ca pestele fara bicicleta

S-a cam umplut lumea de suporteri si de relatii.
Daca nu esti putin individualist in ziua de azi, dracii te gaseste. Daca nu esti dur si suspicios, daca nu te comporti ca un lider si daca nu esti tot timpul pe faza, esti ca pestele fara bicicleta – cum spunea Eugen Ionescu.

Daca nu te implici in tot ce misca, daca nu stii toate dedesubturile, daca nu esti la curent cu ce spun toti prostii, n-ai noroc in cariera si nu te mariti sapte ani. Prietenia seamana tot mai mult cu o fotografie sepia, cu o rugaciune din care nu a mai ramas decat inceputul. E adevarat ca mai seamana si cu o manea, si cu repertoriul hip-hop.

E posibil ca irespirabilul din societate sa afecteze mai rau decat cred specialistii relatiile dintre oameni si sa acopere cu plastic si isterie chiar si centrele de greutate ale vietii private. Inconsistenta asta teribila pe care o degaja lumea digitalizata si metrosexualizata pare sa estompeze chiar si aceasta coloana a instinctului de supravietuire.

Nu imi vine sa cred ca e real, dar cunosc din ce in ce mai multi indivizi foarte incantati de raceala din jurul lor, de absenta relatiilor de profunzime. Pare ca baletul social, cu figurile si miscarile sale mizerabile, este necesar si suficient pentru a justifica o existenta, pe langa faptul ca-ti reflecta personalitatea moderna, rafinata, cu un statut mai mult decat respectabil in jocurile olimpice de societate.

Vine la rand suspiciunea asta incredibila, care l-ar face pe Orwell sa moara de ras, vazand ca Big Brother ne conduce perfect, din moment ce e in (aproape) toti si in toate. Parca nici nu-ti mai vine sa vorbesti omeneste, ca te gandesti ca se supara impaiatul din fata ta si crede ca esti prost si needucat.

Asa ajung oamenii sa-si spuna numai lucrurile pe care isi imagineaza sau au fost invatati ca vrea sa le auda cel cu care stau de vorba. CV-urile sunt un exemplu bun ca limba de lemn e facuta pentru a ne da unii altora cu ea in cap. In plus, orice individ care nu vorbeste ca un robot e clar periculos si daca mai este si amabil, altfel decat casierele de la hipermarket, e semn ca trebuie sa chemi politia, pompierii, pe Ion Cristoiu si sa fugi.

Daca o fi adevarat ca peste 100 de ani nu au sa mai fie ursi polari, e si mai adevarat ca puterea noastra de a evalua si de a darui in comunicarea cu semenii nostri e pe cale de mare disparitie si mult in fata altor specii condamnate la extinctie. Prietenia e ca un cos de cumparaturi de la supermarket, plin numai cu lucruri absolut necesare si numai bune de aruncat.

Ii vedeti pe aia 200 de oameni? Sunt prietenii mei. In acelasi timp, orice abordare proaspata, sincera, voioasa, ne dezechilibreaza si ne sperie de mama-mama. Ce-o vrea asta, de ce-o rade asa, de ce bate campii si nu vorbeste despre pretul terenurilor, despre consumul de benzina la suta de kilometri, despre ce fitosi sunt houserii si ce tari sunt rockerii beti cand arunca sticlele pe plaja, despre tot ce vorbesc oamenii care intretin relatii de prietenie.

Cum vine asta: sa intretii relatii de prietenie? Sa executam programul de prietenie?! E amuzant ca inca se mai rade de raceala occidentalilor si de alienarea lumii civilizate, de felul in care prietenii isi programeaza intalnirile cu o luna inainte. In acelasi timp, se mai rade si de manelisti, de universul lor in alb si negru, cu prieteni si dusmani, si putini se prind ca asta e un fel de rezervatie de umanitate sincera, unde ura si dragostea nu sunt inabusite de atatea filtre de securitate.

Si e posibil ca un loc propice sa mai fie si provincia, unde lumea are mai mult timp sa stea de vorba, unde este permisa si spontaneitatea, unde respectul nu inseamna o plecaciune si un pupat in fund.

Preocuparile se confunda cu obsesiile, relaxarea inseamna un stres total pentru cei de-alaturi, grupul de prieteni defuleaza ca o galerie de fotbal. Lucrul bun este ca uneori, daca avem grija sa scapam de reflexele noastre de fiara civilizata, mai putem sa simtim deliciile intalnirii cu un sentiment atat de simplu si bun, incat orice calificare a sa devine patetica.

E ca in „De veghe in lanul de secara”, unde personajul adolescent impartea scriitorii in doua categorii: cei carora le-ar da un telefon si ceilalti. Sau ca in versul lui Gellu Naum: o lume de singuri.

publicat pe 5 mai 2007 in evenimentul zilei

12 comments

  1. S.   •     Author

    mi-a placut foarte mult postul!

  2. Corcoran   •     Author

    Gellu Naum a mai scris si ca s-a saturat sa se regaseasca gladiator in autobuz; singurul meu raspuns e saritul din schema (oricare) apoi afisat placutsa cu Out to Lunch, sau Inchis/nu primim marfa 🙂

  3. Magda   •     Author

    Jos palaria, bai domnule!

  4. m   •     Author

    constatarea racelii sociale e intr-adevar o observatie extraordinara – raceala: de fapt asta e
    prietenia a ‘rezistat’ mai bine comunismului decat capitalismului, inca un prilej de enervare…
    m-am inselat complet asupra frivolitatii tale de bobo hedonist, vezi lucrurile onest si lucid
    un coup de chapeau

  5. alexandrustefan   •     Author

    Cunosc persoane care isi evaluează gradul de “leadership” în funcţie de numărul de “prieteni”, de cunoscuţi pe care reuşesc să-i atragă atunci când le vine câte o idee de a întreprinde ceva anume. Cunosc persoane care, deşi lipsite de “beneficiile” unui job într-un mediu stresant, îşi pun reminder pe telefonul mobil pentru a-şi aminti de ziua propriei mame. Iar pentru persoanele de care tocmai zisei, implicarea e cuvântul de ordine. Poate să fie cel mai kitsch sau cea mai > chestiune, că oamenii se implică trup şi suflet şi caută să convingă şi pe ceilalţi că ceea ce vor să facă nu e nicidecum kitsch, ci e cel minunat eveniment care s-a organizat vreodată. Prietenia e la normă. Dacă zâmbesc frumos şi îi spun chestii roze unei persoane cunoscute cu 2 minute mai înainte, deşi e clar că nu asta e părerea mea pentru că nu am una, atunci se cheamă că m-am împrietenit cu persoana respectivă şi ea cu mine, carevasăzică “ah, ce popular/-ă sunt! Toţi mă iubeşte!” :))
    Nu sunt nici pentru neimplicare, nici pentru tratarea tuturor cu duşul rece – deşi pentru unii ar putea fi eficient -, insă sunt un adept al libertăţii de alegere. Îmi aleg la ce particip, îmi aleg cu cine sunt prieten sau nu. Din momentul în care am renunţat la libertatea asta de alegere şi m-am decis că “dă bine” să arăt că am “people skills”, să zâmbesc tuturor ca idiotu’ şi să mă bag în vorbă deşi nu cunosc subiectul, ci numai de dragul de a fi “popular”, atunci, în momentul ăla, am ales să mă transform într-un automat roz care scoate pe gură chestii de culoarea ursului brun.
    Ce e interesant e că astfel de indivizi, în momentul în care se confruntă cu o situaţie în care abordarea trece de la plastic la ceva mai uman, se sperie. Se blochează, uită să mai râdă idioţeşte încontinuu şi fac crize de personalitate: spaţiul personal, închis de atitudinea maşinală, e pe cale să fie invadat. Şi atunci apar reacţiile defensive, vecine chiar cu autismul. Şi totul pentru că acele “people skills” erau doar un castel de cărţi de joc care a căzut la primul curent de aer un pic mai serios.
    Foarte bun postul, băi domnule! Keep on keeping on!

  6. razvan   •  

    frivolitate zici?!

    ha! am centura neagra 7 dan la hedonism! 😉

  7. engambament   •     Author

    misto. 😉 da’ cred ca supraevaluezi un pic provincia (ca sa zic asa).
    apar si in provincie deja supermarket-uri… din ce in ce mai multe.

  8. razvan   •  

    ei, mai exista si provincie cu fatza umana, nevertheless… 😉

  9. radu   •     Author

    presupun ca cei “200 de prieteni” nu-ti citesc blogurile. daca ei sau o parte din ei intr-adevar exista, vei fi exclus in curand din aceste cercuri de prieteni pentru luciditatea cu care privesti lucrurile. dar nu putem sa le avem pe toate, nu? si oricum, te vor primi cei din provincie cu bratele deschise. 🙂

  10. lou   •     Author

    Radu, cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atatea dame.

    honnêteté, lucidité, frivolité!

  11. locke   •     Author

    Sa avem prieteni, prieteni adevarati…Hmmm…acum ne gasiram si noi sa ne gandim la asta? Pai cand io nu-mi vad capul de treaba la serviciu, ajung seara tarziu acasa…mai am eu chef de prieteni?
    Pe langa serviciu, toata saptamana alerg sa-mi cumpar un teren la marginea Bucurestiului, doua la mare si trei la munte, alerg la banci sa iau imprumut pentru a-mi lua al doilea apartament si a doua masina…Cand mai am eu timp de prieteni?
    In week-end nu doresc sa vad pe nimeni, nu am timp de chestii profunde, sunt prea obosit. Daca vrea cineva sa iesim la un film, la o Cola si sa vb banalitati, bine, daca nu, nu!
    Trist…..

  12. nea matei   •     Author

    eu cred ca ne e lene sa ne angajam intr-o stare de normalitate. nu ne e lene, renuntam pentru ca suntem grabiti si ocupati. cu ce ? nici noi nu stim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *