alune de toti banii

Am citit despre un important scriitor chinez contemporan, Pa Kin, care fusese decorat, la varsta de 85 de ani, de Francois Mitterrand.

Si, cand a fost invitat in Franta, omul a avut cateva intrebari pentru emisarul presedintelui. Pentru ce sa vin? Ca sa ma intalnesc cu cine? Si ce sa descopar asa de interesant?

Apoi, batranul scriitor adauga un fel de explicatie pentru modul sau aparte de a aprecia importanta lucrurilor. Si spune: ma simt ca si cum mi-ar mai fi ramas doar sapte dolari. Si nu vreau sa cumpar de ei alune. Nu cred ca o asemenea vorba trebuie sa astepte neaparat 85 de ani pentru a putea fi rostita.

Merge la orice varsta, pentru oricine isi permite un anume tip de detasare. Imi place mult polivalenta cuvantului ma–ana, care inseamna si maine, si intr-o zi, dar si niciodata. Am ajuns indirect la toate astea, citind un studiu al unuia dintre cei mai admirabili contemporani ai nostri, domnul Neagu Djuvara.

Mi se pare uluitor ca o asemenea uriasa incurajare pentru specia umana ramane ascunsa printre rafturile bibliotecilor. Pana si amanuntul pur anecdotic ca profesorul este nascut in 1916 ar putea face un rating exceptional in randurile celor care cred ca spiritul se stinge odata cu varsta.

Probabil ca randurile mele se pot numi omagiu spontan pentru un om care a citit, inteles si trait atat de multa istorie. Intalnindu-l de cateva ori, dincolo de faptul ca nu cheltuieste niciun sfant pe alune, m-a fascinat faptul ca vorbeste asa cum scrie sau scrie asa cum vorbeste.

E o senzatie de montagne-russe sa ti se povesteasca despre incredibila rochie verde purtata de Martha Bibescu intr-o dupa-amiaza de duminica din anii ‘30. Aproximarea mea este tot o reverenta in fata unei memorii de necuprins.

Cartea (aparuta la Humanitas) pe care o citesc se numeste „Civilizatii si tipare istorice” si se subintituleaza „Un studiu comparat al civilizatiilor”. Vorbeste despre nasterea si prabusirea civilizatiilor, despre felul in care periferia ocupa centrul, despre ciclicitatea barbariei si a spiritului.

Privindu-l pe profesorul Djuvara ca pe un supravietuitor al unei civilizatii disparute, fara a-l mitifica, pentru ca a reusit sa ramana un barbat frumos la 91 de ani, e cu atat mai impresionant sa parcurgi cuvintele unui asemenea martor: „In umbra civilizatiei majore, inainte ca aceasta sa dispara la randul ei, cate alte culturi n-au pierit fara urma! Aceasta imensa drama e astazi traita de multi cu nespusa intensitate.

Trebuie sa apartii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar inainte de a inflori, pentru a intelege nesfarsita disperare a acelora care asista neputinciosi la disparitia inexorabila a celor mai pretioase valori ale lor. Cu fiecare cultura care moare, o floare unica se vestejeste pentru a nu mai renaste, o mireasma incomparabila se risipeste pentru totdeauna.

(…) In viata popoarelor, ca si in toata Creatiunea, ceea ce izbeste mai mult si scandalizeaza intr-adevar spiritul este risipa Naturii. Cei care sunt astazi privilegiati si apartin culturilor majore pot inca sa se legene in iluzia perenitatii lor. Dar pana cand? (…) Si cum am putea avea asigurarea ca rasa noastra trufasa, care de veacuri isi intinde dominatia asupra neamurilor si lucrurilor toate, nu va cadea si ea, odata, in toropeala si apatie?”

Am preluat acest citat pentru ca reuseste sa sintetizeze bine relatia dintre iluziile noastre si im-placabilul (uneori de inteles) al istoriei, de care cu totii ne plangem zilnic. Si apoi mai este acea incomparabila mireasma despre care vorbeste Neagu Djuvara, pe care avem privilegiul sa o descoperim in spiritul care se refugiaza din lumea noastra pentru a se replia cine stie unde.

Recunosc ca am incercat sa compun un soi de chapeau-bas pentru un boier incomparabil, avand in minte alunele pe care le refuza chinezul si o anecdota despre ce ramane din comunicare in lumea noastra.

Se povesteste despre un profesor care nu a avut timp sa-si tina cursul si si-a rugat asistentul sa le duca studentilor un casetofon care sa difuzeze o inregistrare cu vocea sa. Dupa ceva timp, profesorul ajunge in sala in care se tinea cursul si isi gaseste casetofonul pe catedra. Inconjurat de casetofoanele studentilor.

9 iunie 2007

4 comments

  1. Semantic   •  

    Probabil ca la noi ar merge si cu samantza de bostan.

  2. Felix   •  

    Moncher,
    sper sa nu te razgandesti in privinta admiratiei pentru boierii mintii.
    N-ai fost tu admiratorul neconditionat al lui Guevara, imaginea unui anume post de radio, dupa care ti-ai dat seama ca omul a fost un criminal nenorocit? 🙂
    Sau era doar o jmecherie de marketing intru prostirea pustilor cu tricouri socialiste?

  3. silvia   •  

    nu l-am cunoscut pe neagu djuvara, dar i-am admirat spiritul de intelectual fin in scrierile lui. domul neagu djuvara este poate ultimul adevarat boier pe care il mai are societatea romaneasca.

  4. Pingback: Blog Walk (100% din creier) « Singur pe bancă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *