Lucrurile nu trebuie să fie perfecte *

Trebuie doar să fie mai bune. E o vorbă englezească pe care mi-a oferit-o un prieten, în timp ce discutam despre catastrofele benefice din vieţile noastre. La o reevaluare în timp, o bună parte din ce părea definitiv compromis, dureros, penibil, absurd, revoltător sau dezamăgitor se transformă într-o mică povestioară zen despre armonia contrariilor. Sau nu.

Dar întâmplările care contează şi pe care avem puterea de a le înţelege, îşi pot depăşi cu a little help from my friends condiţia umilă de acte ratate. Mă urmăreşte acum o formulare strălucitor de superficială, dar foarte bine, în fond, pe care am descoperit-o într-o cronică mondenă din NYT, care se ocupa de ultimele evoluţii ale industriei lumânărilor parfumate. Autorul chic se întreabă cu pioasă perversiune: Ce ar fi fost religia fără lumânări?

De aici ajungi destul de uşor de simplu să te întrebi cum bate din palme o singură palmă. Dar poţi şi să începi să priveşti cu mai multă atenţie detaliile, accesoriile, care ne simplică accesul către ceva ce nici nu bănuim că ar putea fi pe lista noastră de căutare. Această obrăznicie adorabilă legată de micile trucuri care ne aduc mai aproape de spaţii şi momente purificate, funcţionează perfect atunci când trebuie să redescoperi ritualurile prin care atragi ceea ce ai nevoie în viaţa ta.

Îţi plac prea tare lumânările parfumate, s-ar putea să-ţi leşine căţeluşul sau dacă practici moderaţia ai în faţa ta un model simplificat al unui foc pe care cu toţii simţim nevoia să-l aprindem. Îmi place mult toamna şi la fel de mult îmi plac ritualurile care o însoţesc şi care se refugiază pe unde apucă, pe la ţară, prin subconştientul colectiv.

Îmi place că toamna lucrurile se schimbă şi că arată puţin mai mult din ceea ce sunt. E perfectă lumina, e ca o despărţire într-o gară, într-un film interbelic, şi e uneori minunat să simţi că presiunea oraşului nu te poate rupe complet încă de nişte ritmuri de care doar ai citit prin cărţile despre civilizaţia celor care îşi duceau viaţa alături şi în respect faţă de toate celelalte forme de viaţă înconjurătoare. Mă distra foarte tare busculada de Sfântul Dumitru, din schiţele lui Caragiale, în care toată lumea se muta, într-o debandadă a reînnoirii care la ţară se lăsa cu focuri aprinse pe dealuri şi rituri de trecere pe care le poţi identifica la o privire mai relaxată în multe din gesturile noastre inexplicabile, pe care de altfel ne şi grăbim să le cenzurăm, să le uităm şi să le ştim îngropate sub betonul-mamă şi tată.

E o toamnă în care am reuşit să fiu mai atent la raportul dintre proporţia stimulilor şi amploarea efectului. Am înţeles că la fel ca multă lume greşesc atunci când privesc curgerea lucrurilor cu intentia unui specialist în baraje şi îndiguiri. De aici poate că vine şi senzaţia asta că tot ce ni se întâmplă este fie foarte rău fie foarte bun, aşa cum uneori din religie nu rămâne decât o basma trasă pe ochi sau o lumânare prea parfumată.

Legătura asta de echilibru cu lucrurile care sunt undeva la mijloc, cu toate elementele de sprijin de care trebuie să ne folosim atunci când vrem să facem drumuri dus-întors, e sabotată zilnic de spiritul nostru certăreţ şi depresiv. Totul poate începe de la nişte muzică pe care o asculţi înt r-o doară şi te face foarte fericit, de la victoria asupra indolenţei care te ajută să-ţi cumperi paharul potrivit care face vinul şi mai bun.

Şi mai sunt şi celelalte lucruri, mult mai grave, la care mă gândesc zâmbind, pentru că vorba asta cu lucrurile care trebuie să fie doar mai bune, în clipa, ora, ziua, anul care urmează are o poveste ataşată în mintea mea. Unde doi domni emoţionaţi şi serioşi, Constantin Chelba şi Gabriel Liiceanu, îl vizitau pe Petre Ţuţea să-i ia  interviul pentru Exerciţiu de admiraţie şi după ce au pus la cale cu multă gravitate, recunoştinţă şi bucurie toata chestia şi se apropia sfârşitul întâlniri, s-au gândit să-l întrebe pe filozof dacă are nevoie de ceva, dacă îl pot ajuta cu ceva. Şi el a căzut atunci pe gânduri.

Cei doi erau destul de copleşiţi de emoţia de a-l putea ajuta pe Ţuţea într-o problemă care părea deja destul de gravă după lungimea momentului de reflecţie şi au primit drept în perfecţiunea lor un mesaj din universul relativităţii autoironice: Măi, băieţi, ştiţi ce mi-ar trebui mie, mă? Un bec, mă, să vă văd şi eu feţele. Şi a râs.

*aceasta e varianta integrală a textului: din greşeală, am trimis la evz o ciornă cu finalul incomplet.

publicat în evz, 4 octombrie 2008

9 comments

  1. Patrocle si Lizuca   •     Author

    “And even though everything changed, some things don’t”.Articolul dv m-a ajutat sa imi regasesc zambetul.Aveti un bec in plus?

  2. joacadeamine   •     Author

    blogroll scrie pe tine.

  3. dino   •     Author

    Tendintele obsesiv-compulsive sunt la ordinea zilei intr-o tara care inainteaza asemenea unui betivan in drum spre casa, un slalom cu jaloane imaginare, datorat unor genunchi neascultatori.
    Acest “mai bine” este destul de usor de aplicat aici unde e “extrem” de mult loc de mai mine. Toamna sau vara ramanem aceiasi in efecte, prosperitate sau recesiune ramanem aceiasi, cu degetele aratatoare amenintatoare gata de scos ochii vreunui nefericit, iar daca sa intampla sa fim noi cei indicati, aratatorul se transforma brusc in indicator al unui posterior “dureros”.
    Si uite asa facem cu schimbul dintr-o extrema intr-alta, individual si compus deopotriva, fie toamna, fie vara.

  4. zalex   •     Author

    draga domnule, asa e toamna… cu totii suntem mai introspectivi, mai de profundis, ce mai, niste mini-filosofi. m-a bucurat pasajul cu tutea si puradeii filosofiei romanesti contemporane. ca de obicei, genial musceleanul…

  5. Dana   •     Author

    Tot ce nu e subiect este obiect.
    Si obiectele sunt initial toate la fel, pâna in momentul in care le investim cu puteri magice, moment in care chiar capata acele puteri magice, ca un fel de self-fulfilling prophecy. Exista obiecte mijlocitoare, care ne ajuta sa trecem in diverse stari, si apoi obiecte cazute in dizgratie, care odinioara functionau bine dar astazi sunt desuete, apoi obiecte anodine înaltate la rang inalt cum sunt obiectele publicitare branduite. O cafea ar trebui teoretic sa te faca sa te teleportezi pe o plantatie braziliana rustica.
    Când fiintele din jur devin obiecte, când le asociem o functie bine definita servind unui singur scop, când mancam un copan de pui decontextualizat, ambalat, ne-am pierdut empatia. Suntem niste subiecti manipuland obiecte.

  6. Pingback: Ursii - niste vecini ca oricare altii « Cartea Smillei

  7. albeenah   •     Author

    am un comentariu ratacit aiurea pe blogul tau…era pentru acest post…mii de scuze

  8. independe   •     Author

    parca toamna trecuta povesteai ca ai fost la cules de vie. urmeaza acelasi ritual?

  9. windwhisperer   •     Author

    … ” mai bine ” e raul binelui ! 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *