Dă-te, bă, dracu’, mai în faţă!

Cam cu asta am rămas eu din ziua de ieri, cu urletul unui mitocan nervos. În timp ce idiotul zbiera să mişc maşina mai în faţă, deşi nu aveam unde, m-a cuprins un sentiment de compasiune, pentru că m-am gândit că e probabil bolnav de nervi. În plus, îi şi fierbea motorul. Sper că i-a crăpat între timp.

Şi după compasiune, am trăit un flashback în care au apărut pe repede înainte toţi oamenii respectabili cu spume la gură pe care îi văd zilnic neinternaţi şi de care nu râde nimeni pentru că se poartă ca nişte nebuni. Dimpotrivă, îi respectă, pentru că sar gardul din motive foarte serioase, mai presus de orice îndoială.

Cu cei care chiar suferă, cu damblagiii, cu dilimandroşii, cu toţi cei care sunt sisi sau soni nu empatizează nimeni, chiar dacă prezenţa lor pe stradă îţi poate trezi nostalgia conceptului clasic de politeţe. Viaţa mea de pieton m-a ajutat să întâlnesc nişte oameni perfect admirabili, chiar dacă boala sau destinul i-a scos din cărţi şi i-a împins într-o categorie socială dispreţuită.

Pe unii i-am cunoscut, cu alţii doar mi-am încrucişat privirile, i-am auzit vorbind, i-am văzut dansând, hrănind porumbeii sau vreun pisoi, i-am văzut zâmbind sau străbătând concentraţi oraşul. Cei mai mulţi dintre ei, deşi sunt clar excluşi din normalitatea în care lumea iese cu pistolul în intersecţie şi plânge în acelaşi timp la victoria lui Costel, stăpânesc perfect gesturile unei lumi elegante, discrete şi amabile.

Ştiam o doamnă care stătea cu orele la un semafor de pe Ştefan cel Mare, nu făcea nimic deosebit, părea că vrea să traverseze, dar traversa arareori. Zâmbea către maşini sau crocodilii de la volan, dacă vedea copii, râdea şi făcea cu mâna. Dar, de cele mai multe ori, se comporta ca un fel de buletin radio despre cotele umanităţii, un fel de afişaj neelectronic al evoluţiei poluării cu animalitate şi demenţă. În mod normal, ea îi făcea pe imbecili să rânjească, să se simtă sănătoşi.

La fel se întâmpla cu un tip pe care mi-e teamă că l-am pierdut, pentru că nu l-am mai văzut umblând. Parcurgea distanţe uriaşe pe jos, zi de zi, îl întâlneam în cele mai îndepărtate colţuri ale oraşului, mereu foarte concentrat în îndepărtarea lui, atent la fiecare pas, departe de orice zgomot. Dacă-l priveai, puteai să juri că oraşul e gol, că nu se aude nici măcar o ţâşnitoare picurând, că totul aşteaptă să bată cineva din palme ca să înceapă. Sper că e doar iarna de vină şi că după ce vor înflori toţi copacii am să-l revăd, aşa cum îmi doresc să-l revăd şi pe cel care umbla mai ales noaptea cu un măturoi în mână, oprindu-se din când în când, probabil unde simţea că e nevoie de puţină curăţenie. El şi cânta ceva de neimaginat şi îşi legăna mătura şi corpul într-o coregrafie bizară, un pic ridicolă şi foarte armonioasă.

Cel mai drag dintre toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut fără să-i cunosc rămâne un fost vecin, cel care mereu avea câte ceva de oferit. Câteva zeci de litri de kerosen, o bicicletă de colecţie, un sistem audio, cărţi de caligrafie japoneză, discuri grozave şi restul lucrurilor pe care nu vă imaginaţi că vi le poate oferi cineva sunând la uşă din senin. Avea o figură de iluminat, undeva între profet şi falsificator de bani, o minte inspirată şi o forţă de verset în momentele în care era obligat să ofere o concluzie, o explicaţie sau o scuză.

Şi realizez că din multe puncte de vedere îi sunt recunoscător, pentru că mi-a oferit un model al unei normalităţi pe care puţini participanţi la trafic şi-o mai imaginează. De la formulele de introducere în conversaţie, de la delicateţea şi bucuria cu care se exprima despre lucrurile mici, despre supravieţuire şi trucurile necesare, cărţi, muzică, povestea vieţii sale şi orice alte subiecte, acest om exclus din lumea celor care există pentru că le fierbe motorul este dovada că graniţele sunt altundeva. Îi sunt recunoscător pentru că uneori mă pot gândi la el şi le pot povesti prietenilor mei una din cele mai frumoase întâmplări sau formulări pe care le-am auzit. Acest domn mai ajuta la treburi prin vecini. Era într-un subsol şi demonta o centrală termică veche, plină de fiare şi primejdii. După puţin timp, pentru că s-a rănit, a plecat, dar a lăsat un mesaj a cărui concizie perfectă mă ajută uşor să uit de orice grobian scos din minţi. Bileţelul spunea atât: Lovindu-mă, renunţ.

publicat în evz, 15 martie 2008

28 comments

  1. andrzej   •  

    Buna ziua vecine , sau fost vecin din cartierul Rosetti. Felicitari pentru acest articol, care aduce un pic de normalitate in “scasneala” vietii de zi cu zi. Ne-am incrucisat drumurile uneori ca locuitori ai acestui loc (cartier) , Maria Roseti, Toamnei , Franzelarilor, Gadina Icoanei……uneori pe trotuar ca simplii pietoni, uneori tu pe role eu pe bicicleta…
    Ne-am privit , eu cu interes (te cunostem ca vedeta), iar tu cu privirea omului care cauta sa vada ceeace exista in jur.
    Ne-am privit si am avut un sentiment ciudat: “Cei ca tine -vedetele cauta ocii celor din jur de parca ar avea nevoie de normalitate”. Ciudat cata nevoie avem unii de ceilalti.

  2. razvan   •  

    adica biciclistii de rolleri? :))

    saluti, anyway, si multumesc ca existi.
    na, ca acum esti tu vedeta.

  3. pirate   •  

    cred ca sunt si aici , si peste tot oameni rupti de realitatea urata!
    aici sunt chiar foarte pitoresti!
    e o doamna care , imbracata retro, cu extra make-up ,cu palarie cu pana roz fosforescenta si pantofi rosii de lac, canta ce altceva “je ne regrette rien” la un microfon, la metrou, la saint germain de près!
    si scarile rulante trec ata de gri pe langa ea!

  4. zalex   •  

    Am citit cu nodul in gat si cu mutra pleostita, putin trist… “Normalitate”… Un cuvant pocit, gresit interpretat, care desemneaza ceva despre care cei mai multi dintre noi habar n-au ce inseamna cu adevarat. Ce sa facem cu “normalitatea” cand avem spirit latino, manele, Audi Q7 si vreo 10 garsoniere “la produs” in Bucuresti? Pun pariu ca nici nu am recunoaste un om normal chiar de l-am vedea trecand pe langa noi si salutandu-ne din senin… Am conchide meditativ: “Asta-i nebun…”

  5. ovidiu   •  

    Pentru ca se vorbeste in esenta de agresiunea “normalitatii actuale” a societatii, asupra structurii noastre … din cauza raportarii continue la un sistem de valori fals…..cred ca vom percepe o schimbare reconfortanta in ambientul social si la nivelul confortului psihic atunci cand prin puterea exemplului …un grup de oameni vor reusi sa readuca in constiinta colectiva importanta unui sistem de valori real…
    …asa ca stimate “bai domnule” sa continuam lupta macar in forul nostru interior si apoi mai vedem….
    …cu bine

  6. andrzej   •  

    D-le Exarhu, va rog sa-mi trimiteti adresa postului dvs. de radio. Multumesc!

  7. mits   •  

    Din seria…orasul si nebunii necunoscuti faimosi:
    Pe unde o mai umbla acel cowboy singuratic pe care il vedeam adesea traversand de la hotel Banat spre Blvd Carol sau in alte directii prin zona Rosetti-Mosilor? poate il stiti..ciocate negre, picioare usor cracanate in blugi negri, vesta si camasa neagra si … palarie cu boruri indeajuns de impunatoare. Mic de statura dar cu un mers saltat spre grabit. Fascinanta era cadenta mersului. Parea foarte hotarat sa ajunga intr-un loc anume numai de el stiut.
    Despre femeia cu trei capre in lesa si domnul cu multe trese si decoratii la pieptul hainei, nu mai zic.

    salutari de pe strada vasile lascar, fosta galati 🙂

  8. dildobrica   •  

    razvan, oscilez intre dezamagire si spaima anormalitatii revelate: n-ai luat nici un premiu la blogfest! nu te-ai calificat nici macar pe vreo amaraciune de loc 3… ma duc s-analizez situatia

  9. Ionut   •  

    povestile unui prieten:
    – maestrul Ciulei despre cei 500 de dolari pe care-i tine in mana “sunt virgini” iar amicul nu reuseste sa articuleze nimic
    – o doamna cu o eleganta insusita in alte vremuri, nascuta prin 1914 si al carei nume era,cred, Marie-Louise Etterle, intrebata daca este ruda cumva cu marele actor “de unde ati auzit de el pentru ca nici nu va nascuseti pe cand…(si o lacrima prinde contur)
    – amicul il vede pe prietenul nostru Razvan studiind vitrina anticariatului de langa libraria Eminescu (nu era nimeni in preajma) se sfieste sa-l deranjeze cu un salut

  10. luminita   •  

    Buna seara. Cum se intimpla cu mai toate lucrurie care conteaza, am nimerit aici “din intimplare”. Si ma bucur enorm. M-a lasat fara grai finalul, sincer. Multumesc. 🙂

  11. Lidia   •  

    Buna, Razvan

    de fiecare data cand merg cu masina pri-mprejur stiu ca ma voi intoarce acasa cu capul cat un dovleac de Provence din cauza lipsei de bun simt, acest mic amanunt care nu stiu daca mai conteaza…

    La fel de mic cat Ka’u’ meu negru de care curcile din masinile “bengoase” rad si cu fundul in timp ce se scobesc in nas cu unghia de la degetul mic… si negru, se stie!

    Bine ca sunt eu desteapta si acord mereu prioritate alora de ies din parcare sau vor sa intre pe artera principala, etc., supravietui-mi-ar neuronii in trafic!

  12. razvan   •  

    comme vous etes sensible, tz tz tz 🙂

  13. razvan   •  

    merci, sper ca totul e bine pe vasile lascar.
    Chiar am revazut-o de curand pe doamna care mergea zambind, mereu cu o bonetica rosie. Nu mai folosea rosul in vestimentatie si nici nu mai purta o pisica pe umeri cand citea ziarele de pe tejghea.

  14. razvan   •  

    bonsoir, enjoy si nu o lua asa personal 😉

  15. the neacsu   •  

    Nici pe Einstein cu vioara lui de la semaforul de la capatul strazii Dudesti nu l-am mai vazut de un an.

  16. flu   •  

    Si tu, Razvan, ai fost “vecinul” meu, ceea ce dovedeste ca si normalitatea se poate perpetua nu doar mitocania. Chiar lovit fiind, sa nu renunti!

  17. pirate   •  

    sa fim seriosi.tu esti cel mai sensibil!dintre toti!:-)

  18. smara   •  

    pe mine recunosc cinstit ca spectacolul mitocaniei zilnice din trafic a ajuns sa ma atinga prea putin (rusine!) – ascult muzica uneori incredibil de nepotrivita cu ce se-ntampla in jur – iar de frumosii nebuni cu acte – sau fara – recunosc la fel de cinstit ca mi-e frica. mi-e frica sa nu vorbeasca sau sa se uite insistent la mine pentru ca suport cu greu contactul cu oamenii fara acelasi cod de reguli sociale ca ale mele – ce sa-i spun daca ma intreaba ce caut eu in orasul lor sau unde e inmormantata edith piaf? oroare de necunoscut. o am si o recunosc. ii admir de departe si dau muzica mai tare.
    dar ce vreau eu din tot sufletul e contactul cu oamenii concisi ca vecinul tau, cel cu centrala. explicatia din biletel e fabuloasa si intr-adevar vindecatoare. intrebarea e cat de nebun trebuie sa fii ca te exprimi atat de fundamental adevarat.

  19. cria   •  

    mesajul asta e peste orice asteptari!
    recunosc in el sarcasmul, nobletea si curajul unui cavaler ratacitor, mereu in cautarea unei victorii, dar de fiecare data pregatit sa si piarda.
    “lovindu-ma, renunt” – suna ca o incantatie aproape 🙂

    P.S. eu de ce nu am astfel de vecini? …ce cartierrr!

  20. M&M's   •  

    cineva mi-a povestit cum in fata unor asemenea mitocani, o mare actrita (evident, nu are importanta numele) reactioneaza asa:

    il lasa pe nervos sa-si termine urletele, dupa care cu un calm deconcertant ii spune:
    – ati auzit, au anuntat si la stiri recent?!…
    – … (ala ramane masca)
    – mai e deschis inca la farmacie!…

  21. nicoleta   •  

    Merci, mi-au dat lacrimile.
    Ma simt din nou pamanteanca printre pamanteni.

  22. Pingback: neofensator « Iulian Toma

  23. Felicia   •  

    Nu stiu exact cum e pe la Bucuresti dar mi se pare (din ce vad la Tv …asa printre reclame…) , ca cea mai buna masina pentru acel loc e bicicleta. Dar e musai sa aiba suspensii, frana pe disc si furca telescopica. Pentru pista aia speciala insa …recomand o plimbare prin Braila unde nu e cazul inca de “piste speciale” si mai ales inexistente.
    bicilcleta rulz.

    ps. eu nu am decat un vecin care, in momentele de euforie asculta queen la volum de manea. Nenea Micky stie!

  24. vlad   •  

    Multumesc mult.

  25. Ceasuri   •  

    Daca atatea zeci de ani nu am putut sa ne cumparam casele masinileau devenit un lucru mai mult decat important. Dupa ’90 pasiunea a devenit obsesie o data cu masinile straine iar acum daca nu ai macar un Passat de 7 – 8 ani parca nu esti om. Toate acestea degenereaza si este normal sa fie asa avand in vedere “bombardamentul” la care suntem supusi.
    In alta ordine de idei am si eu un vecin :). Omul este fost profesor de sport si nu se poate spune ca sta prea bine cu finantele totusi s-a imprumutat, s-a dat peste cap si a cumparat un SH de vreo 7-8 mii de euro. Bucurie mare etc. etc. De a doua zi s-au intamplat 2 lucruri si anume: 1. omul nostru si-a schimbat mersul a devenit mai semet si parca pluteste cand calca 2. viata lui s-a transformat intr-un cosmar. La ora actuala nu mai doarme noaptea de frica sa nu ii zgarie cineva tabla sau mai rau sa nu ii faca cineva special ceva deoarece mai nou este si paranoic. De fiecare data cand m-am intors tarziu acasa l-am vazut cum sare ca ars cu ochii carpiti de somn si scoate capul pe fereastra speriat – norocul lui ca sta pe partea cu parcarea si poate sa-si vada taraboanta. Colac peste pupaza il mai cheama si Catindatu

  26. Drujba   •  

    Noroc de criza poate ramanem fara bani de benzina si scapam de probleme

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *