pe cine înjurăm azi?

E frumos, da’ nu prea şi e din ce în ce mai clar că e multe rebuturi.

Sau că printre noi sunt mai mulţi retarzi decât ne închipuim, care creează atmosfera asta mijto. Pe un forum, la un articol extrem de ştiinţific despre Bosonul Higgs, la comentarii e înjurat şi Băsescu, printre alte opinii. E şi normal, pe cine să înjuri? Pe Higgs? Pe Einstein? Pe bosonul însuşi? Păi, ei ne-au adus în halul în care am ajuns?

E logic, e omeneşte. Oamenii n-are ce să mănîncă şi nouă ne arde de ştiinţă şi tehnică. Huo! Nu e clar ce are de gând inflaţia, dar agenţiile astea de rating ar trebui să evalueze şi nivelul de coprolalie al unei ţări. În toate mediile se poate observa cu mare uşurinţă o predilecţie pentru utilizarea abundentă a cuvintelor cu p,m şi f. În ultima vreme, chiar şi cu destul de mult c.

Obsesivul Deci a fost demult înlocuit de alte forme conclusive, mai aproape de anatomia umană, deci şi de oameni. Chiar dacă se circulă mai puţin cu trenul în ultima vreme, până şi cei mai puţin iniţiaţi pot recunoaşte în discursul noului cetăţean român acea savoare de neuitat a unui tren de navetişti, care staţionează în câmp. Aşa poţi înţelege mai bine de ce spun unii învăţaţi că limbajul e şi el un organ, la fel ca limba şi multe alte kestii de pe lângă corpul omului.

Vezi doamne în hăini masive de blană pe la treceri de pietoni înjurând muţeşte, vezi muncitori, ţărani, intelectuali, politicieni, afacerişti cu dumneaei pe buze, de te întrebi dacă nu cumva “Povestea Poveştilor” a lui Ion Creangă se distribuie în ultima vreme ca supliment la catalogul Ikea şi pliantele Carrefour.

Iată o modalitate foarte ieftină şi eficientă de a evita mişcările de protest, grevele, marşurile, revoluţia. Putem să ne înjurăm unii pe alţii, pentru că ştim noi de ce o facem. Pentru că merităm. Şi ce ar fi viaţa fără acest condiment natural şi accesibil tuturor categoriilor sociale? Ar fi ca o salata boeuf fără carne. Ca o ceafă de porc fără porc.

Există în Amintirile din pribegie ale domnului Neagu Djuvara o pagină în care descrie un dialog cu mult p, dintr-un compartiment de tren, între nişte cetăţeni pasionaţi de pescuit. Scena, şocantă pentru boierul exilat, se petrecea la întoarcerea în ţară, în 1990. Explicaţia de atunci: “Am de-a face, fără îndoială, cu alfabetizaţi de-ai lui Ceauşescu. Vocabularul lor nu depăşeşte două trei sute de cuvinte..[…].”

Fără îndoială, alfabetizarea inversă a continuat pe fondul unei frustrări generale şi a culminat cu tot ceea ce auzim zilnic în jur. În primul rând, cel puţin jumătate din conversaţii stau sub semnul spumelor, par să fie purtate de indivizi care urmează să se pocnească. Dar ăia care se pocnesc de obicei o fac direct.

Deci, e totuşi vorba de plăcerea de a schimba o vorbă. Apoi, din ce observ, oamenii vorbesc pentru a li se confirma că au dreptate sau pentru a găsi sprijin în înjurăturile îndreptate în orice directie. E o bucurie să nu înjuri singur. În fond, trăim în civilizaţie, nu în junglă.

Suntem oameni, ce Doamne iartă-mă. Cum spunea şi Camus, lupta se dă între solitar şi solidar. Degeaba înjuri dacă nu te aude nimeni. Rare mai sunt discuţiile fără temă, de modă veche, sau pe subiecte minore. Dacă nu eşti înverşunat, nu ai ce căuta nici în spaţiul public, nici la o masă cu prieteni.

De-asta, nici nu se mai supără nimeni când de la masa de alături răsună tiruri de artilerie de tip p. Se simte oamenii bine şi la urma urmei, toţi o mai comitem din când în când, hai să recunoaştem. După 20 de ani, poporul de care făcea Brucan mişto şi care crede că ţiganii sunt de vină şi ne fac de râs, în general, a găsit cu ce să umple gaura din steag.

12 comments

  1. Magda Mihaila   •     Author

    In prima mea saptamana in Bucuresti, m-a condus un prieten pana in fata blocului din Militari in care stateam. Am mai stat sa povestim. Povesteam noi, povesteau si doua generatii de doamne, de 20 si 40 de ani, la un metru distanta. Si introduceau stocuri de carne in guri neprezente mai ceva ca la o superoferta de bormasini.
    Spre socul si admiratia mea, prietenul le-a rugat politicos sa isi pastreze supararile pentru un dialog intim, pentru ca nu intotdeauna sharing is caring.
    Un “stau de 20 de ani in blocul asta, nu-mi zici tu mie ce sa fac” mai tarziu, am inteles ca a inceput o noua etapa din viata mea.

  2. C   •     Author

    Am remarcat si eu de ceva vreme ca nu exista nimic romanesc pe internet la care sa te uiti la comentarii si sa nu se injure cel putin 2 cu maxima pasiune si spume. Iti dai seama ca azi avem de a face cu progeniturile alora din 90 despre care relateaza domnul Djuvara, ce bine ar fi sa stie si ei 2-3 sute de cuvinte am putea chiar sa mai comunicam din cand in cand cu ei.

  3. dino   •     Author

    Eu sunt un personaj care înjură. În mod special atunci când lucrez la calculator şi uneori prin casă atunci când uşa de la frigider nu se închide sau scap o lingură pe jos sau nu găsesc ceva etc.
    De când am un copil nu prea mai pot să fac asta (cel puţin în romăneşte). Am încercat să mă obişnuiesc să înjur în engleză dar singura înjurătură care simt că mă satisface este “F&#k your mother’s parents” (evident o adaptare forţată) alta, tot adaptată, în franceză “La famille de ta mère” (indiferent de genului obiectului adresat) şi una de provenienţă latină căreia eu i-am dat simbolistică injurioasă: “penis captivus” (asta e pentru la birou,pentru că şi acolo înjuram cam mult şi e totuşi birou nu şantier). Se pare totuşi că funcţioneză, fata mea încă nu înjură, colegii se nu se strâmbă, iar eu mă detensionez (cred).
    E necesar şi omenesc să înjurăm. Aşa cum simt nevoia de a-i spune soţiei spontan că o iubesc, aşa simt nevoia să îi zic ceva, tot spontan, de “La famille de sa mère” computer-ului care “se moşcăie” sau semaforului care s-a făcut roşu exact cănd am ajuns eu la trecere (nu prea înjur chestii cuvântătoare, nici măcar printre dinţi). Nu e o chestiune de înverşunare întotdeauna, e o metodă simplă şi barbară de exteriorizare verbală a unor sentimente. Chestia cu înjuratul în scris (scrisul fiind o chestiune mini-premeditată) mi se pare de-a dreptul penibilă, aşa cum mi se pare a fi şi în cazul utilizării înjurăturii ca replică atunci când nu te duce căpăţâna la altceva în timp util. În încheiere aş vrea să citez o înjurătură pe care nu am folosit-o niciodată, dar care m-a fascinat întotdeauna, mai ales că nu prea reuşesc să îmi imaginez cum se scrie corect; “Lu-ar-ai foc”, zi tu că nu e o provocare “ortografică,ortopedică dar şi de punctuaţie”, mă gândeam să scriu Academiei pe tema asta.

  4. razvan   •  

    mie imi place: arza-te-ar pe matze!

  5. ana   •     Author

    jigaraie, la popor!

  6. windy   •     Author

    Toate bune si frumoase insa termenul “retard” e folosit complet nepotrivit. Cei cu deficiente mentale nu merita sa fie alaturati unei asemenea faune.
    Zic si eu, nu dau cu parul corectitudinii politice

  7. nedormitul   •     Author

    eu l-aş băga în mă-sa pe bosonul lui moceanu.

  8. raluca   •     Author

    am o crampa mentala cind aud persoane de sex feminin injurind “baga-mi-as p”

  9. laurentiu   •     Author

    Si eu sunt un tip care se exteriorizeaza si injura, totusi sper ca nu de exagerat de multe ori.
    Cred ca totul tine insa si de conjunctura, de mediul in care te afli la un moment dat. Iti vine mai usor sa folosesti consoanele tari intre vechi prieteni, povestind ceva, decat la o masa oficiala sau intre persoane pe care nu le cunosti de mult timp.
    @raluca, si eu am o repulsie la fazele astea…

  10. Mihail Onea   •     Author

    Ce spui despre “am inteles.” in loc de “da.” sau de “doamne-ajuta” in loc de “la revedere”…?

  11. skorpia   •     Author

    Prefer ‘ntelesu’ decit “bine” (cind numa’ bine nu e), cu variantele “bine, faata”, “bine, ba” sau “bine, draga, bine”; prefer “Doamne-ajuta” decit “te-am pupat” sau “pupici”.
    Adica-s de c, ce plm!

  12. daniel   •     Author

    Lumea e plina de oameni care au ‘murit’ demult…Mi-e dor de oameni normali, de aceea vizitez http://razvan.exarhu.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *