Pogăcele Româneşti

Pentru prima data in viata am auzit de pogacele din celebrul Top 300. Printre figurile de frunte ale capitalului romanesc, printre toalete apocaliptice si figuri cel putin interesante, sade un ciobanel si priveste.

Probabil ca sunt si niste oi prin preajma, dar nu are importanta. Este o pagina de reclama la Fornetti si in partea de jos scrie doar atat, simplu, sugestiv, imbietor: Pogăcele Româneşti. Prima reactie, pentru cazul unui ignorant in ale pogacelelor, este sa te intrebi: what the fuck is pogaceaua? Si e vreun simbol national, de are majuscula?

Nu in ultimul rand, e o gluma imensa prezenta pogacelelor intr-un asemenea context de lux, putere, influenta si modele de succes, fie ele si absente. Dar sa zicem ca e si o incurajare discreta pentru cei care molfaie azi la patiserie injurand ca nu e dreptate pe lume. Am inceput sa caut pe internet definitia pogacelelor si am aflat ca sunt de origine maghiara si ca singularul este pogaci, deci pluralul este o inventie.

Pogacelele romanesti sunt o fantezie la fel de ridicola ca si paradele care se repeta an de an, inconjurate de aburii de fasole cu carnati. Acest fals diminutiv jucaus, pogacele, suna strident si stingher langa masivul si incruntatul romanesti. E ca si cum ai construi diminutivul de la patriot, patriotut, patriotel. Patriotiţe.

Ma trezesc tresarind cu gandul la Ceausescu atunci cand aud promourile televiziunilor despre programele culturale dedicate lui 1 Decembrie. Si aud discursurile pe care pe vremuri le citeau, la fel de crispat, un tovaras si o tovarasa, cu mape rosii in mana, folosind cuvinte precum: vise, impliniri, bilant, sarbatoare, straie, impreuna. Tonul e serios, profund, privirea fixa si sticloasa, fundalul maret, coplesitor, ca o defilare de tancuri.

Chiar daca a trecut atat de mult timp, penibilul unor reflexe de propaganda jenanta inca mai bantuie pe micul ecran, iar Ziua Nationala e tot un prilej de a exhiba toate imbecilitatile pe care le-am mostenit de la regizorii comunisti si de care pare imposibil sa scapam. Incepe maratonul curiozitatilor despre noi, romanii – una dintre cele mai obsedante sintagme de la Revolutie incoace.

Oare cum suntem noi? Suntem isteti, suntem hoti, suntem bogati, pontosii Europei, ne plac pogacelele sau preferam saratelele spaniole. Chiar daca aceasta intoxicare in masa ar trebui reclamata la Oficiul pentru Protectia Consumatorului, festinul merge mai departe, cu sau fara voia mesenilor.

Poate ca intr-o buna zi, prin 2400, cineva o sa aiba curiozitatea sa intrebe daca doreste cineva sa vada tancuri, taburi si aruncatoare de rachete, daca doreste sa vada scafandrii defiland alaturi de infanteria calare, de genisti, parasutisti si alte coloane de uniforme cu urechi si maini invinetite de frig. Sau daca vrea sa-si rupa gatul holbandu-se dupa stolurile de elicoptere si avioane de lupta, in timp de pace, bineinteles.

Poate ar trebui sa defileze toata institutiile in care spun sondajele ca are poporul incredere. Sa iasa si Biserica, sa iasa si Presa, ca asa e democratic. Si ar fi foarte amabili autorii spectacolelor triste de la teve daca au sa simta ca poate nu e cazul sa se deranjeze an de an sa cante, sa danseze, sa recite si sa ma indemne sa fiu mandru, de parca stiu ei cat de mandru sunt eu.

Sfaturile astea au sa ne omoare cu zile, fii puternic, fii decis, fii fericit, zambeste, gandeste, petrece romaneste.Doar ca nu ne spun sa ne spalam pe mani sau sa avem grija cum conducem.

Dar pentru mine toate astea erau o lista care se structura foarte greu, care capata cu greu un singur nume. De cand am vazut Topul 300 si m-am convins inca odata ca, de cele mai multe ori, banii nu ajuta foarte tare si ca poti sa intelegi ce se intampla intr-o tara rasfoind o astfel de publicatie, am gasit si formula perfecta pentru a defini actuala forma a sarbatorii, demnitatii si raportului dintre ceea ce suntem si ceea ce parem. Pogacele Romanesti, forever.

publicat in evz, 1 decembrie 2007

senzorul de varsat cafea

Anul viitor va fi inaugurat in Bucuresti primul bloc inteligent. El o sa fie controlat de un computer care va supraveghea lumina, temperatura si consumul de utilitati.

Sunt convins ca ar fi putut fi un subiect savuros pentru Chaplin, dar poate ca nu comedia tehnologica este cea mai importanta in cazul nostru. Desi as vrea sa stiu cum au sa se distreze locatarii cu computerul care o sa ia decizii trasnite cand nu sunt ei acasa. In rest, totul suna perfect intr-o lume blocata in trafic.

Temperatura va fi reglata de pe mobil, televizorul va functiona numai pe programele selectate, accesul va fi permis numai cu amprenta, o mandrete de viata.

Povestea asta frumoasa care imi intareste convingerea ca traim intr-un Afganistan intrerupt din cand in cand de bune intentii mi-a adus aminte de mai vechiul meu vis legat de un sistem universal de supraveghere.

Acesta ar fi trebuit sa sanctioneze pentru inceput, prin socuri electrice usoare, micile greseli de vorbire sau gandire ale unor persoane publice. Dar nu ar fi rau ca el sa fie dezvoltat si racordat cu timpul la un computer central care sa asigure mentinerea inteligentei si frumusetii lumii.

La urma urmei, chiar sa nu invete nimic specia umana din filmele in care robotii preiau conducerea si computerele incep sa duca o viata de huzur si dezmat pe spinarea bietilor oameni, care trebuie sa stea in tuburi si sa roteasca neuronul, precum magarii roata putului de apa?

De-asta e bine sa folosim spre binele general niste descoperiri care par sa tina exclusiv de lumea luxului. De ce sa iesi din casa daca nu te-ai spalat de la revolutie?
Computerul locului blocheaza usa si da drumul la apa. Cu conditia sa curga, bineinteles, dar de-asta e computer, sa gaseasca solutii. Si daca da drumul la apa, e normal sa nu o mai opreasca, dupa ce blocheaza toate scurgerile, pana ce sconcsul cu fata umana nu intra la dus, impreuna cu intreaga familie.

Daca injura, cumva, computerul are dreptul sa-l gadile pana cand se da batut si rade.

Daca nu se piaptana, computerul are dreptul sa-l fugareasca prin casa cu o masina de tuns si cu un tub de fixativ pana cand coafura rezista. Daca vrea sa se urce imputit in mijloacele de transport, computerul poate sa inchida usile cu mesajul: Pentru ca meriti!

Daca arunca gunoaie din masina, computerul universal poate sa-i arunce o roata de roaba in parbriz. Vine beat si nervos acasa, computerul incalzeste cititorul de amprenta pana la incadescenta si ii citeste „Somnoroase pasarele”.

Atunci cand creste riscul de alerta chimica, computerul are voie sa traga cu spray-uri si sa foloseasca tunul de parfum discret. Persoanele care miros a usturoi de dimineata primesc masti de protectie si echipament special pe care scrie: am renuntat sa incerc sa raman om, hraniti-ma cu patrunjel si cuisoare.

Ai pofta brusca de caltabosi si palinca exact cand esti ministru, esti imediat localizat prin satelit de cateva avioane Hercules, care arunca la punct fix sute de tone de spaga. La fel de bine-venita ar fi interventia marelui computer atunci cand la radio sau la TV se spun prostii, minciuni sau sunt proferate indemnuri la inscrierea in conjuratia imbecililor.

Taie curentul preventiv atat la emitator, cat si la receptor sau, in cazul utilizatorilor avansati, introduce avertizarea: atentie, astia fac misto de dumneavoastra. Tot el ar putea regla echilibrul in privinta defrisarilor, activand senzorul de autodistrugere a drujbelor sau functia de urmarire a taietorului sau exploatatorului smintit de catre propria drujba.

Sunt atatea de facut pentru bietul computer, ca te si apuca mila de el, saracul. Asa ca mai bine vorbim despre progres si tehnologie, pentru ca asta nu are pana una alta nicio legatura cu starea generala a speciei. Iar reglarea computerizata a aparentelor va ramane multa vreme pasul unic pe care-l poate face omul care citeste linistit ca se vor inaugura mii de blocuri de 1.000 de etaje, supravegheate de computere.

Dupa care, se poate ridica plictisit pentru a activa senzorul de varsat cafea in tastatura si rasul din off.

publicat in evz, 17 novembre 2007

ospitalier si monstruos

Unde o fi disparut acel bobor pasnic si ospitalier, cuminte si harnic, vesel, curatel si rabdator, asa cum il descriu manualele si pliantele jenante?
Si asa cum se si prezinta, mandrindu-se cu Cioran, Nastase, Nadia, Eliade, Ionescu, Hagi si Regina Sprancenelor?

Chiar daca parcurgi toate lecturile demistificatoare despre urmasii Romei, tot nu poti anticipa o asemenea transformare. Poti citi in Stefan Zeletin sau in Draghicescu ca hotia, lenea, coruptia, invidia si restul lucrurilor pe care le stim sau le banuim eterne erau pacate comune ale ilustrilor nostri inaintasi, omenesti fiind.

Jurnalul lui Constantin Argetoianu te poate vindeca urgent de iluzia interbelicului ca epoca de aur, etalon al tuturor virtutilor unei societati, asa cum este ea slavita fara masura de o propaganda suava. Dar demistificarea e la fel de pacatoasa si ingusta ca si mistificarea de care s-a ocupat cu atata grija dictatura comunista.

Asa ca de ce nu ne-am elibera de clisee psihologice ori rasiale, de povestile despre caracterul romanesc, influentele istorice ale navalirilor, turcii, tiganii, ungurii si toate baubaurile astea contraproductive? Ce satisfactie poti avea citind lucruri prea rele sau prea bune, pe care bunul-simt te indeamna oricum sa le iei in calcul?

Netraind in generalitati cand ma duc sa cumpar paine, nu pot sa vad mai mult decat un zambet si o voce amabila, daca e posibil. De aceea, nu inteleg cand s-a petrecut preschimbarea in fiara a Romaniei. De ce miticii petrecareti si relaxati ai lui Caragiale au ajuns sa semene in localuri cu huliganii britanici clasici? De ce un medic injura ca un miner, de ce toate clasele sociale propaga aceeasi violenta si aceeasi abjectie pe distante mici?

Cum a ajuns o natie pasiva sa scoata flacari pe nari si pe unde apuca, dar nu la distante mari, ci asa, doar in zona aproapelui? Nu despre cum erau oamenii inainte, nu despre cum era inainte sau la un moment dat am putea eventual sa ne intrebam. Se pot gasi intotdeauna fundamente stiintifice pentru orice oroare, explicatii pentru orice malformatie, atat de bine uneori, incat sa crezi ca accidentul este ordinea fireasca a lucrurilor. Asadar, dincolo de toate informatiile si speculatiile care-mi stau la dispozitie, nu inteleg cum am ajuns sa producem o asemenea cantitate de energie negativa, masurata din cand in cand si in infractionalitate.

Nu stiu ce calitati or fi masurand cei care construiesc branduri de tara, dar cred ca violenta a devenit ceva definitoriu pentru actuala populatie a Romaniei. Macar daca citesti ca peste 50 la suta dintre parinti isi bat copiii si tot iti faci o idee, fara sa mai fie nevoie sa iesi pe strada. Dar cred ca proba cea mai dura si cel mai trist examen pentru cei care delimiteaza violenta penala de cea civila si cred ca infractorii sunt ceva special, fara legatura cu mediul, ar fi sa invite la o plimbare prin Bucuresti si prin tara, cu masina, oameni care nu stiu altceva despre Romania in afara de ceea ce spun buletinele de stiri.

Am simtit dispretul vamesilor si al cetatenilor dezinteresati si m-am gandit ca daca i-as chema sa se convinga ca nu suntem toti la fel, as putea cel mult sa-i conving de faptul ca traim ca niste amarati, intr-o atmosfera violenta si ipocrita care ne apartine – si pe strada, si la televizor. De-asta cred ca nu oamenii s-au schimbat, doar atmosfera a alunecat inspre o stare de urgenta bombanitoare, din care au disparut fara urma gesturile care dau farmec vietii si confirma conditia de om.

Nici macar nu cred ca niste lideri care actioneaza isteric, arbitrar si violent cand trebuie sa fie echilibrati, analitici si fermi (si invers) sunt mai vinovati decat cei care fac spume cu orice ocazie si te fac sa te simti vinovat ca existi si tu. In loc sa ne miram ca mironositele, mult mai bine ar fi sa incercam sa ne intrebam daca nu cumva o sa ajungem sa ne simtim bine in rezervatii, in locuri special amenajate, in care suntem feriti de cei care se comporta exact la fel de aberant ca si noi, dar care raman mereu vinovati – adica ceilalti.

De aceea, mi se pare tragic ca o lume care se facea cunoscuta la inceputul secolului trecut prin marturiile aviatorilor straini, care se plangeau ca nu pot vedea Bucurestiul din cauza norului de fum al gratarelor, a esuat intr-un cor de injuraturi si claxoane.

publicat pe 10 novembre in evenimentul zilei

dreptul de a huidui

Aici nu se huiduie. Aici se injura. Si cand nu se injura, se aplauda, pentru ca asa face toata lumea. Am un prieten, Razvan Penescu, creatorul site-ului Liternet, care a spart gheata. A huiduit la finalul unei piese proaste de la Teatrul National, in timp ce toata lumea aplauda de zor, din politete. Razvan e un tip calm, manierat si indulgent, foarte fin degustator de evenimente culturale.

Trebuie sa fi fost un spectacol extrem de jenant incat sa ajunga un tip atat de delicat sa strige: Rusine! Sau poate ca nici nu trebuie sa fie cel mai penibil spectacol de teatru, e suficient sa asisti mereu la reprezentatii mediocre sau proaste, care se incheie in aplauzele nejustificate ale publicului.

Discernamantul sau respectul de sine par sa ramana la garderoba. Si totul functioneaza dupa dictonul: am platit, mancam. Am venit, ne distram – chiar daca nu ne place. Intr-un fel, nici nu este vorba aici de snobism, de oamenii care vin la teatru doar ca sa fie vazuti si sa faca o figura frumoasa. Aici e vorba despre puterea pe care o are fiecare dintre noi de a reactiona cand este batjocorit sau inselat sau luat drept tampit.

Mai e puterea de a refuza un compromis care iti consuma clipe din viata pe care le pierzi ireversibil datorita unor impostori pe care ii mai si aplauzi zambind la final, pentru ca asa te-au invatat la scoala, la lectia de supravietuire prin ipocrizie. Singura operatie in masa este aceea prin care li se extirpa oamenilor organul bucuriei, al sinceritatii si al sensibilitatii. Poti afla de la orice actor ratat ca, daca nu ai facut facultatea de profil, nu ai cum sa judeci performanta lui.

Simturile elementare sunt amputate, acele antene invizibile care iti spun fara gres daca e bine sau rau, daca in fata ta se afla emotie sau pacaleala, daca merita sa crezi sau nu, daca merita sa pleci sau sa ramai pentru a sanctiona inselatoria. Intr-o sala de teatru, la o piesa proasta poti sa vezi in ce masura ceausescu si dresajul pentru aplaudaci nu au disparut dintre noi. Pentru ca, de cele mai multe ori, nu mai e vorba de o chestiune de gust – imi place muzica populara sau nu, imi place Bleont sau nu, imi place sa vad politicieni pe bicicleta si sa imi inchipui ca sunt sinceri exact inainte de alegeri.

E vorba de cat de mult crezi ca mai conteaza parerea, sensibilitatea, intuitia sau educatia ta. Cat de mult crezi ca bunavointa ta trebuie rasplatita cu aceeasi moneda, cat de mult crezi ca nu are niciodata sens sa te implici si ca lucrurile nu se pot schimba datorita unui singur refuz.

Am citit pe fluxul de stiri ca presedintele republicii Chile, o femeie, a hotarat sa cheltuiasca 11 milioane de dolari pentru a dona pachete cu carti pentru 400.000 de familii sarace. Povestea seamana foarte bine cu un roman sud-american in care niste oameni pentru care 14 dolari, adica pretul mediu al unei carti, inseamna doua saptamani de calatorie cu autobuzul sunt aruncati brusc in lumea Micului Print.
Poate ca Procesul lui Kafka nu e exact ce-si doreste un muncitor necalificat, dar probabilitatea intalnirii dintre o minte curata si o idee buna sau frumoasa creste ametitor datorita unui gest de utopie sociala.

Libertatea poate fi gasita si in carti, si pe strada, si in oameni. Dar nici descoperirea demnitatii nu e un prilej rau pentru o eliberare. Iar demnitatea nu inseamna sa injuri mai tare si la adapostul argumentului dat de furie, nu inseamna sa transformi tot ce se petrece in jur intr-o problema personala si nici sa inlocuiesti aplauzele mecanice cu ura.

Dar poti, daca te simti inselat, jignit, tarat in mediocritate, sa le transmiti celor care cred ca nimeni nu o sa spuna ca imparatul e gol, ca esti acolo. Ca vezi, intelegi, simti si ca ai puterea sa le faci vizibila impostura. Ca e vorba despre teatru sau despre viata, vremea aplauzelor cu pistolul in ceafa a trecut, asa cum a trecut si vremea consensului in care ranjetul trecea drept zambet.

E atat de simplu, atunci cand toti cei din jur cred ca exista ca sa faca frumos in public si urat acasa, sa fluieri si sa strigi: Rusine. Rusine pentru ca iti inchipui ca nu vede nimeni ca esti gol, rusine ca va holbati si ca va prefaceti ca vedeti altceva. Sunt aici si tu esti un pacalici.

publicat in evz, 3 noiembrie 2007

Zorba românul

Inainte ca toata omenirea sa danseze ca Anthony Quinn, au existat doi oameni care au trait fiecare o parte din miticul personaj. Unul era un taran grec, Ghiorghios Zorba, cel care a inspirat invelisul. Celalalt, sufletul, era Panait Istrati. Pe la 18 ani am consumat cu pasiune toate cartile lui Istrati, cu atat mai mult cu cat traiam intr-o Braila care mai semana pe alocuri cu orasul lui Adrian Zografi.

Pentru mine, Istrati e un fel de frate mai mare, e unul dintre cei mai buni prieteni posibili, e vagabondul perfect. Pentru adolescentul care eram, imaginea unui tanar putin mai mare decat mine, care fugea sa-si petreaca iarna in Egipt si sa colinde lumea la intamplare, doar cu un banut in buzunar, era mai mult decat libertatea, era absolutul.

Sentimentul acela ca Continue reading…

aurolacul nostru, stapanul nostru

In fiecare dintre noi sta la panda un aurolac, gata sa preia controlul atunci cand viata si prioritatile noastre se despart. Merg mai mult pe jos in ultima vreme si incerc sa-mi recapat demnitatea umana – indelung pierduta in trafic.Si observ ca prezenta aurolacilor si a homelesilor si-a castigat un statut permanent, incarcat de firesc. Mai toti acesti nefericiti sunt incarcati mereu de sacose, saci, obiecte diverse. Au si un aer foarte concentrat, care pare nascut de poverile voluminoase pe care le cara oriunde cu ei.

De altfel, multi probabil ca nici nu exista in afara acestor proprietati halucinante: ar fi ca niste profeti fara barba, ca niste pauni fara coada. Iar daca ii vezi pe strazi mai putin laturalnice e simplu sa-i compari cu oamenii respectabili, cu casa, familie, masina si telefon mobil.

Si ei sunt la fel de ocupati de eternele sacose, de lucrusoarele multe si mici din posete sau portbagaj, se intorc cocosati acasa, la balcoanele lor pline de lucruri folositoare, la sifonierele indopate cu haine nepurtate, la gioarsele mostenite din familie, la cadourile imbecile primite de la oameni carora nu le pasa ce daruiesc, la lucrurile cumparate dintr-o disperare care se pare ca reprezinta un specific al modernitatii.

M-am mutat de multe ori si de fiecare data mi-am jurat ca la urmatoarea miscare sa am mai putin de carat, de fiecare data m-am gandit ca sigur Darwin a gresit cand a sugerat ca omul se trage din maimuta. Mai degraba se trage din harciog, dupa frenezia cu care taraste in vizuina lui de la etajul opt saci de obiecte pe care le vede de cateva ori in viata, dupa care incepe sa simta ca nu se mai poate desparti de ele.

Civilizatia noastra nu contine aceasta dimensiune a despartirii programate de lucruri, nu are o igiena a relatiei cu spatiul si obiectele cu limita de viata, dupa cum nici nu prea simte nevoia schimbarii. Renuntarea de bunavoie la obiecte nefolositoare, golite de putere sau de viata, inca seamana a risipa si prostie.

M-a iritat o stire despre o actiune umanitara din Marea Britanie, care are loc in fiecare an in preajma Craciunului, cand lumea responsabila civic pune in cutii de pantofi lucrusoare nefolositoare de prin casa si le expediaza in tari mai necajite. Anul acesta a venit randul Romaniei sa beneficieze de gioarse pentru ca, decat sa le arunce, mai bine le trimit la babuini. Si s-ar putea nici sa nu fie o idee atat de proasta precum pare la prima vedere.

Orice lucru e bine-venit in marea noastra colectie. Iar secta aurolacilor de orice conditii are mult mai multi membri decat ar parea ca permite scara sociala. Pentru ca nu vad nicio diferenta fundamentala intre un nebun care isi cara sacii cu gunoaie pretioase prin centrul orasului si oamenii liberi si sanatosi care isi transporta cu mandrie sacosele, apartamentul, masina, terenurile, tonele de haine, pantofi, icoane, parfumuri, mancare si alte posesiuni, cu atat mai iluzorii si ridicole cu cat sunt mai multe.

Si as sublinia in treacat ca intre figurile ridate de tristete si desfigurate de delir ale oamenilor strazii si mutrele de caini de lupta chinuiti de dresor ale oamenilor apartamentelor sau vilelor tip confort iarasi nu se simte o mare diferenta.

Iar aceasta incremenire in care lumea nu se primeneste, in care renuntarea nu exista nici macar ca intentie si tot ceea ce produce generozitatea umana seamana cu gunoiul nu are cum sa se schimbe din moment ce reprezinta viata, chiar esenta vietii de consumist trist. Probabil ca asta e urmatoarea faza de evolutie a comunismului, singura in care oamenii de orice conditie sunt egali in fata slabiciunilor, rapacitatii, disperarii si nefericirii lor: consumismul nefiltrat de ratiune si simtire.

Intr-o vreme aveam o distractie preferata, pe care acum o inteleg mai bine, desi nici atunci, nici acum nu-mi place sa umblu altfel decat cu mainile in buzunare si sa ma intorc intr-o casa in care obiectele sunt putine si la mare distanta unele de altele.

Imi placea sa opresc oameni care carau poveri mari si sa le dau ocazia sa respire, fara ca ei sa stie. De cele mai multe ori ii intrebam cat e ceasul. Si in majoritatea cazurilor, dupa ce lasau jos motorul sau sacosele, sau damigenele, sau dulapioarele, isi dadeau seama ca au intarziat si o rupeau la goana. Nu se face sa intarzii la intalnirea cu aurolacul din tine.

publicat pe 6 octombrie 2007 in evz

crucea ta aici!

Moartea şi morbidul sunt printre cele mai prezente mesaje publicitare. Spaţiul public e infestat de reclame la moarte şi veşnică pomenire. În titlu am parafrazat celebrul îndemn: Reclama ta aici!

Infinitatea de simboluri ale morţii implantate oriunde şi oricum sunt probabil unul din motivele pentru care ştirile cu cadavre sunt atât de apreciate de audienţă. Sunt creştin, respect crucea dar nu cred că trebuie să stea de strajă la locul tuturor nenorocirilor.

Probabil că pare normal să marchezi locul în care Georgică a fost muşcat mortal de o ştiucă şi să plantezi acolo o cruce trainică de metal, o candelă şi o poză cu răposatul, dar s-ar putea să nu ne privească pe toţi. În fond e şi un gest nesportiv faţă de toţi ceilalţi repauzaţi, care se mulţumesc cu locul special amenajat în acest sens – şi cu o singură cruce.

Pădurea de monumente funerare spontane care creşte alături de noi e poate mai puţin vizibilă şi din cauza magazinelor de specialitate care sunt la fel de fireşti ca şi cele de unelte de pescuit. Şoselele, peisajele, străzile, bulevardele şi parcurile sunt atacate de compasiunea oricui simte că memoria bietului Georgică trebuie celebrată colectiv şi veşnic. Mă îndoiesc că se duce cineva la domnul primar şi spune că vrea să pună şi el o cruce în centrul oraşului sau unde crede de cuviinţă.

În Brăila am locuit aproape 20 de ani pe unul din drumurile strategice, drumul spre cimitir. Erau zile în care tot blocul se distra chiar şi la mai mult de cinci procesiuni, cu dric şi fanfara Şantierului Naval. Fireşte, vorbim de o atracţie socială care nu a pierdut din farmec nici astăzi. Auzeam aproape zilnic în copilărie urlete de plâns, marşuri funebre, nemaivorbind de ce puteam vedea pe fereastră. Contemplarea morbidului o conţine vreun secret compensator, care îi poate face pe unii să se bucure mai tare de ciorbiţa de lângă care au ţâşnit când au auzit prohodul.

Recunosc că acest tratament hardcore din copilărie mă ajută să-mi păstrez uneori umorul dar şi dezgustul pentru acest gen de lipsă de pudoare şi de măsură. Ieri am citit că în municipiul Arad a fost interzisă circulaţia cortegiilor funerare. Şi am salutat în gând acest început al unei normalităţi în care spaţiul public nu este transformat în loc de bocit. Se vorbea şi despre tot felul măsuri perverse care ar putea să reducă din voioşia cu care sunt expuse coroanele, jerbele şi sicriele.

E posibil ca lumea să aibă inima mai tare decât soldaţii din Afagnistan, e posibil să ne fi transformat într-o specie mutantă, născută din Rambo şi Zombie. Dacă în centrul Bucureştiului se vând chiloţi la tarabă, merg şi nişte lumânări de mort. Dacă parcurile cele mai frumoase ale oraşului sunt pline de oribile toalete albastre, de ce să ne facem noi griji că se dărâmă încet şi sigur casele frumoase.

Degradarea, distrugerea, reziduurile sunt o prezenţă firească, unanim acceptată, sunt poate deja înscrise în codul genetic al celor care trec pe lângă toate ororile astea zilnic fără să le mai vadă, fără să le fi băgat vreodată în seamă. Or fi pus ceva în vaccinul antigripal, o fi ceva în aspirină, că prea sunt toţi veseli nevoie mare la acest parastas naţional.

Orice spaţiu de aşteptare se transformă într-un schimb de experienţă pe tema bolilor, a morţii şi nenorocirii. Îţi arată lumea toate zgaibele, îţi povesteşte totul despre biologia întregii familii, nemaivorbind despre familia cuscrilor.

Nu există un spaţiu intermediar în fiecare să simtă nevoia să pară decent sau să fie constrâns de lege să fie aşa. Telefoanele mobile sună la fel de tare şi la teatru şi în biserică. Moartea şi morbidul sunt nişte subiecte ca oricare altele, sunt la fel de normale ca un autobuz care nu mai vine.

De-asta, cred că vom mai auzi de răposatul. Dacă tot nu se poate purifica oraşul de reclame supradimensionate şi de însemne sinistre, măcar să fie integrate elegant, ca la Săpânţa, unui circuit cultural urban. Crucile, dacă tot nu pot să dispară, ca şi cortegiile sau tarabele cu sicrie, să fie tip, distribuite de primării şi să poată conţine chiar şi mesaje publicitare. Nu laconic, ca în bancul cu: Ion mort, vând Trabant. Ar putea fi ceva mai fin, european: Nu rupe crucile!. Tel. gri 0800++++++.

 

de ce sunt fericit

Sunt fericit pentru că stau pe balcon, la radio clandestino, şi beau un vin cu prietenii mei. Nu e vinul meu, pentru că vinul meu nou abia a început să fiarbă. Dar peste cinci săptămâni o să-l bem, pentru că am fost împreună la cules.

Dacă vreţi să înţelegeţi ceva despre cei care vă sunt aproape, cred că puteţi să-i cunoaşteţi mai bine la un cules de vie. Şi puteţi să vă înţelegeţi mai bine limitele, eventual să le depăşiţi – dacă vă ţin nervii.

Sunt fericit pentru că sunt liber şi pentru că ideile mele despre libertate seamănă cu viaţa mea, cu prietenii mei şi cu întâlnirile splendide care definesc puterea unei viziuni comune. Întâmplarea are urmări logice. Iar sentimentul acela pe care ţi-l oferă întâlnirea cu nişte oameni care privesc din perspective diferite, din culturi şi vârste diferite în aceeaşi direcţie atunci când o lume nouă se naşte, este de nepreţuit.

Simţeam că e nevoie de mai mult decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a mijlocit nişte întâlniri pe care nici cel mai sfidător optimism nu le putea anticipa. Dacă ar trebui să explic unei civilizaţii extraterestre ce mi se pare important la specia umană, aş vorbi despre dragoste şi prietenie.

În fond sunt acelaşi lucru dincolo de anumite nuanţe. Nimic din ce este important în viaţa mea, nimic din lucrurile care mă fac să mă simt fericit nu a fost născut de alte sentimente. E un mare noroc, probabil, să faci ce-ţi place, uneori mă simt nu ştiu cum pentru asta. Şi e aproape ireal să descoperi oameni care se bucură în acelaşi ritm cu tine de ceea ce fac.

Dacă s-ar filma într-o singură dimineaţă în toate tramvaiele, autobuzele şi multinaţionalele din ţară s-ar putea observa acel sentiment general valabil de oroare învinsă, care defineşte acţiunile celor care ne înconjoară. Starea asta de luptă absurdă, neproductivă, anticreativă şi umilitoare poate fi definiţia umanităţii aşa cum o cunoaştem acum.

Să mergi la lucru e un blestem, să schimbi ceva e un dezastru. Iar lipsa de încredere rezolvă restul. Sunt multe văluri care ţi se ridică de pe ochi pe măsură ce începi să-ţi măsori viaţa în gesturile care te ajută să te simţi viu, în măsura în care asta nu e periculos pentru cei jurul tău, bineînţeles. Şi nu cred că există bucurie fără împărtaşire, fără schimb, fără cuvinte rostite de altul cu câteva milisecunde înaintea ta.

E posibil ca una din pedepsele acestei vieţi ar putea fi aceea de a face ceva ce nu-ţi place, alături de oameni pe care nu-i suporţi. Să auzi numai tipi care nu-ţi spun nimic, să cunoşti numai oameni care te chinuie, care te dispreţuiesc sau care te folosesc ca pe o jucărie chinezească. Să te dezvolţi alături de bolile frustrării, neîncrederii, invidiei, prostiei, imposturii.

În contrast cu toate mizeriile astea sunt foarte fericit acum. Am întâlnit oamenii împreună cu care pot construi ideile care altminteri sună ca nişte romane sf. Iar ei mă fac să fiu de 10000000000 de ori mai viu, mai responsabil, mai implicat şi mai bucuros decât o pot face banii care vin către orice idee de succes.

Probabil că e mai uşor să pari pesimist, dacă tot dai peste oameni cu rol de frână sau piedică. Dar trăim într-o epocă în care ideile nu mai sunt pedepsite iar vizionarii nu mai sunt trecuţi prin faţa târgoveţilor indignaţi. Şi la fel de fericit sunt pentru că în sfârşit lumea în care trăiesc începe să semene cu lumea pe care mi-o imaginez.

O lume în care oamenii seamană cu ideile lor, trăiesc aşa cum arată, vorbesc aşa cum sunt, plătesc pentru ceea ce nu sunt. Nu cred că judecata contează şi nu mă îndoiesc că ceea ce construieşti cu mintea ta, cu demnitatea şi sensibilitatea ta, alături de toate minţile care te completează, este singura pledoarie valabilă acolo unde se analizează rezultatele pe secol, mileniu, deceniu sau cartier.

Cred că acest sentiment născut de lucrurile pe care le aduce bucuria întâlnirii va fi următoare descoperire a lumii noastre.Totul poate începe de la un anunţ pe un blog, de la o privire furişată pe stradă, de la o glumă care te face suspect când râzi.

Întotdeauna mi-am imaginat fericirea ca pe un dans alături de prietenii mei.

publicat pe 22 septembrie 2007 in evz

Un bun incompetent

Să te dai cu fundul de asfalt e un drept democratic. Dacă te face unul prost e corect politic să crezi că vorbeşte de toţi vecinii tăi. Abia aştept să sărbătorim din nou Crăciunul în clandestinitate, pentru a nu deranja opiniile celor care ne-ar putea băga la răcoare din cauza bucuriei noastre sfidătoare. Ce vremuri frumoase ne aşteaptă!

Până şi bicicliştii l-ar putea reclama la CNCD dacă Varujan Vosganian ar spune că a întânit un biciclist bun, pardon, competent. Combinaţia de ţărănie cu rigoare birocratică europeană va face deliciul agendei publice pentru anii ce vor veni. Ba pe-a mamei dumneavoastră – este sloganul celor care vor să înjure echilibrat, echidistant, fără ură, fără răzbunare, fără implicaţii rasiste sau de rude de gradul întâi.

E fascinant cum o lume perfect nedemocratică (în sensul bun al cuvântului, uneori) începe să salute cu respect mai întâi microbii şi abia pe urmă eprubeta în care sunt ţinuţi la răcoare. Nu pricep cum democraţia, care se confundă adeseori cu eleganţa, naturaleţea, calmul, respectul şi toleranţa ajunge să devină un instrument de tortură în mâinile însetate de egalitate ale celor care simt lezaţi de orice.

Specia umană a reuşit să producă încă un mutant, după categoria moliştilor – cei care trăiesc la mall, pronunţat mol. Este persoana care seamănă cu primul cântec pe care mi-l amintesc din copilărie. Ceata lui Piţigoi, dai într-unul, ţipă doi.

Este în general o persoană calmă, politicoasă, care din când în când urlă foarte isteric, pentru că asta a ajuns democraţia. E interesant cum nişte oameni inteligenţi se simt lezaţi de faptul că unii sunt înjuraţi pentru meritele lor deosebite. Şi mai interesant e că jocul democratic se opreşte la tirade nevricoase în spaţii largi şi se face mic şi timid în faţa tuturor celor care îşi exercită tirania democratică asupra maselor largi de cetăţeni corectaţi politic.

Corectitudinea politică înseamnă, la un nivel primar de receptare, aici şi acum, dreptul de a înjura. Iar asta e încă natural pentru multe fiinţe umane încă nedeformate genetic din motive de corectitudine politică. Dreptul de a înjura e destul de drept adeseori. Nu văd cum democraţia m-ar putea împiedica să-mi exercit dreptul la opinie în numele unui protectorat lasciv. Dacă Ştefan Agopian îşi permite să o facă pe Regina Maria curvă, eu îmi pot permite să-l fac mitocan. Pot să-l fac şi dobitoc pentru multe afirmaţii ale sale, chiar dacă îl respect pentru că este un mare scriitor.

Pluteşte un aer de amputare printre noi, e un moment în care imbecilii au din nou şansa democratică de a prelua puterea, la fel cum au făcut-o la instaurarea comunismului, când au scurtat picioarele meselor de salon, pentru a putea mânca mămăligă pe ele, aşezaţi pe scăunelele ţărăneşti din Capra cu trei iezi. Scăunelele nu au nicio vină, Procust plăteşte.

Nu cred că dicţionarele ar trebui să sufere pentru ipocrizia frustrată a celor care cred că egalitatea arată ca o cameră goală. Şi de ce ar trebui să mă simt jignit că într-o măcelărie arăbească nu găsesc decât carne de oaie sau vită? Chiar mă bucur de asta şi savurez cât pot.

De ce bucuria mea ar trebui să fie o jignire pentru cei care nu o împărtăşesc? De ce furia mea ar trebui să fie o jignire pentru mulţi oameni, din moment ce ea este îndreptată către un destinatar bine ştiut? Dreptul acesta elementar şi sănătos începe să fie atacat de un sindrom de discriminare latentă, care pare să să se aşeze la pândă în din ce în ce mai multe conştiinţe fără preocupări serioase.

Păi cum ar fi să mă simt eu discriminat ca grec şi ca aromân ce sunt pentru că un grec este catalogat drept prost sau că un aromân este catalogat drept măscărici cu hlamidă de oaie. De ce Purim-ul sau Ramadan-ul sau Paştele ar trebui să jignească pe cineva într-o lume civilizată, când au reuşit să funcţioneze atât de armonios într-un oraş mic şi colorat, ca Brăila lui Panait Istrati.

Cred că vremea javrelor abia începe, epoca ipocriţilor care stârnesc războaie pentru că un câine le-a jignit roata de la maşină îşi aşteaptă zenitul. E bine să fim din nou pregătiţi să înghiţim lecţia nobilă a compromisului pentru supravieţuire într-o democraţie perfectă, în care orice frustrat se poate simţi la fel de lezat dacă-l ajuţi sau îl înjuri.

Un bun incompetent e un incompetent puternic. O bună corectitudine politică e un lagăr minunat în care nimeni nu o să fie discriminat înainte de a se sinucide de ruşinea de a fi mai agil, mai inteligent, mai haios şi chiar mai obraznic decât boul respectabil din faţa lui.

publicat in 15 septembrie 2007 in evz

Mai râdem, mai ardem o cârpă

IMG_20151108_104456E mare lucru să vezi clar greşelile din jurul tău şi să te simţi obligat să te plângi de ele, chiar şi fără să le îndrepţi. Chiar dacă e un blestem, cei care gândesc pozitiv îl transformă uşor într-o lamentaţie de calitate.

Ba chiar pari şi mai inteligent, mai priceput, mai sensibil, rafinat şi profund dacă te plângi zilnic şi transformi asta într-o atitudine. Suntem asediaţi de soluţii şi salvatori, de vizionari, profeţi şi specialişti cu specializare. Ei sunt şi destul de sceptici, că aşa e profesionist, şi destul de hotărâţi, că aşa e când te bazezi pe impresii.

Aşa cum fumătorii se adaptează la un mediu necunoscut aprinzându-şi o ţigară, un necunoscut intră în vorbă cu necunoscutul din faţa lui împărtăşindu-i o nemulţumire, iscată de cine ştie ce observaţie la îndemâna oricui. De la ploaie se sare uşor la instalatorii incapabili, la cât s-a furat la privatizare, la cât de greu se circulă, la cât de puţin se citeşte şi la calitatea execrabilă a vedetelor noastre.

La asta se adaugă acel foarte special sentiment al exasperării provocate de ceilalţi. Sentimentul acesta e cu atât mai intens la cei care nu au o viaţă socială agitată. Exasperarea e un produs intelectual chiar şi la sate, chiar şi în sihăstrii. Dacă priviţi în jur, o să vedeţi grupuscule de tipi care discută şi gesticulează a protest şi nemulţumire.

Nici măcar nu e cazul să fie încruntaţi, nu trebuie să se afle într-un mediu care să-i predispună la sentimente mai ţâfnoase. Nici nu trebuie să folosească la ceva. Am observat că şi pe la nunţi, botezuri, aniversări şi conferinţe de presă, lumea discută la un pahar tot despre cât e de nasol.

E o comedie perfectă scena în care lume destul de bine aranjată începe să povească lucruri perfect neinteresante despre cât de greu este, de fapt totul. Nici banii, nici revistele, nici cristalele Swarowski nu îi pot apăra pe bieţii nefericiţi de drogul lamentării fără motiv.

Dar e firesc, totuşi, ca în centrul acestor preocupări să rămână ca întotdeauna omul. Omul, adică ceilalţi. Pentru că întotdeauna totul pleacă nu de la ceea ce nu face fiecare, ci de la ce nu fac ceilalţi. Iar ceilalţi nu prea fac ceea ce ar trebui să facem noi, că nu le dă prin cap, probabil. Dar cine suntem noi? Noi suntem eu, că e vorba despre un singur om, multiplicat de aceeaşi nemulţumire, de acelaşi reproş îndreptat mereu către altcineva. Iar punctul de plecare e aceeaşi lipsă de acţiune, aceeaşi incapacitate de comunicare, de coordonare sau de înţelegere.

Şi da, putem să ne plângem şi de cei care se plâng că toată lumea se plânge că nimeni nu face nimic şi ne plângem unii altora, fără să ne întrebăm cât de vicios poate fi un cerc, în fond.

Ultimul stadiu al evoluției este omul nemulțumit de nemulțumirea altora, autoimunutatea nefericirii.

 

Băi, comuniştilor!

Văd că vă întrebaţi de ce e Patriciu atât de bogat. Dar voi de ce sunteţi atât de săraci? Sau atât de vizibil invidioşi pe succesele altora, succese în muncă, bineînţeles?

Sau de ce nu vă ies lucrurile, de ce nu reuşiţi să aveţi succes? De ce succesul altuia trebuie anulat pentru a produce satisfacţia maselor largi de neputincioşi, frustraţi şi incapabili? De ce e nevoie mereu de comparaţii absurde între oameni care fac lucruri diferite, care urmează căi diferite?

Ce altceva decât confuzie putem obţine dacă-l comparăm pe Donald Trump cu Ştefan Luchian? Asta înseamnă justiţie socială? Asta e morală divină? Asta e egalitate în drepturi sau şanse? Sunt uluit şi îngrijorat că la 17 ani distanţă de ceauşescu, încă mai sunt probleme de receptare a unei normalităţi, să zicem competitive. Poate să-ţi placă sau nu mutra lui Patriciu, poţi să-l suspectezi de orice, dar dacă performanţa lui este validată de piaţă, pe banii ăia mulţi, eşti chiar tembel să încerci să aduci vorba despre nedreptate.

E vorba de un calcul simplu, în care nu se amestecă nici problemele pensionarilor, nici copiii din Somalia, nici pădurea tropicală şi nici speciile pe cale de dispariţie. E ceva normal, comuniştilor, ca unii oameni să mai şi muncească după primul milion sau miliard, să angajeze oameni competenţi care să sporească succesul afacerilor, să dezvolte idei, să cucerească pieţe, să găsească soluţii inteligente împreună cu avocaţii, consilierii economici şi alţi tipi care înţeleg realitatea aia care îi nemulţumeşte pe cei care ar vrea să avem toţi acelaşi standing, indiferent de educaţie sau calităţi. Şi dacă un om reuşeşte să facă să funcţioneze acest angrenaj uriaş, cred că ar fi mai degrabă interesant să încerci să afli cum a făcut să obţină o asemenea performanţă economică.

Dar înţeleg că e jenant şi penal să ai bani şi în plus nu e valabil din punct de vedere intelectual sau ecologic. De aceea, cuvântul cheie rămâne în continuare discrepanţa. Asta e tot ce se înţelege din dreptul la proprietate, garantat constituţional, sanchi. Iar discrepanţele trebuie eliminate.

Aşa cum i se întâmplă unui prieten maghiar chiar în zilele noastre, în care mânia populară se spune că a fost înlocuită de liberalism social-democrat ţărănesc sau ce dihanie o mai fi şi asta. Gregor Roy Chowdhury, descendentul al unei familii nobile din Transilvania, a revenit de câţiva ani în România şi locuieşte în satul Zăbala, aproape de Covasna, pe una din proprietăţile sale redobândite. Pentru că procesele de revendicare pe care le are pe rol e posibil să fi iritat nişte persoane sensibile, mai nou mi-a povestit că primeşte vizite de la Poliţia Română, care se ocupă de intimidarea administraţiei locale, a membrilor familiei şi a angajaţilor acestora.

Deşi Poliţia nu prea are a face cu retrocedarea proprietăţilor naţionalizate, e totuşi posibil ca în anul 2007 apărătorii legii să terorizeze un om care a părăsit o carieră financiară în City-ul londonez şi a revenit într-un sat uitat de lume, pe pământurile familiei sale. Ca de obicei, cel care care construieşte ceva, care ridică prin eforturile minţii şi entuziasmului său valoarea locului în care se află, primeşte un şut în gură, în semn de salut din partea Securităţii.

Iar acesta este un semn că îndoctrinarea antiproprietate, antisucces, antiprosperitate are şi urmări reale, consecinţe care seamănă cu poveştile anilor 50, încheiate de obicei cu deportări şi execuţii. Sigur că nu se mai petrec lucrurile chiar aşa, dar absurdul există şi este încă politică de stat. Iar poporul însetat de parizer crede cu înverşunare că un om poate fi mai vinovat decât sistemul.

De aceea, salut şi pe această cale strălucita iniţiativă de înfiinţare a Şcolii Naţionale Ajutătoare, adică a noii viziuni asupra educaţiei produsă de un ministru decuplat de la aparate. În sfârşit, dictatura incompetenţilor are un statut şi poate începe restauraţia întreruptă timid de Revoluţie. Pentru că un cretin sau leneş poate avea aceleaşi şanse de succes cu unul harnic şi deştept, merită să sărbătorim renaşterea comunismului. Ei vor fi cei care vor duce mai departe lupta cu inteligenţa, cu spiritul de acţiune şi libertatea.

Hai la lupta cea mare, bou cu bou să ne unim. Şi să nu uit: Băi comuniştilor, pupaţi-l în fund pe Lenin, din partea lui Marx.

publicat in evz, 1 septembrie 2007

vitamina o

Unii spun ca sunt ingrozitor, dar nu e deloc adevarat. Am inima unui adolescent! Intr-un borcan la mine pe birou. Stephen King.

E cineva socat de aceasta formulare perfecta a umorului negru? Trece imediat, ca deja ne facem toti baieti mari, inca de mici. Ororile si violenta par mai firesti, mai naturale decat parfumul de tei. Parfumul parca, parca ar mai lasa loc de o surpriza. Monstruosul insa e in aer, e in sange, in ADN, in tastatura si cafea, in privirea alba a oamenilor inghesuiti in troleibuzele incinse si in gesturile obscene ale batranilor.

O mica parte a omenirii pare ingrijorata de poluare, de radiatii, de chimicalele din legumele naturale, de toate impuritatile proaspete devorate zilnic. Cu toate astea, in ciuda tuturor dramelor care ne inconjoara, care ne intristeaza, ne revolta sau ne fac sa desenam planuri apocaliptice, specia pare sa profite de ocazie si sa-si produca mutanti pentru zile negre, pregatiti pentru orice. Suntem ca Arnold inainte sa plece la lupta cea mare, tragem fermoare, strangem sireturi, verificam incarcatorul, cartusele, asiguram cutitul si ne tragem doua dungi pe fata, aceleasi pe care le vedem ascunse sub orice mutra de cetatean cu sacosa in mana.

Astfel echipati, plecam sa dam piept cu toate bolile, absurdul, accidentele si nebunia despre care aflam ca se afla in libertate in jurul nostru. Nici nu mai conteaza daca aflam ceva sau nu, daca vedem sange pe asfalt sau nu. Putem sa stam fara televizor linistiti, monstrul tot iese sa guste ceva. Si tot el ne ajuta sa mancam calmi alaturi de televizorul care ne spune ca 100.000 de oameni au murit cine stie unde sau ca disidentii chinezi sunt folositi cu succes la traficul de organe. Organele lor – dar le avem si noi pe-ale noastre.

Obisnuiam si eu sa ma mir ca lumea e asa de incruntata, de smucita si dornica sa sparga fata si cauciucul aproapelui, citeam cu oarecare interes texte care se intrebau de unde vine sau incercau sa explice sursa acestei violente cu din ce in ce mai multi abonati. Aveam si impertinenta usor naiva de a crede ca ceva se poate schimba, din moment ce nu suntem toti la fel. Sau pentru ca ratiunea unor specialisti parea sa identifice fara ezitare niste cauze obiective.

Si daca acele cauze ar fi fost modificate sau abolite, atunci ceva s-ar fi schimbat si batranii tortionari ar fi cedat locul in autobuz batranilor detinuti politici. De la o vreme, nu mi se mai pare atat de important sa stiu de unde vine, din moment ce e peste tot. Si nici nu ma mir ca exista, din moment ce sangele si raul de la televizor, din ziare, de pe strada, din povestile prietenilor sau ale vecinilor sunt in mod simbolic o parte din alimentatia noastra, o dominanta a regimului nostru de viata.

Oroarea e vitamina O. Pare ca, fara ea, lumea isi pierde sensul si tot ea ne permite sa trecem linistiti unii pe langa durerile celorlalti fara sa clipim. Din moment ce ne atacam fara sa clipim, fara cauza si efect, putem sa ne si ignoram la fel atunci cand suferim. Nici nedreptatea, ca simbol sau categorie ideala, nu mai face rating, pentru toti avem zilnic o mica nemultumire, despre care vorbim oriunde si cu oricine. Disconfortul e totuna cu injustitia. Exhibarea biologiei gretoase, o proba de sinceritate.

De-asta nici nu mai exista o masuratoare pentru adancimea ororii. Si nici ecoul emotiei sau al compasiunii nu mai are timp sa se produca, pentru ca mintile noastre ca niste clopote sunt lovite continuu de ciocanelele celor care ne pun la curent cu ultimele noutati in materie de dezgust.

Oau, ce grozavie, ce nenorocire, da-mi si mie castronul cu salata, nu mai vrei putin sos? Pofta de mancare e din ce in ce mai greu de taiat. Pacea unei mese, tihna aceea pe care o admiram in filmele cu familia italiana reunita sunt cu siguranta niste clisee de care orice om normal, care injura si urla si la felul unu si la felul doi si la desert, rade ca la desene animate.

Noua specie umana pare sa-si fi petrecut copilaria intr-un film horror, adolescenta intr-un joc cu masini care alearga si strivesc trecatori, dupa ce sunt snopiti in bataie, iar restul vietii pe la urgenta, pompieri, politie, judecatorii. Acest inestimabil bagaj de experiente, concentrat ca o supa de legume praf cu aroma de vita intre peretii fierbinti ai blocului sau ai vilei tip confort da nastere unor pui vii, pe care stiinta sau nestiinta ii vor putea numi la fel: monstrul recent.

publicat in 18 aug 2007 in evenimentul zilei

asteptam sa traim

Mihail Gorbaciov, 76 de ani, este una dintre vedetele ultimei campanii publicitare pentru gentile de voiaj Louis Vuitton.

gorby-vuitton1.jpg

In paralel cu aceasta stire foarte cool dintr-o lume in care eleganta este ceva normal, admirabil si dezirabil, dau peste un titlu inspirat de o declaratie a unui contemporan de-al nostru: Am crapat de caldura! Foarte tare si foarte interesant. Sigur ca ar fi distractiv sa ne intrebam la ce ar putea face reclama Ion Iliescu, dar e ca si cum am manca pufuleti cu foie gras, deci gretos.

Dar fotografia lui Gorbaciov, asezat pe bancheta unui taxi cu geanta Vuitton alaturi, privind ingandurat spre geamul usor aburit, te face sa simti ca oamenii si obiectele se intalnesc bine. Si atunci cand se potrivesc perfect, cum se intampla cu Gorby, si atunci cand doar se contrazic si ne fac sa radem.

Privita cu atentie, aceasta imagine semnata de Anne Leibowitz (fotograful care a reusit recent s-o enerveze pe Regina Marii Britanii) scapa usor de stigmatul publicitatii si ramane pe teritoriul expresivitatii pure, al firescului organic. Comunicarea buna dintre oameni si obiectele lor elibereaza eleganta de ostentatie si de suspiciunea celor care cred numai in pretul painii sau al aurului.

Admir doua lucruri. Faptul ca exista mai multe minti nebune care au putut avea si aprecia o asemenea idee si asociere – si ca libertatea incepe intotdeauna acolo unde bunul-simt iti spune ca nu are rost sa-ti pierzi timpul. Al doilea lucru este supravietuirea frumoasa a unui batran celebru, nonsalanta cu care se imbina negura sobra a istoriei care-l insoteste si acest capriciu chic, care-l face cumva mai credibil si mai uman. Ca si la Rolling Stones, nu mai poate fi foarte mult vorba despre bani, banii sunt ceva implicit, fascinant e acest joc cu timpul, aceasta arta de a profita de fiecare clipa si de a o transforma eventual in ceva viu, chiar daca trecerea se apropie.

Muzica Rolling Stones este vie; fotografia lui Gorby, calatorind cu o geanta deloc somptuoasa vorbeste, daca esti atent, despre toate calatoriile noastre reale sau imaginare, ne aduce aminte ca lucrurile cu adevarat importante, cele pe care le luam cu noi peste tot, nu ocupa mult loc. Imi place la nebunie felul in care in cultura occidentala lucrurile serioase se intalnesc cu cele usurele, felul in care oamenii isi folosesc imaginea pentru a vorbi in toate registrele despre celebrarea vietii, fara limita de varsta sau de rang.

Si de admirat este aceasta dezinhibare invecinata uneori cu exhibitionismul care iti ajuta ochiul sa se bucure, pentru ca unele gesturi sunt facute din aceeasi frumusete din care sunt facute toate vietile – colorate sau amare. Asez fotografia fostului sef de stat langa tristetea deznadajduita si descompusa a batranilor din jurul nostru, lasand deoparte toate obiectiile logice, pentru ca nu e o comparatie.

E doar o diferenta in privirea indreptata catre sine sau catre lume. Aici se simte ca nimic nu poate fi frumos, ca totul e lipsit de sens pentru ca se schimba. Este o atitudine pe care o simtim cu totii, mai mult sau mai putin intens, care are multe fete si cauze si careia nu reuseam sa-i gasesc o traducere intr-o propozitie unica, lipsea verbul.

Am vizitat doi batrani la tara, care locuiesc intr-una dintre cele mai frumoase case din sat, construita de parintii lor. Ei nu au adaugat nimic, poate doar niste cotete. Si pentru ca nu au ingrijit-o, casa este o ruina acum, se prabuseste lent. Ei locuiesc intr-o singura camera, pitica si stramba, care este si dormitor, si bucatarie de iarna. Ma rugasera sa le duc niste medicamente si ma gandeam ca le fac o bucurie si ca o sa fie frumoasa intalnirea.

Dupa ce am schimbat cateva vorbe despre tratament, i-am intrebat ce mai fac; era primavara si gradina lor era un colt de rai, dar numai in ochii mei. Si atunci am auzit aceasta vorba care ma face sa si rad uneori, ma revolta si ma intristeaza la fel de tare. Mi-a zis batranul, cu acelasi ton cu care spune si ca nu s-au prea facut prunele anul asta: ei, ce sa facem, asteptam sa murim.

Vad acum ca din ce in ce mai multa lume se asaza pe lista de asteptare din timp, ridicand spranceana sever la ora fixa. Il las pe Gorbaciov sa-si continue calatoria din fotografie si ma gandesc ca o fi posibil sa faci din viata ta un act de frumusete si libertate, chiar daca nu aplauda nimeni in afara de ingerul tau, eventual.

publicat in evz, 28 iulie 2007

Ce mişto!

A fost foarte mişto să văd lacrimi de bucurie în ochii tatălui meu la concertul Rolling Stones. Tatăl meu a împlinit 70 de ani şi probabil că nu-şi mai imagina, la fel ca mulţi alţii, chiar mai tineri decît el, că o asemenea debarcare ar mai putea fi posibilă.

De altfel, am întâlnit acolo multe priviri împăienjenite de o fericire pe care rar o poţi admira pe viu în mulţime. Ochii funcţionau ca nişte semne de recunoaştere, ca nişte decriptoare de parole: şi tu? Da, şi eu.

Pentru cei care s-au concentrat pe alte direcţii, e greu de înţeles senzaţia asta stranie că oasele îţi sunt pline cu aer, că ai dansa la nesfârşit, deşi nu mai poţi, că lumea este o plajă nesfârşită la capătul căreia te aşteaptă o oboseală de şaman întors din călătoria în cer. Ziceai că a dat cometa peste oameni, că le-a luat minţile şi le-a lăsat doar un zâmbet uimit.

Din starea asta, îmi par de neînţeles discuţiile atât de plicticoase despre organizare, Continue reading…

salvati sufletele voastre!

Prezumtia de vinovatie este cea mai la indemana in lumea noastra. De altfel, a devenit aproape un reflex mental. La fel se intampla si cu prezumtia de rea-vointa.

E foarte simplu ca aceasta sa functioneze automat in scandalul posibilei evacuari a GDS, Greenhours&Teatrul Luni si a Librariei Humanitas din imobilul din Calea Victoriei 120.

Pana la sfarsitul saptamanii viitoare, Camera Deputatilor va trebui sa voteze daca un spatiu consacrat libertatii si culturii trebuie anulat si cedat unei fundatii no name, sustinuta de niste smecheri care isi exercita dreptul fundamental. Adica acela de a incerca.

A incerca sa puna mana pe o valoare imobiliara chiar daca pentru asta trebuie sa distruga, fara vreo remuscare, un spirit viu si o traditie.

Toata susa asta transparenta a antrenat o chestiune punctuala intr-un conflict profund politizat, a trecut peste dialog, teatru, muzica si carti si s-a proptit tot in tejgheaua cu musterii pusi pe harta.

Vendetele politice sau de orice alta natura izbucnesc fara nicio legatura cu contextul, lupta se duce pe orice teren, distrugerile continua fara sens, in timp ce un grup minuscul incearca sa se foloseasca de acest paravan de artificii si umori dezlantuite.

Din toata harmalaia se disting la prima mana cateva intelesuri profund gresite. Primul ar fi ca, asa cum toata lumea s-a obisnuit sa creada, politicienii sunt toti niste lepre, toti niste corupti, rauvoitori si ramasi in urma poporului.

Poate ca si presa a gresit aici din disperare dupa public, transformand clasa politica intr-un colectiv de circ macabru, in care toata lumea e proasta, hoata, rea, se scobeste in nas sau doarme.

Intr-un astfel de tablou e imposibil sa simti vreodata ca lucrurile se schimba, ca oamenii evolueaza, in ciuda mediului static sau retrograd din care fac parte. La fel ca si in lumea alegatorilor, oamenii stralucesc dupa posibilitati si probabil ca statistica poate confirma ca proportiile se pastreaza.

Asteptarile oamenilor sunt la fel de mediocre precum performantele lor, poate si pentru ca nu apuca sa priceapa importanta detaliilor. Apoi, perceptia generala spune ca nu merita sa te bati pentru lucruri mici, pentru asa-zise amanunte, pentru a salva un teatru alternativ, mersul pe bicicleta sau copacii – astea sunt cauze sau puerile sau pierdute, chiar daca fac parte din categoria acelor intalniri care ne fac viata mai frumoasa sau mai curata.

Implicarea se poate face numai pe categorii mari si vagi, cele care se scriu de obicei cu majuscule: Coruptie, Saracie si alte chestii care-ti permit sa bati campii cu patetism.

Si poate ca ultima concluzie etern gresita si cea mai importanta este ca raul nu poate fi oprit, ca solidaritatea nu exista, la fel ca si bunavointa de a acorda 10 minute de reflectie sanatoasa unui subiect care este reprezentativ pentru evolutia unei natiuni sau democratii.

Admit ca sunt prietenul lui Voicu Radescu si ca admir incapatanarea si nebunia cu care a facut posibila existenta teatrului alternativ in Romania – alaturi de premiile si recunoasterea internationala pe care le primesc regizorii si actorii categorisiti underground. Sa zicem ca de ocrotirea unei asemenea specii ar trebui sa se ocupe Ministerul Culturii, care nu si-a facut deocamdata auzit glasul.

Frumos e sa nu ma indoiesc de sprijinul de principiu pe care Ministrul Iorgulescu il datoreaza unui gest cultural exceptional cum este Teatrul Luni, precum si tuturor performantelor independente, tocmai pentru ca sunt si pretioase si inca suficient de rare.

Sa zicem ca si publicul politic sau civil, care a aplaudat sau s-a enervat citind revista 22 poate sa-si dovedeasca bunavointa sustinand un principiu al libertatii de expresie si de gandire.

Poate si toti cei care cred ca o librarie este buna oriunde sau care inteleg cat de important este sa nu distrugi un context creativ, cum e curtea din Victoriei 120, inteleg cat de usor putem sa primim cu totii prezumtia de indiferenta, de ticalosie, de vinovatie. Ceausescu a creat un tipar in care orice demolare este posibila si inatacabila, deci o scuza buna pentru orice samavolnicie.

Evacuarea revistei 22, a Clubului Greenhours si a Librariei Humanitas in anul european 2007 e un fel de demolare pentru o noua casa a poporului.

Domnilor Deputati, aveti sansa ca prin votul dumneavoastra intelept sa respingeti un act abuziv si murdar. Si aveti puterea de a omagia efortul unor oameni care cu pasiune si bucurie au construit un fragment de normalitate in care cu totii vrem sa existam.

publicat pe 23 iunie 2007 in evenimentul zilei

alune de toti banii

Am citit despre un important scriitor chinez contemporan, Pa Kin, care fusese decorat, la varsta de 85 de ani, de Francois Mitterrand.

Si, cand a fost invitat in Franta, omul a avut cateva intrebari pentru emisarul presedintelui. Pentru ce sa vin? Ca sa ma intalnesc cu cine? Si ce sa descopar asa de interesant?

Apoi, batranul scriitor adauga un fel de explicatie pentru modul sau aparte de a aprecia importanta lucrurilor. Si spune: ma simt ca si cum mi-ar mai fi ramas doar sapte dolari. Si nu vreau sa cumpar de ei alune. Nu cred ca o asemenea vorba trebuie sa astepte neaparat 85 de ani pentru a putea fi rostita.

Merge la orice varsta, pentru oricine isi permite un anume tip de detasare. Imi place mult polivalenta cuvantului ma–ana, care inseamna si maine, si intr-o zi, dar si niciodata. Am ajuns indirect la toate astea, citind un studiu al unuia dintre cei mai admirabili contemporani ai nostri, domnul Neagu Djuvara.

Mi se pare uluitor ca o asemenea uriasa incurajare pentru specia umana ramane ascunsa printre rafturile bibliotecilor. Pana si amanuntul pur anecdotic ca profesorul este nascut in 1916 ar putea face un rating exceptional in randurile celor care cred ca spiritul se stinge odata cu varsta.

Probabil ca randurile mele se pot numi omagiu spontan pentru un om care a citit, inteles si trait atat de multa istorie. Intalnindu-l de cateva ori, dincolo de faptul ca nu cheltuieste niciun sfant pe alune, m-a fascinat faptul ca vorbeste asa cum scrie sau scrie asa cum vorbeste.

E o senzatie de montagne-russe sa ti se povesteasca despre incredibila rochie verde purtata de Martha Bibescu intr-o dupa-amiaza de duminica din anii ‘30. Aproximarea mea este tot o reverenta in fata unei memorii de necuprins.

Cartea (aparuta la Humanitas) pe care o citesc se numeste „Civilizatii si tipare istorice” si se subintituleaza „Un studiu comparat al civilizatiilor”. Vorbeste despre nasterea si prabusirea civilizatiilor, despre felul in care periferia ocupa centrul, despre ciclicitatea barbariei si a spiritului.

Privindu-l pe profesorul Djuvara ca pe un supravietuitor al unei civilizatii disparute, fara a-l mitifica, pentru ca a reusit sa ramana un barbat frumos la 91 de ani, e cu atat mai impresionant sa parcurgi cuvintele unui asemenea martor: „In umbra civilizatiei majore, inainte ca aceasta sa dispara la randul ei, cate alte culturi n-au pierit fara urma! Aceasta imensa drama e astazi traita de multi cu nespusa intensitate.

Trebuie sa apartii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar inainte de a inflori, pentru a intelege nesfarsita disperare a acelora care asista neputinciosi la disparitia inexorabila a celor mai pretioase valori ale lor. Cu fiecare cultura care moare, o floare unica se vestejeste pentru a nu mai renaste, o mireasma incomparabila se risipeste pentru totdeauna.

(…) In viata popoarelor, ca si in toata Creatiunea, ceea ce izbeste mai mult si scandalizeaza intr-adevar spiritul este risipa Naturii. Cei care sunt astazi privilegiati si apartin culturilor majore pot inca sa se legene in iluzia perenitatii lor. Dar pana cand? (…) Si cum am putea avea asigurarea ca rasa noastra trufasa, care de veacuri isi intinde dominatia asupra neamurilor si lucrurilor toate, nu va cadea si ea, odata, in toropeala si apatie?”

Am preluat acest citat pentru ca reuseste sa sintetizeze bine relatia dintre iluziile noastre si im-placabilul (uneori de inteles) al istoriei, de care cu totii ne plangem zilnic. Si apoi mai este acea incomparabila mireasma despre care vorbeste Neagu Djuvara, pe care avem privilegiul sa o descoperim in spiritul care se refugiaza din lumea noastra pentru a se replia cine stie unde.

Recunosc ca am incercat sa compun un soi de chapeau-bas pentru un boier incomparabil, avand in minte alunele pe care le refuza chinezul si o anecdota despre ce ramane din comunicare in lumea noastra.

Se povesteste despre un profesor care nu a avut timp sa-si tina cursul si si-a rugat asistentul sa le duca studentilor un casetofon care sa difuzeze o inregistrare cu vocea sa. Dupa ceva timp, profesorul ajunge in sala in care se tinea cursul si isi gaseste casetofonul pe catedra. Inconjurat de casetofoanele studentilor.

publicat pe 9 iunie 2007 in evz