ieşirea din buclă

Am auzit povestea unui român fugit pe la începutul secolului trecut din ţară şi care, după întoarcere, a ajuns să trăiască singur pe un munte, împreună cu colecţia completă pe 40 de ani de „New York Times”.



Nu mai ştiu de la cine am aflat-o. Sunt sigur însă că a apărut undeva prin anii ‘70, în timpul unei călătorii de documentare pentru un film.

Eu am auzit-o pe la mijlocul anilor ‘90, la vreo petrecere cu studenţi la Actorie, probabil, aşa că e greu de reconstituit filiera. Bătrânul plecase din Ardeal, făcuse o avere frumoasă în America şi, în ciuda evidenţelor politice, a ales să se întoarcă prin ‘46 în ţară, împreună cu banii şi speranţele. Nu mai ştiu dacă şi-a primit doza de reeducare în închisorile comuniste. Nu mai ştiu nici dacă nu se întorsese în ţară ca să se însoare şi să întemeieze o familie, dar sună destul de plauzibil. Pe munte era singur şi nu părea să fi fost altfel cândva. Tot ce-i mai rămăsese, în afară de viaţă, era colecţia de ziare. Trăia într-o cabană pe care o construise singur într-un fel de la mama dracului, arata ca un Brâncuşi care vorbea foarte bine englezeşte şi părea să se simtă foarte bine.

Ceea ce m-a şocat, pentru că aşa fusese transmisă povestea, cu accent pe acest tabiet născut de traumă, era bucuria calmă a cititorului de ziare. În fiecare zi, deschidea un NYT, pe care îl citea cu aceeaşi surprindere şi savoare cu care am citi şi noi un ziar de acum 20 de ani. În momentul în care fusese descoperit, nu ajunsese să-şi epuizeze colecţia şi să reia bucla lecturii. Înţelegea foarte bine că izolarea lui arăta ca o dramă exotică şi patetică şi de-asta s-a şi sinchisit să explice mai bine. Probabil că fusese susţinut de ritualul zilnic al cufundării tacticoase în faptul divers şi în acest epicentru al relativităţii numit ziar.

Povestindu-şi viaţa, nu punea mare accent pe pierderea banilor şi nici pe umilinţele la care îl supusese regimul comunist, nici măcar pe singurătate. Îmi aduc aminte asta, pentru că cel care îl întâlnise fusese probabil suficient de şocat şi de integrat în sistem încât să facă evidentă absenţa sentimentelor de ratare sau de zădărnicie din povestea pustnicului cititor. Trebuie să fi fost un fel de întâlnire de gradul trei atunci. Acum ar fi doar încă o piesă din colecţia de ciudăţenii pe care trebuie să le consumăm zilnic ca să ne simţim siguri pe normalitatea noastră.

De această aparentă fabulă mi-a adus brusc aminte un prieten care mi-a povestit despre un bătrân, singurul vorbitor de franceză dintr-un cătun cu 20 de case de undeva de lângă Zalău. Bedeci se numeşte. Prietenul meu învăţa bucătărie în Franţa şi tot satul era cu ochii pe el. Moş Gligor l-a agăţat pe uliţă şi l-a dus în atelierul lui de tâmplărie, care părea rodul unui inginer nebun. Toate maşinăriile erau dezvoltate în jurul unui motor de tanc german, pe care tatăl bătrânului îl pusese la adăpost de ruşi şi pe care l-a scos destul de târziu de unde îl îngropase de spaima comuniştilor.

În atelier mergea un radio fixat pe RFI, bătrânul era autodidact, dar accentul său franţuzesc suna foarte convingător. L-a întrebat pe Ştefan dacă are ferestre, că ar fi vrut să-i facă el unele de pomenire. Singurul lucru pe care şi-l dorea la aproape 70 de ani era să plece în Franţa să facă tâmplărie. Era în vara lui 1992 şi spunea că ar pleca, să scape de Iliescu et comp. Se ruga de prietenul meu să-l ia cu el la Paris, voia să lucreze lemnul într-un loc pe care-l adora de la distanţă, într-o lume atât de liberă cât e. Şi un bol de fasole pe zi.

Nu a apucat să vadă Franţa, aşa cum cititorul de ziare nu a mai reuşit niciodată să răsfoiască un NYT adus de poştaş. Nu ştiu care poveste v-a plăcut mai tare, deşi amândouă descriu foarte bine o buclă în care se înnoadă viaţa şi de care ignoranţa sau lipsa de curaj nu te lasă uşor să te desprinzi. Dante pare să fi clarificat deja pentru toată lumea ce scrie pe frontispiciul infernului, organizat în cercuri, fireşte. În legătură cu ieşirea, kestia încă se discută şi e perfect aşa. Probabil, cine râde la urmă ştie mai bine.

18 comments

  1. Ana-Maria   •     Author

    Ti s-ar parea deplasat sa simt o lacrima in adancul sufletului ?

  2. razvan   •  

    pai de ce?

  3. mekone   •     Author

    Hmmm, eu prefer să trăiesc izolată ( a se înțelege la țară), dar conectată la net în loc să fiu în centru de oraș și să nu citesc ziare … Despre, am scris ceva aici http://wp.me/pyera-82.

  4. iLies   •     Author

    Impresionant …

  5. artistu   •     Author

    Oare suntem sortiti sa fim PATRIOTI si sa ni se faca DOR de Romania? Sau poatea sa se intampla in toata lumea si nu suntem noi cu nimic mai speciali?

  6. Antoaneta   •     Author

    Si de ce n-a ajuns Mos Gligor în Franta?

  7. 0gar   •     Author

    Daci de-aia nu mai primea strabunicu-meu din Newark ziarele, pentru ca singurul roman de pe strada ii fura ziarele din cutia postala. Apoi, ca sa nu fie prins, s-a intors in tara cu intreaga colectie.
    Drept razbunare (dinte pentru dinte!) am sa-i caut descendentii din Romania, am sa le fur tabloidele, facturile la gaze, la electricitate, facturile la telefonia mobila si reclamele de la super-marketuri, apoi o sa emigrez in State ca sa fiu sihastrul de pe muntele Rushmore.

  8. fcb   •     Author

    de-lipi-cios

  9. cezaru   •     Author

    …o astfel de poveste ma mai regleaza un pic…

  10. Ana   •     Author

    Hm… Imi plac amandoi singuraticii, foarte mult… Parca ar fi dintr-o nuvela cartaresciana.

  11. George   •     Author

    God bless you,Razvan ! 24 de karate si mi-e dor de Unchiu Vanea(Ioan Chirila)!

  12. adrian   •     Author

    Impresionanta povestirea si foarte bine scris.

  13. luminitza   •     Author

    draga razvan, m-au impresionat la fel de mult ambele povesti, facand ele doua fire epice,care impletindu-se dau soi de sfoara groasa impreuna; nu ca bunica s-ar fi nascut in satul moigrad langa zalau, si ar fi plecat de nebuna la 16 la bucuresti sa-l cunoasca pe bunicul in capitala (el oltean dealtfel, dar pus pe petreceri “la moshi”), si nu ca in ianuarie am sa dau in intreviu la RFCulture, din orasul “adorat” de la distantza de artizanul tau, dar trebuie sa-ti spun ca imi place cum scrii si cum descrii, fiind eu sigura ca undeva in tine zace aceat mosh craciun rebel si ascet, indragostit de viatza pe veci,in inima mutilor!

    joyeux noël!

  14. luminitza   •     Author

    desigur “sfoara groasa” fiind pentru impachetat deseara cadouri rustice in hartie de ziar;-)

  15. ios   •     Author

    bine bine al doilea ar putea sa fie al doilea brancusi, insa primul nu poate fi decat srs sau mai sigur: “domnu’ stan, ia uitati aici!”
    PS: ma scuzi ca am avut doua incercari, insa acest blog nu e loteria romana, nu? 🙂 Craciun fericit.

  16. baronu   •     Author

    Intre batranul care asculta RFI, ala cu NYT, tata care asteapta si acu americanii si Laurian Furtuna care asteapta sa-l salveze peshtilienii nu e nici o diferenta. Am crescut cu colectia Marie Claire adusa de bunica din franta asa cum au crescut mii de alti copii cu catalogul de home shopping Otto sau Neckermann.
    Astept cu interes povestea unui fost medicinist care, intors in Ghana, traieste descult si schilodit de o mina antipersonal cu colectia revistei Cinema sau almanahul Flacara… Toti au (avem) nevoie de un paradis personal.

  17. pecta   •     Author

    Am si eu un prieten , un american care traieste singuratic la Pietroasa in judetul cluj. E pictor si are 70 de ani . NU l-am mai vazut de vreo 5 ani si ma bate gandul sa ii fac o vizita la primavara. Sper sa il mai prind in viata.

    aici un articol din formula as ( astia de la revista asta au mai pus si niscaiva lirism cum deobicei fac)

    http://www.formula-as.ro/2001/486/accente-2/accente-2630

    si aici

    http://www.cluj4all.com/stiri/stirile-zilei/un-american-la-cluj-expozitie-de-pictura.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *