Pogăcele Româneşti

Pentru prima data in viata am auzit de pogacele din celebrul Top 300. Printre figurile de frunte ale capitalului romanesc, printre toalete apocaliptice si figuri cel putin interesante, sade un ciobanel si priveste.

Probabil ca sunt si niste oi prin preajma, dar nu are importanta. Este o pagina de reclama la Fornetti si in partea de jos scrie doar atat, simplu, sugestiv, imbietor: Pogăcele Româneşti. Prima reactie, pentru cazul unui ignorant in ale pogacelelor, este sa te intrebi: what the fuck is pogaceaua? Si e vreun simbol national, de are majuscula?

Nu in ultimul rand, e o gluma imensa prezenta pogacelelor intr-un asemenea context de lux, putere, influenta si modele de succes, fie ele si absente. Dar sa zicem ca e si o incurajare discreta pentru cei care molfaie azi la patiserie injurand ca nu e dreptate pe lume. Am inceput sa caut pe internet definitia pogacelelor si am aflat ca sunt de origine maghiara si ca singularul este pogaci, deci pluralul este o inventie. Continue reading…

Senzorul de varsat cafea

Anul viitor va fi inaugurat in Bucuresti primul bloc inteligent. El o sa fie controlat de un computer care va supraveghea lumina, temperatura si consumul de utilitati.

Sunt convins ca ar fi putut fi un subiect savuros pentru Chaplin, dar poate ca nu comedia tehnologica este cea mai importanta in cazul nostru. Desi as vrea sa stiu cum au sa se distreze locatarii cu computerul care o sa ia decizii trasnite cand nu sunt ei acasa. In rest, totul suna perfect intr-o lume blocata in trafic.

Temperatura va fi reglata de pe mobil, televizorul va functiona numai pe programele selectate, accesul va fi permis numai cu amprenta, o mandrete de viata.

Povestea asta frumoasa care imi intareste convingerea ca traim intr-un Afganistan intrerupt din cand in cand de bune intentii mi-a adus aminte de mai vechiul meu vis legat de un sistem universal de supraveghere. Continue reading…

Ospitalier si monstruos

Unde o fi disparut acel bobor pasnic si ospitalier, cuminte si harnic, vesel, curatel si rabdator, asa cum il descriu manualele si pliantele jenante?
Si asa cum se si prezinta, mandrindu-se cu Cioran, Nastase, Nadia, Eliade, Ionescu, Hagi si Regina Sprancenelor?

Chiar daca parcurgi toate lecturile demistificatoare despre urmasii Romei, tot nu poti anticipa o asemenea transformare. Poti citi in Stefan Zeletin sau in Draghicescu ca hotia, lenea, coruptia, invidia si restul lucrurilor pe care le stim sau le banuim eterne erau pacate comune ale ilustrilor nostri inaintasi, omenesti fiind.

Jurnalul lui Constantin Argetoianu te poate vindeca urgent de iluzia interbelicului ca epoca de aur, etalon al tuturor virtutilor unei societati, asa cum este ea slavita fara masura de o propaganda suava. Dar demistificarea e la fel de pacatoasa si ingusta ca si mistificarea de care s-a ocupat cu atata grija dictatura comunista. Continue reading…

Zorba românul

Inainte ca toata omenirea sa danseze ca Anthony Quinn, au existat doi oameni care au trait fiecare o parte din miticul personaj. Unul era un taran grec, Ghiorghios Zorba, cel care a inspirat invelisul. Celalalt, sufletul, era Panait Istrati. Pe la 18 ani am consumat cu pasiune toate cartile lui Istrati, cu atat mai mult cu cat traiam intr-o Braila care mai semana pe alocuri cu orasul lui Adrian Zografi.

Pentru mine, Istrati e un fel de frate mai mare, e unul dintre cei mai buni prieteni posibili, e vagabondul perfect. Pentru adolescentul care eram, imaginea unui tanar putin mai mare decat mine, care fugea sa-si petreaca iarna in Egipt si sa colinde lumea la intamplare, doar cu un banut in buzunar, era mai mult decat libertatea, era absolutul.

Sentimentul acela ca Continue reading…

Aurolacul nostru, stapanul nostru

In fiecare dintre noi sta la panda un aurolac, gata sa preia controlul atunci cand viata si prioritatile noastre se despart. Merg mai mult pe jos in ultima vreme si incerc sa-mi recapat demnitatea umana – indelung pierduta in trafic. Si observ ca prezenta aurolacilor si a homelesilor si-a castigat un statut permanent, incarcat de firesc. Mai toti acesti nefericiti sunt incarcati mereu de sacose, saci, obiecte diverse. Au si un aer foarte concentrat, care pare nascut de poverile voluminoase pe care le cara oriunde cu ei.

De altfel, multi probabil ca nici nu exista in afara acestor proprietati halucinante: ar fi ca niste profeti fara barba, ca niste pauni fara coada. Iar daca ii vezi pe strazi mai putin laturalnice e simplu sa-i compari cu oamenii respectabili, cu casa, familie, masina si telefon mobil. Continue reading…

Crucea ta aici!

Moartea şi morbidul sunt printre cele mai prezente mesaje publicitare. Spaţiul public e infestat de reclame la moarte şi veşnică pomenire. În titlu am parafrazat celebrul îndemn: Reclama ta aici!

Infinitatea de simboluri ale morţii implantate oriunde şi oricum sunt probabil unul din motivele pentru care ştirile cu cadavre sunt atât de apreciate de audienţă. Sunt creştin, respect crucea dar nu cred că trebuie să stea de strajă la locul tuturor nenorocirilor.

Probabil că pare normal să marchezi locul în care Georgică a fost muşcat mortal de o ştiucă şi să plantezi acolo o cruce trainică de metal, o candelă şi o poză cu răposatul, dar s-ar putea să nu ne privească pe toţi. În fond e şi un gest nesportiv faţă de toţi ceilalţi repauzaţi, care se mulţumesc cu locul special amenajat în acest sens – şi cu o singură cruce. Continue reading…

Un bun incompetent

Să te dai cu fundul de asfalt e un drept democratic. Dacă te face unul prost, e corect politic să crezi că vorbeşte de toţi vecinii tăi. Abia aştept să sărbătorim din nou Crăciunul în clandestinitate, pentru a nu deranja opiniile celor care ne-ar putea băga la răcoare din cauza bucuriei noastre sfidătoare. Ce vremuri frumoase ne aşteaptă!

Până şi bicicliştii l-ar putea reclama la CNCD dacă Varujan Vosganian ar spune că a întânit un biciclist bun, pardon, competent. Combinaţia de ţărănie cu rigoare birocratică europeană va face deliciul agendei publice pentru anii ce vor veni. Ba pe-a mamei dumneavoastră – este sloganul celor care vor să înjure echilibrat, echidistant, fără ură, fără răzbunare, fără implicaţii rasiste sau de rude de gradul întâi.

E fascinant cum o lume perfect nedemocratică (în sensul bun al cuvântului, uneori) începe să salute cu respect mai întâi microbii şi abia pe urmă eprubeta în care sunt ţinuţi la răcoare. Continue reading…

Mai râdem, mai ardem o cârpă

IMG_20151108_104456E mare lucru să vezi clar greşelile din jurul tău şi să te simţi obligat să te plângi de ele, chiar şi fără să le îndrepţi. Chiar dacă e un blestem, cei care gândesc pozitiv îl transformă uşor într-o lamentaţie de calitate.

Ba chiar pari şi mai inteligent, mai priceput, mai sensibil, rafinat şi profund dacă te plângi zilnic şi transformi asta într-o atitudine. Suntem asediaţi de soluţii şi salvatori, de vizionari, profeţi şi specialişti cu specializare. Ei sunt şi destul de sceptici, că aşa e profesionist, şi destul de hotărâţi, că aşa e când te bazezi pe impresii.

Aşa cum fumătorii se adaptează la un mediu necunoscut aprinzându-şi o ţigară, un necunoscut intră în vorbă cu necunoscutul din faţa lui împărtăşindu-i o nemulţumire, iscată de cine ştie ce observaţie la îndemâna oricui. De la ploaie se sare uşor la instalatorii incapabili, la cât s-a furat la privatizare, la cât de greu se circulă, la cât de puţin se citeşte şi la calitatea execrabilă a vedetelor noastre.

La asta se adaugă acel foarte special sentiment al exasperării provocate de ceilalţi. Sentimentul acesta e cu atât mai intens la cei care nu au o viaţă socială agitată. Exasperarea e un produs intelectual chiar şi la sate, chiar şi în sihăstrii. Dacă priviţi în jur, o să vedeţi grupuscule de tipi care discută şi gesticulează a protest şi nemulţumire.

Nici măcar nu e cazul să fie încruntaţi, nu trebuie să se afle într-un mediu care să-i predispună la sentimente mai ţâfnoase. Nici nu trebuie să folosească la ceva. Am observat că şi pe la nunţi, botezuri, aniversări şi conferinţe de presă, lumea discută la un pahar tot despre cât e de nasol.

E o comedie perfectă scena în care lume destul de bine aranjată începe să povească lucruri perfect neinteresante despre cât de greu este, de fapt totul. Nici banii, nici revistele, nici cristalele Swarowski nu îi pot apăra pe bieţii nefericiţi de drogul lamentării fără motiv.

Dar e firesc, totuşi, ca în centrul acestor preocupări să rămână ca întotdeauna omul. Omul, adică ceilalţi. Pentru că întotdeauna totul pleacă nu de la ceea ce nu face fiecare, ci de la ce nu fac ceilalţi. Iar ceilalţi nu prea fac ceea ce ar trebui să facem noi, că nu le dă prin cap, probabil. Dar cine suntem noi? Noi suntem eu, că e vorba despre un singur om, multiplicat de aceeaşi nemulţumire, de acelaşi reproş îndreptat mereu către altcineva. Iar punctul de plecare e aceeaşi lipsă de acţiune, aceeaşi incapacitate de comunicare, de coordonare sau de înţelegere.

Şi da, putem să ne plângem şi de cei care se plâng că toată lumea se plânge că nimeni nu face nimic şi ne plângem unii altora, fără să ne întrebăm cât de vicios poate fi un cerc, în fond.

Ultimul stadiu al evoluției este omul nemulțumit de nemulțumirea altora, autoimunutatea nefericirii.

 

Băi, comuniştilor!

Văd că vă întrebaţi de ce e Patriciu atât de bogat. Dar voi de ce sunteţi atât de săraci? Sau atât de vizibil invidioşi pe succesele altora, succese în muncă, bineînţeles?

Sau de ce nu vă ies lucrurile, de ce nu reuşiţi să aveţi succes? De ce succesul altuia trebuie anulat pentru a produce satisfacţia maselor largi de neputincioşi, frustraţi şi incapabili? De ce e nevoie mereu de comparaţii absurde între oameni care fac lucruri diferite, care urmează căi diferite?

Ce altceva decât confuzie putem obţine dacă-l comparăm pe Donald Trump cu Ştefan Luchian? Asta înseamnă justiţie socială? Asta e morală divină? Asta e egalitate în drepturi sau şanse? Sunt uluit şi îngrijorat că la 17 ani distanţă de ceauşescu, încă mai sunt probleme de receptare a unei normalităţi, să zicem competitive. Poate să-ţi placă sau nu mutra lui Patriciu, poţi să-l suspectezi de orice, dar dacă performanţa lui este validată de piaţă, pe banii ăia mulţi, eşti chiar tembel să încerci să aduci vorba despre nedreptate.

E vorba de un calcul simplu, în care nu se amestecă nici problemele pensionarilor, nici copiii din Somalia, nici pădurea tropicală şi nici speciile pe cale de dispariţie. E ceva normal, comuniştilor, ca unii oameni să mai şi muncească după primul milion sau miliard, să angajeze oameni competenţi care să sporească succesul afacerilor, să dezvolte idei, să cucerească pieţe, să găsească soluţii inteligente împreună cu avocaţii, consilierii economici şi alţi tipi care înţeleg realitatea aia care îi nemulţumeşte pe cei care ar vrea să avem toţi acelaşi standing, indiferent de educaţie sau calităţi. Şi dacă un om reuşeşte să facă să funcţioneze acest angrenaj uriaş, cred că ar fi mai degrabă interesant să încerci să afli cum a făcut să obţină o asemenea performanţă economică.

Dar înţeleg că e jenant şi penal să ai bani şi în plus nu e valabil din punct de vedere intelectual sau ecologic. De aceea, cuvântul cheie rămâne în continuare discrepanţa. Asta e tot ce se înţelege din dreptul la proprietate, garantat constituţional, sanchi. Iar discrepanţele trebuie eliminate.

Aşa cum i se întâmplă unui prieten maghiar chiar în zilele noastre, în care mânia populară se spune că a fost înlocuită de liberalism social-democrat ţărănesc sau ce dihanie o mai fi şi asta. Gregor Roy Chowdhury, descendentul al unei familii nobile din Transilvania, a revenit de câţiva ani în România şi locuieşte în satul Zăbala, aproape de Covasna, pe una din proprietăţile sale redobândite. Pentru că procesele de revendicare pe care le are pe rol e posibil să fi iritat nişte persoane sensibile, mai nou mi-a povestit că primeşte vizite de la Poliţia Română, care se ocupă de intimidarea administraţiei locale, a membrilor familiei şi a angajaţilor acestora.

Deşi Poliţia nu prea are a face cu retrocedarea proprietăţilor naţionalizate, e totuşi posibil ca în anul 2007 apărătorii legii să terorizeze un om care a părăsit o carieră financiară în City-ul londonez şi a revenit într-un sat uitat de lume, pe pământurile familiei sale. Ca de obicei, cel care care construieşte ceva, care ridică prin eforturile minţii şi entuziasmului său valoarea locului în care se află, primeşte un şut în gură, în semn de salut din partea Securităţii.

Iar acesta este un semn că îndoctrinarea antiproprietate, antisucces, antiprosperitate are şi urmări reale, consecinţe care seamănă cu poveştile anilor 50, încheiate de obicei cu deportări şi execuţii. Sigur că nu se mai petrec lucrurile chiar aşa, dar absurdul există şi este încă politică de stat. Iar poporul însetat de parizer crede cu înverşunare că un om poate fi mai vinovat decât sistemul.

De aceea, salut şi pe această cale strălucita iniţiativă de înfiinţare a Şcolii Naţionale Ajutătoare, adică a noii viziuni asupra educaţiei produsă de un ministru decuplat de la aparate. În sfârşit, dictatura incompetenţilor are un statut şi poate începe restauraţia întreruptă timid de Revoluţie. Pentru că un cretin sau leneş poate avea aceleaşi şanse de succes cu unul harnic şi deştept, merită să sărbătorim renaşterea comunismului. Ei vor fi cei care vor duce mai departe lupta cu inteligenţa, cu spiritul de acţiune şi libertatea.

Hai la lupta cea mare, bou cu bou să ne unim. Şi să nu uit: Băi comuniştilor, pupaţi-l în fund pe Lenin, din partea lui Marx.

publicat in evz, 1 septembrie 2007

Vitamina O

Unii spun ca sunt ingrozitor, dar nu e deloc adevarat. Am inima unui adolescent! Intr-un borcan la mine pe birou. Stephen King.

E cineva socat de aceasta formulare perfecta a umorului negru? Trece imediat, ca deja ne facem toti baieti mari, inca de mici. Ororile si violenta par mai firesti, mai naturale decat parfumul de tei. Parfumul parca, parca ar mai lasa loc de o surpriza. Monstruosul insa e in aer, e in sange, in ADN, in tastatura si cafea, in privirea alba a oamenilor inghesuiti in troleibuzele incinse si in gesturile obscene ale batranilor.

O mica parte a omenirii pare ingrijorata de poluare, de radiatii, de chimicalele din legumele naturale, de toate impuritatile proaspete devorate zilnic. Cu toate astea, in ciuda tuturor dramelor care ne inconjoara, care ne intristeaza, ne revolta sau ne fac sa desenam planuri apocaliptice, specia pare sa profite de ocazie si sa-si produca mutanti pentru zile negre, pregatiti pentru orice. Suntem ca Arnold inainte sa plece la lupta cea mare, Continue reading…

asteptam sa traim

Mihail Gorbaciov, 76 de ani, este una dintre vedetele ultimei campanii publicitare pentru gentile de voiaj Louis Vuitton.

gorby-vuitton1.jpg

In paralel cu aceasta stire foarte cool dintr-o lume in care eleganta este ceva normal, admirabil si dezirabil, dau peste un titlu inspirat de o declaratie a unui contemporan de-al nostru: Am crapat de caldura! Foarte tare si foarte interesant. Sigur ca ar fi distractiv sa ne intrebam la ce ar putea face reclama Ion Iliescu, dar e ca si cum am manca pufuleti cu foie gras, deci gretos.

Dar fotografia lui Gorbaciov, asezat pe bancheta unui taxi cu geanta Vuitton alaturi, privind ingandurat spre geamul usor aburit, te face sa simti ca oamenii si obiectele se intalnesc bine. Si atunci cand se potrivesc perfect, cum se intampla cu Gorby, si atunci cand doar se contrazic si ne fac sa radem.

Privita cu atentie, aceasta imagine semnata de Anne Leibowitz (fotograful care a reusit recent s-o enerveze pe Regina Marii Britanii) scapa usor de stigmatul publicitatii si ramane pe teritoriul expresivitatii pure, al firescului organic. Comunicarea buna dintre oameni si obiectele lor elibereaza eleganta de ostentatie si de suspiciunea celor care cred numai in pretul painii sau al aurului. Continue reading…

Ce mişto!

A fost foarte mişto să văd lacrimi de bucurie în ochii tatălui meu la concertul Rolling Stones. Tatăl meu a împlinit 70 de ani şi probabil că nu-şi mai imagina, la fel ca mulţi alţii, chiar mai tineri decît el, că o asemenea debarcare ar mai putea fi posibilă.

De altfel, am întâlnit acolo multe priviri împăienjenite de o fericire pe care rar o poţi admira pe viu în mulţime. Ochii funcţionau ca nişte semne de recunoaştere, ca nişte decriptoare de parole: şi tu? Da, şi eu.

Pentru cei care s-au concentrat pe alte direcţii, e greu de înţeles senzaţia asta stranie că oasele îţi sunt pline cu aer, că ai dansa la nesfârşit, deşi nu mai poţi, că lumea este o plajă nesfârşită la capătul căreia te aşteaptă o oboseală de şaman întors din călătoria în cer. Ziceai că a dat cometa peste oameni, că le-a luat minţile şi le-a lăsat doar un zâmbet uimit.

Din starea asta, îmi par de neînţeles discuţiile atât de plicticoase despre organizare, Continue reading…

salvati sufletele voastre!

Prezumtia de vinovatie este cea mai la indemana in lumea noastra. De altfel, a devenit aproape un reflex mental. La fel se intampla si cu prezumtia de rea-vointa.

E foarte simplu ca aceasta sa functioneze automat in scandalul posibilei evacuari a GDS, Greenhours&Teatrul Luni si a Librariei Humanitas din imobilul din Calea Victoriei 120.

Pana la sfarsitul saptamanii viitoare, Camera Deputatilor va trebui sa voteze daca un spatiu consacrat libertatii si culturii trebuie anulat si cedat unei fundatii no name, sustinuta de niste smecheri care isi exercita dreptul fundamental. Adica acela de a incerca.

A incerca sa puna mana pe o valoare imobiliara chiar daca pentru asta trebuie sa distruga, fara vreo remuscare, un spirit viu si o traditie. Continue reading…

alune de toti banii

Am citit despre un important scriitor chinez contemporan, Pa Kin, care fusese decorat, la varsta de 85 de ani, de Francois Mitterrand.

Si, cand a fost invitat in Franta, omul a avut cateva intrebari pentru emisarul presedintelui. Pentru ce sa vin? Ca sa ma intalnesc cu cine? Si ce sa descopar asa de interesant?

Apoi, batranul scriitor adauga un fel de explicatie pentru modul sau aparte de a aprecia importanta lucrurilor. Si spune: ma simt ca si cum mi-ar mai fi ramas doar sapte dolari. Si nu vreau sa cumpar de ei alune. Nu cred ca o asemenea vorba trebuie sa astepte neaparat 85 de ani pentru a putea fi rostita.

Merge la orice varsta, pentru oricine isi permite un anume tip de detasare. Imi place mult polivalenta cuvantului ma–ana, care inseamna si maine, si intr-o zi, dar si niciodata. Am ajuns indirect la toate astea, citind un studiu al unuia dintre cei mai admirabili contemporani ai nostri, domnul Neagu Djuvara. Continue reading…