lumea pe cal

Un argentinian haladuie pe cal prin Romania, dupa ce a plecat pe 28 iulie 2001 din Buenos Aires, intr-o calatorie in jurul lumii.
In jargon modern, asta se numeste downshifting, un soi de renuntare temporara sau definitiva la certitudinile sociale si financiare, pentru a trai o cu totul alta viata.

Practica e destul de raspandita in lume, prin toate straturile sociale, de la manageri de multinationale care dispar in jungla, la tineri care parasesc cursurile de balet social pentru experiente aventuroase sau macar exotice. Despre Eduardo Discoli am citit acum doua saptamani, cand a aparut la Timisoara cu cei trei cai ai sai, mustangii Jeronimo, Chalchalero si Profeta.

Mi-a placut la nebunie povestea unui avocat divortat, care si-a vandut masina, casa si ferma unde crestea cai pentru polo, pentru a incepe la 51 de ani o calatorie ca un roman al copilariei. Bineinteles ca in cercul sau de prieteni nimeni nu a crezut ca un asemenea plan, construit cu minutiozitate si pasiune ani de-a randul, poate sa devina mod de viata pentru cel putin 10 ani, cam cat estimeaza el ca va dura povestea.

Dupa America Centrala si cea de Nord, a ajuns la New York la capatul a 4 ani. Apoi a zburat la Amsterdam. Din Olanda i-a luat doi ani sa ajunga in Romania, dupa ce a admirat la pas aproape toate statele europene, inclusiv Vaticanul.

E clar ca nu se grabeste si nici nu face mofturi la drumurile principale, din moment ce a reusit, printre altele, sa se lupte cu un sarpe urias, cu caini vagabonzi si a petrecut doua saptamani in spital dupa muscatura unui sarpe cu clopotei. La fel ca si calatorii din vremea in care calul era principalul mijloc de locomotie, omul doarme pe unde nimereste si se misca dupa pofta inimii si i-a luat cam doua saptamani sa ajunga la Turnu-Severin.

E surprins placut de felul in care a fost primit prin casele oamenilor, prin sate, de ajutorul pe care l-a primit de la oameni si de acea celebra ospitalitate, valabila probabil mai degraba pentru straini.

Mie, povestea calaretului argentinian mi-a adus aminte de toate planurile de eliberare pe care le-am construit inca de dinainte sa ajung un biet prizonier in trafic. Nu tineau neaparat de downshifting, pentru ca eram student, ci doar de o nevoie de un alt tip de experiente. O buna bucata de vreme am studiat intens ce inseamna sa fii cabanier si cum se poate face asta, dar nu am apucat sa ma incumet, pentru ca ma imbolnavisem de radio.

Apoi, dupa ce am invatat sa cosesc de la niste tarani fagaraseni, m-am tot intrebat cum ar fi sa cunosc lumea nu din oras in oras, ci din catun in catun, din gospodarie in gospodarie, din deal in deal, reducand ritmul deplasarii la maxim. Si asta mi se pare in continuare un model perfect de downshifting de vara, sa pleci cosas cu ziua, sa primesti mancare si eventual adapost, sa traiesti si intr-o dimensiune in care timpul incepe la rasarit si dureaza, hat, pana la apusul soarelui, cand oboseala totala e si un mod de a fi fericit pentru ca-ti meriti farfuria cu mancare.

Poate ca nici aventura nu poate rascumpara binecuvantarea de a te scufunda intr-un alt timp, pe care simti ca-l castigi cand trece.

Avocatul calare o sa-si incheie ocolul peste vreo trei ani, dupa ce o sa treaca prin Bulgaria, Turcia, India, China, Egipt, Tunisia, Maroc, de unde o sa ia vaporul spre Brazilia. Il aplaud si imi dau seama ca un astfel de model nu poate fi pentru cei de pe margine mai mult decat o strafulgerare exotica si prea putin convingatoare.

De cand am inteles ca zilele pe care le petrec la tara sunt duble fata de cele de la oras, ma gandesc mereu, cand sunt calm si desprins, la un tigan englez, dintr-un documentar Discovery, probabil. Tipul mergea la o intalnire anuala a tiganilor, avea o caruta dichisita in care dormea, un cal simpatic si o mustata de intelept, desi astia au de obicei barba.

Facea cateva zile pe drum pana la destinatie, avea si masina, si slujba, dar spunea ca ii place sa calatoreasca asa. Prietenii lui veneau cu avionul si nu intelegeau de ce pierde atat de mult timp pe drum. In timp ce povestea asta, era undeva la umbra intr-o padure frumoasa, calul pastea, el lenevea si gatea ceva misto, si aici venea marea intrebare catre cei obsedati sa ajunga mereu la timp, chiar si cand au timp. Dar voi ce faceti cu timpul pe care-l castigati?

publicat in evz, 24 novembre 2007

16 comments

  1. Silvana   •     Author

    Superb!
    Eu una sunt absolut hotarata sa apuc un drum ocolitor peste cativa ani (deh, sunt la varsta la care hotararile sunt absolute, dar proiectate undeva in viitor). Si-s la fel de tentata sa ma fac cabanier cand o sa fiu mare, pe cat ziceai ca ai fost si tu in studentie. O alta varianta faina, propusa de o colega ar fi miniaturist/caligraf intr-o manastire de tara… mmm! Sau plimbaret ca domnul Discoli… Trebuie sa mai cuget.
    Numai bine!

  2. cili   •     Author

    FOARTE TARE.
    cam asta e ceea ce pot spune. din pacate eu sunt un pic masochist si nu pot alege doar modul lent, fara graba si relaxant. Trebuie sa fie cu tot cu doze de stres si aglomeratie. Poate in felul asta apreciez mai bine linistea. Ramane de vazut cand voi spune la revedere pe termen lung orasului.

  3. john fript   •     Author

    are you question or answer? (circling our tomorrows)
    scuze pt inglish, nu ma dau ‘telectual. dar pe bune suna mai bine asa, sau e doar berea?

  4. Florin Escu   •     Author

    Sunt alaturi de tine si de gindurile tale,Razavan, chiar daca sunt la un ocean de kilometri departare.

  5. BlindGirl   •     Author

    Frumos articol, cred ca ati dezvoltat o ideea ce ati mai scris-o pe blog cand ati auzit de argentinian. (sau am eu un deja-vu).

    Cat despre ospitalitatea romaneasca, sunteti rautacios. E drept ca multi oameni in criza de bani si tanjind dupa multele lucruri ce au aparut pe strazi si in vitrine s-au mai acrit, parca te ajuta ei, dar vor sa si castige cat mai mult, sa aibe si ei cum sa “viseze”. E drept ca multi s-au pierdut pe drum in lupta incrancenata cu ziua de maine si nu mai au timp pentru sine, pentru a se bucura de tot ce e in jur. Si normal si “ospitalitatea” a suferit aceeasi trasformare.

    Daca treceti prin Suceava va asteptam sa va opriti si pe la noi. Oricand oferim gratis o poveste, cazare, masa (dar dupa posibilitatile noastre la bojdeuca de la etaju’ 3 in care locuim) ; oricum veti fi primit cu bratele deschise, caci pana la urma despre asta e vorba, despre cum creezi acea atmosfera in care strainul sa uite de grija drumului…

  6. shortcut   •     Author

    totul e sa fii un pic plecat din capul locului.

  7. lumi   •     Author

    de ce nu pune nimeni problema ca daca te incumeti la asa o calatorie in primul rand trebuie sa fii foarte complice cu calul tau!? si anume sa nu fie naravas, prea inalt si prin urmare prea greu de urcat , incat sa te trezesti ca-n filmele mute ca ti-ai luat prea mult avant esti pe partea cealalta, prafuit, sa nu se indragosteasca subit atunci cand trece pe langa o herghelie din Ardeal de exemplu, mai ales sa nu te incerce ispita sa-l vinzi la vreun circ daca ti s-au terminat bucatelele de zahar din buzunar…in fine d-astea!
    spun asta in urma experientelor mele mai mult sau mai putin agreabile de pe vremea cand luam lectii de echitatie la Corbeanca!nu-i de gluma cu calu’!sincer!asa ca baby, think twice!

  8. Stefan Roman   •     Author

    Inca nu chiar pentru cativa ani, dar pentru cateva luni poate se mai gaseste cineva care se entuziasmeaza pentru o calatorie…. tot pe un fel de cal – in curand pentru 3 saptamani in Maroc 😉 http://www.stefanroman.com

  9. locke   •     Author

    Ce facem cu timpul pe care il castigam? Suntem atat de uimiti cand avem un moment numai pt. noi incat incepem sa ne stresam, sa ne intrebam daca nu e cumva ceva neregula ca stam si nu facem nimic.

  10. vika   •     Author

    O recomandare in acest spirit aventurier: “Cum am ales libertatea. Mic tratat pentru o viata fara griji” de Tom Hodgkinson.

  11. Alexandru'   •     Author

    E frumos sa visam, e superb sa ne vedem visele implinite, dar sa nu uitam ca nimic nu se pierde. Totul se transforma.

  12. poc   •     Author

    Ce n-as da sa fiu Tom Sawyer

  13. cria   •     Author

    Cred ca mai am un exemplu de altfel de viata, a unui prieten din copilarie, pe care il vad rar. Imi insenineaza ziua, de fiecare data cand imi bantuie prin ganduri amintirea lui. A facut multa matematica, dar i-a placut mult si arta (desena si canta la chitara, avea plete si-l iubea pe Lennon, el m-a invatat acordurile la “Imagine” cand eram adolescenti), a devent inginer, lucra la o fabrica in Brasov. Asta pana in ’89. Avea pasiunea muntelui, a satelor si a oamenlilor curati. In anii 90 s-a hotarat sa studieze teologia, dupa studiu a devenit popa, pentru asta a trebuit sa se insoare si sa isi gaseasca parohie. A renuntat la tot si s-a mutat in satul unde a copilarit, unde traiau inca bunicii lui, la poalele Fagarasilor. Acolo s-a regasit. A pus gospodaria pe picioare, biserica, apoi viata a luat un curs firesc. Bunicii intre timp au si murit, dar el are acum 3 copii 🙂 Preoteasa a devenit invatatoare in sat, iar copiii sunt harnici si intelepti. Au calculator acasa, isi fac temele si ii ajuta si pe ceilalti copii. Comunitatea a devenit o familie extinsa, asa cum era la inceput…
    O poveste de succes? nu stiu, dar imi place sa cred ca oameni pot schimba vieti. A lor, dar si a altora.

  14. Alexandru'   •     Author

    O sa spun daca-mi place viata mea sau nu abia la sfarsitul ei. Undeva pe patul de moarte o sa trag linie. Pana atunci imi caut timp pentru placut, pentru pace. Nu-l gasesc mereu, dar nici nu-mi pierd visele in lumile altora, chiar daca e mai usor.

  15. silviu   •     Author

    Fain post dar englezismele “ne omoara”. “downshifting” asta da temei un aer de cultura urbana la moda cand de fapt e vorba cum dracu scapam dintr-o tamapenie in care ne afundam pana la batranete (a se intelege moarte).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *