Cartoful ca destin

Voltaire nu a avut nevoie sa ajunga prin Covasna.
A propus direct cultivarea gradinii ca solutie a echilibrului interior si exterior. O lume de oameni aplecati asupra zarzavatului arata deja ca o lume mult mai buna, mai blanda, mai stranie. De cateva zile gust din deliciile ascunse ale unei lumi pe care imi era greu sa mi-o imaginez. Cu atat mai greu este sa descrii un loc care se defineste in mare printr-o leguma, matricea piureului si a crochetelor, insusi cartoful.

Nici brazii, nici palinca, nici statiunile balneoclimaterice semidevastate, nici peisajul tulburator de frumos, arhitectura satelor, mustatile ascutite ale barbatilor, ochii iscoditori ai femeilor sau demnitatea Sarbatorilor nu reusesc sa concentreze mai bine esenta unei solutii de supravietuire care seamana destul de des cu ceea ce ne imaginam ca ar trebui sa fie seninatatea.

Pentru aceasta forma de civilizatie locala, cartoful este greutatea care mentine totul in picioare, chiar si in conditiile unui dezastru economic evident.

Nici nu e nevoie sa fie pomenit, nu trebuie subliniat in conversatie, este intotdeauna subinteles. Este o prezenta fireasca, maiestuoasa si modesta in acelasi timp, de la care se construiesc si gusturile simple, directe, rapide, fara compromisuri, dar si rafinamente care-ti taie rasuflarea si-ti lovesc papilele drept in plexul lor cel mic.

La inceput mi s-a parut amuzant sa vad cum totul graviteaza in jurul cartofului, cum fiecare gest, fiecare portbagaj au un continut bogat in tuberculi, pana am realizat ca aceasta leguma atat de ridiculizata in modestia ei, atat de marginalizata de abuzul de consum sau de lipsa de imaginatie a bucatarilor, este solutia de supravietuire care mentine totul in miscare, este secretul vietii intr-o regiune amenintata de incremenirea falimentului.

Cand am aflat ca in satul din care refuz sa plec de cateva zile exista o banca, unde lucreaza o doamna din partea locului, am zis ca civilizatia are uneori avantaje discrete, care nu distrug neaparat valorile locale, desi e greu de spus de cele mai multe ori care sunt acelea. Este evident ca, desi banca este foarte serioasa, desi doamna este foarte constiincioasa si constienta de importanta benefica a postului pe care-l ocupa, atunci cand se aude chemarea cartofului, finantele tac. Banca inchide mai devreme si doamna merge la cules de cartofi. Si nu e nimic de neinteles, e doar o adaptare, o formula de convietuire care-ti face discret cu ochiul, asa, serios si sagalnic, in acelasi timp, cum sunt lucrurile dincolo de munti, fie in secuime, ungurime sau Ardeal, in genere.

Stand aici si intalnind lume venita de departe direct la un capat superb de lume, am aflat ca ultima pasiune a miliardarilor plictisiti, ultimul trend al jocurilor sociale este sa-si organizeze iesiri din lumea lor si sa incerce eventual sa inteleaga cum traiesc oamenii obisnuiti. Perversiunea acestui mod de cunoastere bolnavicioasa ii face pe cei mai multi sa mearga direct la extreme, ca in celebra poveste a lui Oscar Wilde, si sa incerce sa devina brusc cersetori.

Exista companii de PR care se ocupa de astfel de cereri si care ii ajuta pe acesti oameni de rezervatie sa se deghizeze, sa-si adapteze limbajul, sa patrunda in colturile cele mai sordide sau tulburatoare ale vietii. Nu stiu cat de intens sau de excitant ar putea parea pentru acesti clienti sa traiesti, sa supravietuiesti, nu neaparat in extrema, datorita unei legume cum e cartoful. Sa patrunzi sub acoperire in aceasta lume molcoma si ascunsa ca un tubercul si sa cauti sa simti de ce dupa primele impresii ironice incepi sa nu mai crezi ca acest univers ar fi catusi de putin ridicol.

Respectul pentru lucrurile care ordoneaza viata pentru totdeauna, ca e vorba de credinta, dragoste, sentimentul datoriei sau respectul pentru cartof, e ceva cu totul exotic, poate la fel de exotic precum cersetoria in Asia. De-asta, acum mi-e greu sa judec, chiar daca pare atat de usor la prima vedere, alegerea unui tanar bucatar din partea locului. A fost invitat sa devina ucenic al unui chef, departe de casa, pentru a se reintoarce in sat la capatul unui stagiu de doi ani. A refuzat ferm: trebuie sa culeg cartofii. De cealalta parte, argumentul a fost simplu: castigi bani cu care poti sa platesti oameni care sa culeaga. Nu, a spus el, trebuie sa-i culeg eu.

29 decembrie 2007

9 comments

  1. picsel   •  

    de-aia îl iubim pe jamie oliver 🙂

  2. Mihai   •  

    Eşti curajos când le scrii românilor despre Voltaire. Este mult amidon, de la cartofi, în creierele lor. Dacă te întreabă cineva cu o lumină ciudată în ochi… Voltaire??? Tu răspunde-i senin: Adică Becali. Se va linişti.

  3. Hector   •  

    Jamie Oliver adaugând un cartof zdrobit în sosul pentru paste. Amidon pe amidon, ton sur ton. Simplu, neasteptat, genial.

  4. Razvan V.   •  

    Cate poate face omul cu un cartof!!!! of of of!!!!

  5. luminitza   •  

    u meant cartoful clan-destin?

  6. Adi   •  

    as vrea sa stiu daca se poate cum pot pastra cartofu curatat si taiat in doua mai mult timp

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *