Nu plecăm, nu murim!

IMG_20151108_105422

Azi se fac douâ săptămâni de când numărătoarea victimelor de la Colectiv continuă. În fiecare zi putem să ne întrebăm, din nou, cum am putea trece peste o asemenea tragedie pe timp de pace.

Dacă vom uita, dacă ne va mai păsa peste două luni, peste un an. Dacâ ne pasă tuturor. Dacă ne-am fi implicat în orice condiții. Dacă ne vom schimba, noi şi lumea noastră. 

Am tot vorbit cu prieteni şi cunoscuți despre un scenariu pe care l-am ținut deoparte, pentru că e greu de judecat şi te pune mult prea abrupt față în față cu tine.

Oare revolta ar fi fost aceeaşi dacă ar fi ars un club de manele? (Sau de fițe, cu bogătani şi copii de demnitari, cum adăuga cineva pe facebook.) Am fi empatizat cu aceeaşi intensitate? În căt timp ar fi apărut glumele proaste? Oare preoții ar fi venit chiar şi neinvitați?

M-a amuzat declarația curajoasă, anonimă, a unui preot, care a spus că li s-a interzis să ia contact cu tragedia şi oamenii ei. Păi, şi ce se întâmpla dacă se duceau? Descopereau cumva că au şi conştiință sau credință, nu numai buzunare?! Iată de ce uşurința cu care îi putem judeca pe alții ar trebui să ne domolească un pic pornirile de justițiari absoluți. Ca să fiu mai clar, textul în italice e un exemplu de gândire – discurs care judecă fără nuanțe, în loc să încerce să înțeleagă. Adică un loc comun al ultimelor 2 săptămâni.

În fine, subiectul e delicat, la fel ca tot acest spectacol al narcisismului public din jurul nenorocirii. S-au repezit de-a valma toți să îşi facă un selfie cu rămăşițele umanității, să se arate lumii ca buni cetățeni creştini, activişti ai marilor interese, profesionişti ai dezastrului, jurnalişti în civil, politicieni de ziua a şaptea si nesimțiți de carieră.

Dar e bine şi aşa, pentru că poți înțelege cine sunt şi îi ții minte pentru mai târziu. Pentru că asta nu se poate uita. Şi nici că suntem oameni. Chiar dacă suntem puțini, exaltați, naivi un pic, şi avem lacrimi în ochi uneori, am aflat unii de alții şi ştim să ne recunoaştem acum.

De câteva zile, după ce citesc că s-au mai dus nişte suflete, aud un cântec din copilărie, o numărătoare de joc: Antan tiri mogodan cara cara si principala mo-rin-go! 

Te poți gândi că e ca la v-ați ascunselea, am pus noi ochii şi ceilalți s-au făcut nevăzuți pentru o vreme. Depinde doar de noi ca jocul să continue şi ei să nu dispară pentru totdeauna.

Rostul nostru e să rămânem pe loc, să nu ne risipim si să nu ne corupem sufletele cu ură. Mintea trebuie să rămânâ limpede şi memoria intactă.

Cunosc un tânăr care avea doi ani şi jumătate în 1990. Bunica îl ducea pe umeri in Piața Universității şi învațase să scandeze şi el, cum putea, ce i se păruse esențial la vocile din jur:

Nu pecăm, nu mulim!

Eu zic că aşa e.

 

2 comments

  1. moft   •     Author

    Vă iubesc. Cu exaltare, oleacă de naivitate și, de multe ori, cu lacrimi în ochi.

  2. Pana doru   •     Author

    Adevărat…..cu timpul însă, cuvintele nu-şi mai au rostul…doar dureri în tăcere.!!..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *