paine si circe

Caracterul meu de utopist ma facea sa cred ca ar fi bine ca guvernul sa trimita tot poporul in vacanta in Italia.

Se mai destindea lumea, mai manca ceva bun, bea un vin, n-o mai lua asa de personal si, poate, se intorcea si cu niste concluzii constructive la nivel personal. E frumos sa crezi ca niste parmezan si un Chianti pot sa deschida orizonturile, dar nu e deloc intelept sa si astepti sa se intample chiar una ca asta. Lasa un nefericit pe strazile celui mai frumos oras din lume si ai mari sanse sa gasesti o mare cantitate de Faurei in povestirile, fotografiile si invatamintele calatorului sarac in duh.

Pana si cele mai indiscutabile bucurii pot deveni, daca nu discutabile, macar penibile atunci cand se confrunta cu frunti inguste sau cu firi obisnuite sa lucreze impotriva lor, autosabotoare. Ma intorc dintr-o calatorie si sunt, ca de fiecare data, fericit sa descopar ca lucrurile in care cred exista. Nu sufar de depresie si nici nu stramb din nas la revenire, nu mi se pare ca locuiesc in Congo si nici macar nu schitez vreo comparatie.

Cea mai mare bucurie pe care mi-o poate oferi o calatorie este sa-mi confirme firescul incantarii, dincolo de orice cliseu turistic. Sunt mult prea nemultumit ca sa devin usor victima vrajelii pentru grupuri organizate si nu caut decat sa incerc sa ma simt cat mai acasa oriunde ajung. Incercand sa pricep cum traieste lumea si ce as putea sa invat nou, incep sa cred cu naivitate ca e normal ca oricine sa faca la fel.

De data aceasta ma gandeam, cu naivitate, recunosc, la cum s-ar intoarce oamenii din calatorie si s-ar apuca sa scrie despre ce au inteles ca ar putea sa imbunatateasca in vietile lor, despre ce tehnici simple ar putea sa adopte pentru a se apropia cat de cat zilnic de bucuria de a fi in viata si in lume, intre oameni.

Vin dintr-un loc in care ochiul meu de acvila nu a prea zarit ceva urat si sunt usor ingrijorat pentru ca nu este o fictiune, nu este niciun tablou feeric din care au disparut toata intristarea si suspinarea. Si, tocmai de aceea, sunt la fel de desprins ca si inainte de plecare de toate mizeriile, aparent de actualitate, de care oamenii se lasa cotropiti si locuiti. Si mi se pare ca planul meu de remontare a moralului pierde constant din public si din succesul pe care i-l banuiam.

Cum poti sa convingi un om pe care-l doare capul sa ia un antinevralgic, din moment ce el crede ca e normal sa-l doara capul? Ma opresc aici cu metaforele, pentru ca nu e nimic poetic in aceasta invalmaseala in care m-am intors. La arte martiale te invata sa te uiti tot timpul la ce faci, asta ar insemna sa si intelegi de unde pleaca o miscare, unde se opreste, care ii este rostul, cum poate deveni armonioasa, chitibusuri din astea.

E foarte limpede chiar si pentru nepracticantii de arte martiale ca nimeni nu se uita la ce face, ca nimeni nu pricepe ce ar putea face pentru a crea frumusete, valoare, chiar si atunci cand vorbim despre mamaliga. Sau despre case, viziuni de strategie de dezvoltare pe termen lung, orice implica modificarea spatiului in care traim alaturi de ceilalti.

Privind in avion, am vazut figuri de oameni care nu se schimba nici daca merg in Bahamas cu Sfantul Petre si Arhanghelul Mihail. Am simtit ca ar fi cazul sa-mi vad de treaba cu vacantele mele de redescoperire a fericirii si ca ar trebui sa incerc sa ma apar cat mai bine de evidenta faptului ca traiesc intr-un loc iremediabil mutilat de uratul din creierii bolnavi ai istoriei si ai celor pe care nu-i deranjeaza sa traiasca asa, adica oricum.

O lume de fiinte nemultumite, care nu protesteaza niciodata. Mi-e ciuda ca simt asta si ca scriu asta, dar o fac intr-un fel cu speranta. asta e si paradoxul, pentru ca rabdarea mea, credinta ca esentialul se poate schimba sunt toate adunate sub semnul lipsei de speranta. Lumea asta in care ne simtim noi normali si indreptatiti sa facem ce facem e induiosator de bolnava la cap, din ce in ce mai bolnava la cap si din ce in ce mai indemanatica in a produce urat si nefericire.

Partea amuzanta e ca toata lumea e convinsa ca asa este normal, ca e si pueril sa vorbesti despre lucrurile astea, cand avem atatea motive sa nu ne vedem capul de necazuri, la care se adauga si spiritul nostru fabulos. Circe, vrajitoarea, i-a transformat pe oameni in lighioane si, daca tot s-au obisnuit asa, ce rost are sa-si revina? Luati cu paine, sa va saturati.

publicat in evz / 31 martie 2007

3 comments

  1. macsuta   •     Author

    Excelent! Sunt incantat! Scrie mai departe!

  2. alexandrustefan   •     Author

    Ma gandeam sa iti spun cat de bun e articolul si cum ma bucur citindu-ti, in fiecare sambata, articolele in EvZ si, mai nou, pe blog. Dar ar fi fost prea banal, nu ca nu ar fi fost nemeritate. Citind, ma gandeam ca sunt in aceeasi situatie. Tocmai m-am intors dintr-un loc in care sunt putine lucruri urate de vazut (unul dintre cele mai frumoase e Gendarmenmarkt) si am ajuns intr-unul in care sunt si mai putine lucruri urate de vazut. Si stii care e mirarea care ma cuprinde ? Ca la nivel de viata cotidiana (excluzand, deci, Gendarmenmarkt, Lustgarten s.a.), oamenii astia de aici nu au intentionat sa construiasca frumosul, ci doar sa evite uratul. Merg prin cartiere “patriciene” sau, daca e exagerat termenul, macar “burgheze” (gutbürgerlich) si e uimitor cum constructiile pot avea personalitate si fara sa aiba marmura pe peretii exteriori sau 20 si mai bine de camere, sau garduri de peste 2-3 metri si curti ascunse, Rottweileri pazind, sau alte elemente care amintesc de un vag stil oriental-kitsch.
    Nici mie nu mi se pare ca locuiesc in Congo, ci doar ca bunul-gust e ucis zilnic si ca asta incepe sa devina o tendinta din ce in ce mai manifesta.
    Pana la urma, am sa iti spun ca articolul e foarte bun si ca textele tale imi sunt prilejuri de reflectie.
    Keep on keepin’ on si, mai ales, nu te plictisi!

  3. elena   •     Author

    daca s-ar inventa ceva gen cyberspace-ul din Startrack, as baga obligatoriu din cand in cand pe fiecare cetatean – politicienii mai des – (de fapt, cred ca pe unii dintre ei i-as lasa acolo definitiv) sa traiasca virtual “1984”-ul lui G.Orwell…ar face minuni…la iesirea din camera virtuala cred ca ar vedea lucrurile altfel, adica ar pretui libertatea, pacea, copiii, sotii sau sotiile, aerul pe care il respira…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *