Alege, că nu ai de ales

Oamenii se împart foarte simplu. Favorabili şi nefavorabili. Asta am învăţat de la Gellu Naum.

Pe cât pare de simplu de aplicat, pe atât de complicat e să înţelegi cât de subtil şi atroce funcţionează această lege a instinctului exersat.

Delicateţea care te ajută să-ţi pierzi viaţa e o vorbă spusă de cineva care a înţeles cât de important e să reacţionezi corect şi asumat chiar şi împotriva altor evidenţe. În acelaşi timp, e foarte bine că principiul se află totuşi la adăpost de ironie, pentru că şi alegerile pe care le faci şi alegerile pe care nu le faci îţi construiesc la fel de apăsat destinul.

Actualul nivel al civilizaţiei pare să spună la prima vedere că numai alegerile pe care le faci există, dar că e periculos sau imposibil să alegi. Alege, pentru că nu ai de ales. Adică există inevitabil, există obligatoriu; există o tradiţie a greşelii, un ritual al ratării prin educaţie a gestului inspirat sau mântuitor. Oricine îţi poate spune ce prostii o să faci şi mai ales ce prostii este obligatoriu să faci, pentru că le face toată lumea şi de-aia arată aşa de bine dimineaţa în trafic.

Credinţa comună a creat un statut inviolabil pentru justificarea unui lanţ logic fals, în care fiecare ştie că se îndreaptă într-o direcţie adeseori greşită, dar îi este jenă să încalce programul redactat de organizatori. Cea mai dificilă relaţie o stabileşti cu instinctele tale, pe care eşti educat să le negi, să le amputezi, să le batjocoreşti şi să le extirpi cât te ţin puterile. Aşa dispar ideile bune, oamenii armonioşi sau demni, aşa dispar relaţiile frumoase şi apar feţele la fel de schimonosite sau de aseptice ca şi destinele.

Orwell a spus că, după 50 de ani, fiecare bărbat are faţa pe care o merită. Asta e o remarcă blândă, de vizionar apocaliptic. Există avertismente mult mai drastice în jurul nostru, pe care nu avem experienţa sau curajul să le respectăm sau să le împărtăşim, cu orice risc, celor pe care-i iubim.

Nu cred că nu a existat vreo tâmpenie pe care s-o fi făcut fără să am dinainte o avertizare de bun-simţ elementar. Nu cred să fi cunoscut vreun individ care m-a înşelat sau dezamăgit fără să fi simţit clar că urmează să se întâmple exact ce îmi doresc mai puţin. Alegerile mele tâmpite au fost mereu flancate de acel ţiuit de alarmă discretă, un fel de greieraş Jiminy care te trage de mânecă şi îţi spune că persoana drăguţă din faţa ta e foarte câh. Sau că planurile tale imbatabile sunt un fiasco, pentru că sunt construite alături de nişte demolatori.

Cred că gesturile şi alegerile se văd pe faţă, fie că este vorba de compromisuri mici sau de victorii jegoase, de iluzii bine ţinute în frâu sau de reflexe ale unei educaţii perdante. De aceea, într-o lume ideală nimeni nu ar trebui să învinovăţească pe cineva pentru ceea ce trăieşte, nimeni nu ar trebui să se uite urât către alt chip decât cel pe care-l vede în oglindă.

Tocmai pentru că trăim un moment în care alegerile contează mult sau nu contează deloc, consecinţele se înţeleg sau nu se înţeleg deloc, instinctul trece drept vrăjitorie, refuzul drept ignoranţă, retragerea drept înfrângere sau viziunea drept ciudăţenie, e mult mai simplu să descoperi că natura pătrunde dincolo de pereţii de sticlă, dincolo de biţi, ochelari de tip inteligent, costume şic şi gusturi formate la teambuilding.

Acest mister numit popular fler se arată dacă-l invoci, dacă-l doreşti şi te salvează atunci când simţurile sunt adormite totalmente de dresajul social. Totul se rezumă în fond la două cuvinte simple, foarte folosite şi de aceea rar băgate în seamă în marile săli de conferinţă. Simpatie şi antipatie. Flancate de indiferenţă, ele par să alcătuiască un triunghi benign.

Dincolo de aceste cuvinte-cheie fără greutate, dincolo de veşnica enigmă a indiferentului care poate lucra la fel de surprinzător şi inexplicabil pentru sau împotriva ta, ştii întotdeauna că ar trebui să ieşi sau să rămâi acolo unde te afli. Sigur că mai e nevoie să te şi asculţi sau să ai încredere în tine, în luciditatea şi demnitatea ta. În afară de asta, nu mai există nimic de spus, restul se măsoară în fericire.

1 martie 2008

20 comments

  1. Sorina   •  

    Cred ca pot sa spun ca aceasta pledoarie pentru “asumarea Eu-lui personal” m-a cutremurat; pentru ca, o data in plus, am avut neputinta de a ma opri sa privesc in jur, constatand uniformizarea catre care se tinde, robotizarea noastra, inocularea fricii de a lua decizii, de a ni le respecta, de a fi noi insine chiar si atunci cand suntem altfel decat altii, de a avea curajul sa simtim ceea ce “ne vine sa simtim”, nu ceea ce ni se spune ca ar trebui, frica de a actiona in sensul pe care il dorim, neacceptand sa fim tratati asemenea unor oi lipsite de constiinta si constienta, frica de a ne asuma riscuri de a ne pierde pozitia sociala, prietenii-din-interes, simpatia unor oameni care sunt langa noi din nevoia de serviciile noastre, numai ca sa incercam sa ne traim viata asa cum suntem cu adevarat… Compromisurile ne mascheaza adevarata fire din ce in ce mai mult, in fiece zi, devenindu-ne o masca lipita tot mai puternic de obrazul nostru murdarit de mizeria in care ne zbatem zi de zi si despre care avem senzatia ca reprezinta o viata fericita si implinita, uitand – din pacate – de lucrurile care ne pot face cu adevarat fericiti: iubire, compasiune, caldura sufleteasca, bunatate, spirit de intrajutorare etc…
    Cu toate acestea, VA DORESC SA AVETI O PRIMAVARA FRUMOASA, PLINA DE IUBIRE SI SANATATE!

  2. timidus essensis   •  

    insasi constientizarea lui “jiminy” e un pas mare. dar cand o faci te gandesti – oare cat din adeverirea instinctului e “self-fulfilling prophecy”, “efect placebo”, si cat ai fi putut sa schimbi daca te-ai fi luptat cu el? apoi, mai sunt prime impresii (negative) care inseala, asta ca sa fie, nu-i asa, mai complicat.
    in general, insa, de acord. ne ascultam mult, mult prea rar instinctul.

  3. pax   •  

    în privinţa indivizilor, oh, e atât de grav! dacă tâmpenii în alte privinţe mai poţi să faci, îţi permiţi, e mai mult sau mai puţin grav, în privinţa oamenilor e… catastrofal! cel puţin pentru mine, fiind un ins care pun totul în relaţiile cu cei pe care mi-i aleg aproape.
    şi într-adevar, ştiu clar, de fiecare dată, privind în urmă, că a existat ceva, ceva pe care luat de val, orbindu-mă, făcând zgomot, l-am ignorat… nu se poate, e-n regulă insul, e el puţin mai aşa…, dar ce-oi vrea acuma, să fie toţi nu-ştiu-cum…?
    e tare trist să rememorez momente de felul ăsta. n-au fost multe, poate doua-trei, dar sunt printre cele mai groaznice. multă vreme după întâmplare sunt neom.

    pe de altă parte, sunt momente când pur şi simplu trebuie să pleci la război, atunci, în momentul ăla, cu ce ai, cu cine ai, e nevoie de acţiune, atunci şi nu mai târziu.
    dacă am avea măcar puterea să luăm în calcul, lucid, din start, ca nişte buni strategi, faptul că trupele s-ar putea să nu fie de calitatea necesară, sperată… dar asta înseamnă neimplicare. nu poţi să faci pe strategul în prietenii sau întreprinderi pornite din suflet…

    îmi pare rău, razvane, pesemne că ai trăit de curând un astfel de moment…

  4. pax   •  

    … felul în care simţi despre un om, nu felul în care gândeşti despre el… simţit aproape fizic, chiar şi aia ar trebui să fie ghidaj, cineva acolo înlăuntru se manifestă chiar la nivel fiziologic… “mi-e rău! ce naiba, că venind încoace n-aveam nimic!…”

  5. cir cotasu   •  

    Meh. Varianta dimboviteana de teoria “self-improvement”-ului turnata intr-un sablon stilistc de (foarte) trista traditie… mmm… haulista (hauliana? hauliciana?).

  6. razvan   •  

    yes, sir. that’s the point.

  7. pirate   •  

    cum spuneam,

    martzisoare

    tarta de fructe,

    jeansi indigo,

    bip…bip…bip (censuré)

    si pe ziua de azi,

    primavara a venit!

    ce vrei tu?

    noi? buna pace!

  8. Pingback: Exarhu « City Limits

  9. Tilda   •  

    Nu, Razvane, tu n-ai regrete.

  10. Florin Escu   •  

    Cistigatorii concursului de curatat zapada de pe trotuarul din fata, dupa cum am vazut si la televizor, probabil ca l-au antipatizat pe omul de zapada, prietenul meu, atunci cind l-au demolat, uitind sa judece ca acesta ar putea fi chiar o opera de arta. Si uite-asa ramane omul fara cel ce-i servea de cel mai bun prieten.
    Sa nu fim tristi, ca iarna care vine o sa ninga iar…

  11. Pingback: Replicile săptămânii 22 at Jurnal de noapte

  12. Costas   •  

    Cit de greu e sa te trezesti intr-o dimineata si sa zici “de astazi nu o sa mai fac asta”? Ca tot e “luna femeii” (nu ating subiectul barbati, despre care se poate scrie o carte intreaga) dar daca-mi permiti, sa zic ceva despre femeia est-europeana (femeia-tractorist, femeia-macaragitsa, femeia-sudoritsa, cum vrei sa-i spui). Nici mai urita nici mai frumoasa, nici mai bine nici mai prost imbracata ca femeia occidentala. Femeia est-europeana, femeia care sparge seminte, femeia care cara sacosi (sacosa aia mai frumoasa si mai trainica o pastram pt future use), femeia care alearga dupa autobuz, femeia care scuipa la baza unui copac (asta mi-a atras atentia ieri de m-a determinat sa meditez la est-europence). Encore, femeia care miroase a naftalina (ale carei haine miros a naftalina), femeia care maninca pe strada, femeia care fumeaza pe strada si alte citeva chestii din astea neinsemnate care se pot schimba intr-o zi cu o vizita la Lady Chelsea (like Borat). Si nu pot sa zic balcanica, pt ca traiesc in cea mai balcanica si conservatoare dintre tarile europene (dar care a fost scutita de binefacerile bolsevismului) unde mi se pare, totusi, ca femeia se respecta mai mult (“respecta” la modul reflexiv, nu respectata…). Si nu numai, nu-mi amintesc sa fi vazut o femeie indiana, pakistaneza, filipineza, araboaica in vreuna din situatiile penibile mentionate. Din pacate sintem obisnuiti cu imaginea asta despre femeie si nu ni se pare ciudat, dar poate pt altii suna ca “I had a good shit” al lui Borat la Lady Chelsea acasa. Poate s-o gasi si vreo cowgirl sa scuipe la 10 metri, dar ma indoiesc ca o sa alerge vreodata dupa autobuz. Are de unde alege, de aia?

  13. cili   •  

    bai domnule, mi-a placut .

  14. raul   •  

    minunat ce spui, “într-o lume ideală nimeni nu ar trebui să învinovăţească pe cineva pentru ceea ce trăieşte, nimeni nu ar trebui să se uite urât către alt chip decât cel pe care-l vede în oglindă”

    stim ca vom fi tradati, dar tot intram in joc cu viitorii tradatori. dar oare de cate ori nu am tradat noi pe cei care au avut incredere si ne-au luat in hora lor?

  15. pax   •  

    (aş putea să-ţi sugerez, în şoaptă şi aparte, că ceea ce sugerezi prin întrebarea asta nu e deloc atât de clar şi de general valabil pe cât lasă să se înţeleagă formularea ei… retorică.)

  16. Pildit   •  

    Eu cred ca oameni favorabili poti intilni oriunde, trebuie doar sa fii deschis sa-i intilnesti.

  17. raul   •  

    @pax 🙂 sugerez in gura mare ca e mult mai usor sa te simti tradat decat tradator.
    Iar daca alegerile mele sunt contrare asteptarilor tale, cum sunt eu? un om corect/fidel siesi care nu-si “amputeaza instinctele” sau sunt un iuda nenorocit?

  18. Pingback: Replicile săptămânii 22 | Scurtissime

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *