasă în urma civilizaţiei. Trecutul justifică orice, chiar şi absenţa viitorului atunci când prezentul e blocat în ştirile de la ora cinci. Furia este singura justificare a alienării.

Cuvântul răspicat este începutul tăcerii. Cine mai crede că este posibil să ne întălnim dincolo de subiectele aparent obligatorii? Cine mai crede că micuţele noastre conversaţii, abulice si susţinute de cafele, fac deja parte din viitor şi au trecut deja?

10 comments

  1. floricica   •  

    “Daca cercetarea de sine ar fi o disciplina studiata in scoala” cred ca ne-ar fi mai bine. Am fi mai fericiti. Si mai cred ca binele comun il intalnesti doar ca principiu, scris si mentionat pe undeva si de oricine.

  2. paracelsus   •  

    Binele comun, binele ne-comun, cercetarea de sine…toate raman doar vorbe intr-o lume cinica ce isi urmareste doar propriul interes.
    Iar acei care ar putea sa vorbeasca au vocea mult prea slaba pentru a trece peste vacarmul ce ne inconjoara.
    Totusi, asta nu trebuie sa ne opreasca sa incercam, iar si iar…

  3. Tudor   •  

    Mi-a placut textul.
    Acum poate eu gresesc dar mi se pare ca e o mare lipsa de comunicare si din cauza ca nimic nu se mai ia in serios. Adica poti face misto de orice.
    Sa ne distram, nu ? sa ne simtim bine ? hai ca putem sa ridem si de aia si de asta…de fapt, totul e relativ. Important e sa ne simtim bine, sa facem copii si mai vedem noi.

  4. Sophie   •  

    1.Am vazut astazi un documentar despre Ana Aslan. Doamna aceasta spunea ca de fapt batrinetea incepe atunci cind nu te mai gindesti la prezent nici la viitor ci doar la trecut.
    2. In ciuda lipsei elitelor eu cred in viitor: chiar acela de peste trei generatii.
    3. Intalnirile adevarate sunt rare.

  5. cacao   •  

    Acum o saptamana am recomandat blogul lui Razvan unor prieteni. Iata ce reply mi-a dat unul dintre ei:
    “alaltaieri l-am vazut… pe strada imbracat (complet) in alb… am crezut ca-i un doctor ceva…”

  6. razvan   •  

    elitele sunt o prejudecata, aproape un mit despre nemuritori. 🙂

  7. Sophie   •  

    Da daca nu te gandesti concret la cum au sfirsit ale noastre in inchisori comuniste. ;-(

  8. Alexandru'   •  

    Ehhh…vis-a-vis de schimbare, mereu mi-au placut versurile alor de la Timpuri Noi

    ” Te intreb daca vezi vreo schimbare
    Ma intreb daca simti vreo schimbare,
    Va intreb daca e vreo schimbare,
    La oamenii din jur. (prrrrzzzzzz – cam asa-i finalu’)” – Victoria.

    Bine, versurile au o conotatie mai mult politica, dar destul de flexibila pentru a fi abordate si-n alte discutii, cam cum ar fi ce din acest post. Problema aceasta de comunicare apare si din cauza stabilirii unor ierarhii sociale tacite, adicatelea s-arat ca stiu eu mai mult, mai bine si, probabil, mai perfect decat celalalt. Culmea, acest lucru n-ar fi negativ daca s-ar utiliza pentru o evolutie a omului, dar foloseste mai mult pentru diferentiere, de multe ori…una inutila si irelevanta.

    Stiu oameni cititi, trecuti prin viata, care vorbesc si multe si bune, dar nu sunt dispusi sa se inhame la un dialog, la o comunicare. De ce? Pentru ca ei deja stiu, iar daca mai stie unul din zona…este o intamplare. Astfel ajungi sa-i lasi sa discute, sa-i accepti ca pe niste difuzoare bipede cu o personalitate
    proprie si-i lasi sa ramana fara acumulatoare.

    Barierele nu exista. Se construiesc. Cu prejudecati, cu mentalitati, cuc aractere, cu orgolii.

  9. Pingback: We are DOOM-ed 2006. POST CU EXPLOZIE INTARZIATA « City Limits

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *