câte puţin din fiecare

Oare o să se umple lumea de yoghini? Oare o să devină levitaţia obligatorie? Oare au să-i certe învăţătorii pe copiii obraznici, care din plutirea în lotus vor deşuruba becurile din tavanul clasei? Mă obsedează sloganul unei campanii tv pentru cumpătare şi viaţă fără colesterol, care ne îndeamnă să trăim fericiţi consumând: câte puţin din fiecare.

De fiecare dată când mă întorc de la shopping, îmi vine în minte acest dicton dietetic şi mă pocneşte râsul amintindu-mi de coada în care se înşirau cărucioarele pline cu mici kestii strict necesare: 10 kile de carne, 5 de broccoli şi un bax de alge pentru sushi. Aşa, să avem din ce pune pe masă o gustărică, dacă vine în vizită un batalion. Oricum, cuvântul magic criză e pe cale să devină un fel de deci, un înlocuitor al tuturor răspunsurilor rămase fără întrebare.

Dar dincolo de ce aflăm de la ştiri zilnic şi de toate celelelalte surprize, surprize care vor intra în scenă de acum înainte, s-ar putea găsi şi o altă perspectivă asupra acestei aventuri. Ştiu de la toţi bătrânii din familia mea că pâinea nu se aruncă. Probabil că încercările prin care au trecut bunicii, străbunicii şi stră-străbunicii noştri au sedimentat la un moment dat în conştiinţa timpului lor respectul pentru lucrurile care ne ajută să trăim.

Poate din cauza asta, bunicul meu aromân transforma pâinea în pesmeţi, când simţea un surplus de pâine proaspătă în casă. Mie mi se părea destul de hazlie, dacă nu ridicolă, insistenţa cu care acţiona, dar amintirile lui despre nişte timpuri ceva mai grele m-au convins să o las mai uşor cu ironia.

Pe urmă sunt toate mătuşile care din nişte ingrediente pe care nu le vom vedea niciodată expuse în showurile de bucătărit, pentru că nu sunt nici teribil de aspectuoase, nici suficiente, încropesc nişte mâncărici care te fac să te închini şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi înainte şi după masă. Privind de aici, o parte din campaniile astea destul de patetice legate de ocrotirea mediului şi cruţarea resurselor încep să sune ceva natural, dacă scoatem din ele activismul şi marketingul exaltat.

Rămâne la suprafaţă un pic de echilibru, poate că începe să se vadă mai bine ce e în jur şi funcţionează un pic mai armonios empatia, dacă nu şi solidaritatea. Sigur că sunt mai multe şanse ca dezumanizarea galopantă să fie cel mai firesc efect al acestor vremuri interesante şi nu capacitatea de a înţelege care sunt cu adevărat nevoile noastre.

Abia acum se poate vedea ce înseamnă şi cum funcţionează caritatea, cum se trăieşte credinţa, la ce folosesc toate cuvintele şi conceptele astea generoase şi atât de vaste, care fac bling-bling pe la conferinţe de presă şi plici-plici după.

Şi tot acum se poate vedea mai bine ce rămâne în jurul nostru după ce dispar accesoriile, după ce excesele se retrag încetul cu încetul, ca apele după inundaţie, lăsând în urma lor noroiul care trebuie spălat. după ce aparenţelor începe să le cadă faţa şi poate părea din ce în ce mai absurd să umpli frigidere cu mâncare pe care ai s-o arunci.

E posibil să fie şi o şansă de a reflecta pe viu şi rapid asupra sursei bucuriilor noastre, atâtea câte sunt şi de a putea face singuri un best of, care să nu aibă nevoie de portbagaje şi rafturi pline de obiecte pe care ne bucurăm să le tot târâm în vizuina noastră minimalistă. Am găsit un citat despre această înţelepciune de a renunţa periodic la tot ce ai adunat, la toate obişnuinţele şi micile plăceri care se transformă în povară, tocmai la un părinte al excesului, luxului şi lipsei totale de contact cu criza locurilor de muncă.

E vorba despre Karl Lagerfeld, care emite această sentinţă pe un post de radio personal, creat special pentru el şi gusturile lui muzicale într-un joc pe computer, GTA. Zice marele Karl că cea mai importantă piesă de mobilier din casa oricui este coşul de gunoi. E dificil de meditat pe marginea lui, ca atunci când stai rezemat de o fântână, pentru că se umple atât de des cu lucruri nefolositoare ţie, dar importante pentru alţii. Sau cu cele care ţi-ar fi de mare folos dacă le-ai vedea şi le-ai înţelege.

Am citit de curând o carte cu poveşti armeneşti şi mi-a plăcutla nebunie o formulă de final: Şi au căzut din cer trei mere: unul pentru povestitor, unul pentru ascultător şi unul pentru cel ce trage cu urechea.

publicat în evz, sâmbăta trecută, pe 31 ianuarie, anul ăsta

12 comments

  1. d   •     Author

    xcelent finalul cu merele 🙂 xcelent.

  2. Xela   •     Author

    Nici măcar “criza”, acest bau-bau economic (pe care poate că nu l-am fi observat dacă nu ni s-ar fi vârât sub nas de către media) nu ne face să fim mai cumpătaţi. Sau chiar din cauza lui să nu fim?:.. Aprovizionare feroce pentru zile ŞI mai negre. De, măcar acum avem o scuză…

  3. zalex   •     Author

    eşti un optimist à la carte, domnule…

  4. razvan   •  

    he, mie-mi spui. 😉

  5. razvan   •  

    si mie-mi place, sa stii :))

  6. d   •     Author

    mare copywriter, armeanul cu pricina.

  7. Antoaneta   •     Author

    Bunicii aromâni sunt super-bunici, am avut si eu unul:) Piperchile tagarsite sunt un bun exemplu de “mâncarica” esentialã, bunã pe vreme de crizã, bine ca mi-ai adus aminte.

  8. Pinocchio   •     Author

    Renuntati din cind in cind la tot — zise Herr Lagerfeld si renunta la evantai.
    :-))

  9. cinema victoria   •     Author

    Mama, ce entuziast esti! Cine are ochi de vazut vede oricum, ca-i vreme de criza sau de necriza. Daca locuiesti o vreme la tzara, nu mai arunci mancarea, acolo totul e valorificat, fiecare primeste cate ceva – cainii de pe maidan, pisicile care-ti tranziteaza curtea ca din intamplare si vrabiile de pe acoperis. Si furnicile care se napustesc pe firimiturile cazute cand ai scuturat fatza de masa. Sa vezi nu inseamna neaparat sa si pricepi. Criza presupune constrangere. De aici pana la “iluminare” mai e drum lung. Cam tot atat de lung ca de la biserica la credinta. Si de multe ori constrangerile umplu camarile de muraturi si peretii caselor de icoane …
    … si un visator à la carte, domnule …

  10. luminitza   •     Author

    mie-mi spunea bunica acelasi lucru:painea nu se arunca.painea e trupul lui Dumnezeu.
    pe bunica am pierdut-o, obiceiul de a pastra painea pana se intareste , nu.si daca intr-un final o arunc, am o strangere de inima.

  11. pierpatrat   •     Author

    1. Se scuipă pe peretele clasei vopsit cu humă.
    2. Se ia un băţ de chibrit şi cu partea fără gămălie se mermeleşte scuipatul cu humă până ce la acest capăt rezultă o gămălie mai mare, diformă şi vâscoasă.
    3. Cu o SINGURĂ MIŞCARE se aprinde băţul de chibrit şi se aruncă în sus.
    Rezultatul final, care se putea observa pe tavanele claselor din vremea maidanului dantan este fenomenal: o pată neagră, haotică în mijlocul căreia atârna chircit şi carbonizat puişorul de conifer antigravitaţional. Nu ştiu dacă levitaţia va schimba mai repede becul ars cu bec modernizat şi ecologic, dar criză de idei nu va fi niciodată.
    Criza unora mă relaxează aproape total. Aveţi grijă de voi, feriţi-vă de ioghyni.

  12. danaange   •     Author

    Bunica mea de le Cazasu a reusit (nu stiu pe ce cai) sa ma faca sa am un respect religios pentru paine. Nu pot sa arunc paine, ma atasez, intelegi? Fie o mananc, fie gasesc eu ceva de facut cu ea. Cine ma stie cu cata incapatanare manifest acest obicei, o arunca pe shest, ca sa nu ma prind eu si sa propun solutii de valorificare. Niciodata nu am ras de bunica mea pe tema asta, cu toate ca, saraca de ea, numai noi doua stim prin ce a trecut cand a incercat sa ma invete alte lucruri de aceeasi factura. Si din noi doua nu am mai ramas decat eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *