Repar becuri

in Blog, 02.02.2008

 

IMG_20150422_114749Am văzut nişte adidaşi destul de necăjiţi, lăsaţi la reparat pe tejgheaua unei cizmării.

Mi-am adus aminte de o vecină de la ţară care s-a supărat pe un electrician din sat pentru că nu a vrut să-i repare un bec ars. Râd toţi cei cărora le povestesc şi partea tristă a poveştii rămâne în siguranţă, la locul ei. E foarte important să ne distrăm şi să avem o atitudine pozitivă.

Un sens puternic şi perfect invizibil.
O pereche de adidaşi, marca Mike, purtaţi îngrijit, cumpăraţi probabil de la o tarabă plină de Adidos şi Puna. Erau aşezaţi la rând printre pantofi şi cizmuliţe negre, şi aveau un aer stingher, aşa bleu cum fuseseră aleşi, probabil de o femeie.

Dacă încerci să-i trimiţi într-o poveste, dacă încerci să ghiceşti de unde vin, ca într-o descriere crudă şi neutră dintr-un roman poliţist cu debut lent, zâmbetul se mai strânge şi apare o bănuială că poanta vine din altă parte. Cultul aparenţelor naşte o indiferenţă care vrea să se distreze mult. Lumea schimbă în neştire fotografii pline de un sordid voios, în care mizeria, disperarea, sărăcia şi prostia sunt cei mai buni comici.

După ce consumi tone de imagini cu Dacii cocoţate în căruţe sau cu mesaje cretine ale unor administratori de bloc, ţi se pare că realitatea există pentru a râde de ceilalţi. Ceilalţi nu sunt doar infernul., sunt şi ridicolul. Nu rămâne nimic, nicio urmă, nicio bănuială despre viaţa de sălbatici a strângătorilor de fier vechi, dispare şi mirosul acru-dulceag de gunoi şi pisici care te învăluie când citeşti la avizier ce gânduri mai animă administraţia sau cine s-a mutat la apartamentul 173, după ce a murit zăpăcitul ăla, care a căzut când voia să ude şi florile de la apartamentul de dedesubt. Ce-am mai râs atunci, săracu’ de el. Păcat că nu a făcut nimeni o poză să o pună pe net.

E miraculos instinctul ăsta modern care te face să scoţi telefonul şi să trânteşti o fotografie despre stupizenia insuportabilă a lumii, să arăţi că mai există încă un tip disperat sau inconştient, care ne face să râdem mult, pentru că nu e timp de prea multă empatie sau introspecţie. Încă mai am în telefon imagini cu prostii simpatice, dar de la o vreme m-am oprit. Am început să adun descrierea unor imagini reale, a căror adâncime simt nevoia să o protejez.

Prima a fost o scenă în care un bătrân de modă veche, îmbrăcat în haine mohorâte, şi care arbora acea expresie sfâşietoare a oamenilor în vârstă din România, traversa strada încet, cu astrahanul tocit pe o ureche. El, de fapt, ar fi putut părea haios pentru vânătorii de stridenţe, pentru că avea o sacoşă neagră în mână, din care ieşea un ziar. Sacoşa era branduită mare, alb pe negru, ELLE. M-am gândit că, nefăcând fotografia, am protejat într-un fel demnitatea unui flash de destin din care nu rămâne la suprafaţă decât ridicolul, deşi alta ar fi dominanta. Am numit acest experiment fotografii pe care nu am să le fac. Când nu vine din spontaneitatea conversaţiei, râsul este uneori o formă de apărare sau de alienare. Ne creşte valoarea dacă râdem de amărâţi. E important pentru statut să ai pe cine dispreţui fără să îl cunoşti, măcar.

Reacţia celor cărora le-am descris pe tonul cel mai serios, pentru că m-a impresionat teribil, imaginea pantofilor sport de aruncat, duşi la reparat, a fost un râs scurt, urmat de un recul de compasiune amărâtă. Şi povestea cu becul ars funcţionează la fel de bine, şi maschează un fundal pe care nimeni nu vrea să-şi profileze sensibilitatea.

E mai sigur să râzi la imaginea pe care mi-a oferit-o cineva într-un comentariu pe blog. Cu singura diferenţă că această fotografie s-ar putea să existe. În Vama Veche: o bătrână cu atitudine căra ciorbă într-o pungă Humanitas. Mă gândeam că nişte producători de televiziune ar fi transformat uşor episodul cu becul într-o producţie despre miracolele de lângă noi. Ar fi fost atât de simplu să i se dea un bec bun în schimb. Era un fel de La vita e bella.

Finalul vine tot dintr-un comentariu pe blog. Cerşetor, copil, desculţ, pantaloni ponosiţi şi jegoşi, văzut printre două rânduri de maşini oprite la stop. Întindea mâna către geamul uneia dintre maşini. Purta un tricou roşu, impecabil, pe care scria mare:

For successful living.

 

PS: Cineva mi-a oferit un clişeu nou de vorbire, care sintetizează destul de bine setea generală de concluzii: am impresia că mi se pare.

publicat in evz, 2 februarie 2008

Lasă un comentariu

  1. iulia
    2 February 2008 la 02.02.2008 12:26

    trist.

  2. john fript
    2 February 2008 la 02.02.2008 12:35

    Atelierele de reparatii sunt in spatele termopanelor si a plasticelor. Termopanele cu rame din aluminiu sau lemn sunt in zona fara canalizare. “si te intrebi ce urmeaza?” Oh god, what have we done with you?

  3. lumi
    2 February 2008 la 02.02.2008 13:09

    sunt imagini si imagini!reale sau imaginare (de exemplu din vis , pe care nu vei reusi niciodata sa le fotografiezi, desi poate ti-ai dori ca odata trezit sa ai imaginea-marturie a Claudiei Shifer surazand orgasmic deasupra-ti, sau purtandu-ti camasa barbateasca atunci cand iti prepara cafeaua).
    sigur ca o situatie care te-a marcat cumva emotional isi gaseste mai repede lumina prin litera decat prin fotografie, fiindca de-aia exista pe lume litere si descrieri care pot atinge mai frumos decat orice imagine fidela, tocmai pentru ca lasa loc interpretarilor si imiaginatiei cititorului;acesta va compara adidasii tristi de pe tejgheaua ta cu o imagine din trecutul sau personal, poate cu primii adidasi din copilarie de la second hand primiti de la matusa din Germania care lucra la Caritas;si chiar daca ai lui se chemau Puma, fiindca erau usor tristi sau albastrui te va iubi ca scriitor!ce sa mai spunem de cititorii care au un “trecut colectiv” psihologic comun, si ca pe latura asta sensibila a oamenilor mizeaza mai toti castigatorii Palme d ‘Or…
    revenind la imaginea ca fotografie, nici un facator de poze sau de minuni (fiindca fotografia ramane totusi o minune) serios nu va face acea descriere a batranelului-ELLE de care vorbeai cu telefonul portabil, agree?;-)
    daca i-o dai lui Lumpan s-o faca, o va face tip reclama la Elle, ca poanta, sunt sigura, insa cu un 6×6 cel putin;-)
    pe scurt mesajul meu din ultimul comment nu era unul critic ci ar fi trebuit sa sune asa: “curaj,push your limits”!

  4. mimi
    2 February 2008 la 02.02.2008 15:35

    Vand ciucuri!

  5. elsiddig aly
    2 February 2008 la 02.02.2008 21:57

    Razvan,eu am facut curatenie in garderoba si am dat unor oameni amarati tot ceea ce nu am mai considerat necesar sa pastrez.Nu ma facut mai bun acest lucru si nici nu mi-a dat vre-un sentiment de bine,din contra,ma durut sufletul ca nu pot sa fac ceva care sa le creeze un bine pe termen mai lung.Insa una peste alta citind articolul tau mi-am adus aminte de o discutie cu un angajat de al meu foarte revoltat cand a vazut un cersetor imbracat foarte decent si cu o pereche de blugi aparent de firma.Ce sudalmi asupra cersetorului a tras omul de mult nu mai auzisem,iar cand l-am intrebat daca i-a trecut prin cap ca primise acele haine replica a fost :daca e cersetor sa se imbrace ca un cersetor! Degeaba mi-am batut capul spunandu-i ca prefer sa vad un om imbracat corect la cersit (desi nu as vrea sa vad deloc,dar nu ar fi realist sa cred asta) decat pe cineva in zdrente.Ca si demnitatea omului care cerseste poate fi alta cand nu este imbracat in carpe care te conduc la zombii din filme.Pt omul de langa mine a fi cersetor nu era doar o situatie ci avea si o forma exterioara care nu avea voie sa se imbunatateasca.Cersetoria in haine curate si corecte la speriat,pt ca nu se mai deosebea de el,omul care munceste si care nu o sa ajunga niciodata sa intinda mana,Imbracat asa asemanarea devenea brusc prea mare si schimbul de locuri mult mai usor de imaginat.

  6. eugens
    3 February 2008 la 03.02.2008 13:17

    @aly: nu e vorba de permutare aici, e vorba de imagine si asteptari. cersetorii stiu ca au sanse mai mari sa primeasca bani daca se imbraca asa cum se asteapta lumea sa-i vada. ai impresia ca cersetorii aia n-au decat zdrentele de pe ei? angajatul tau, la nivel psihologic, a avut o reactie normala. de ce cerseste omul asta? nu intra in tiparele mele pentru cersetorie, nu este cersetor. incearca sa ma pacaleasca. asta a fost rationamentul.

  7. explorish
    3 February 2008 la 03.02.2008 23:00

    arta conversatiei nu e numai a spune lucrul potrivit la momentul potrivit, ci si a nu spune lucrul nepotrivit la momentul cel mai tentant. (dorothy nevill)

    asa si cu fotografiile.

    felicitari.

  8. anca
    3 February 2008 la 03.02.2008 23:43

    O, da! E sănătos să dăm dovadă din când în când de puţină empatie cu sărăcia şi bătrâneţea, ne vom simţi mai bine, vom mânca mai bine, vom dormi mai liniştiţi în pijămăluţele noastre corect brănduite. Cu sărăcia (doamne fereşte, mai verificăm conturile, batem în lemn, facem o pomană, puţin feng shui, bursa începe să îşi revină) , hm, nu se ştie niciodată, dar bătrâneţea (mulţi înainte!), vai, oare cu ce branduri ridicole ne-o vom colora-o? Asta e poza de care ne temem toţi că (nu) va fi făcută.

    Ai dreptate, lumi, şi în trecutul meu se afla o pereche de ghetuţe colorate strident (pentru un ochi care priveşte prin ochelari cu dioptrii stilate), reparate de nenumărate ori, aproape săptămânal în ultimă fază şi cu care am defilat câţiva ani, zilnic, de la un capăt la altul al urbei în care mi-am executat şcoala. Deosebirea este că mie mi-e foarte dor de acele ghetuţe şi de mine încălţată cu ele şi de aceea, eu, acum, îl urăsc definitiv pe scriitor (să-i zicem aşa). Ghetuţele mele sunt centrul uneia dintre cele mai minunate poveşti cu care îmi chem somnul, o poveste cu oameni frumoşi ce nu mai sunt, o poveste din care a fost decupată această imagine şi expusă în mod atât de public şi brutal alături de celelalte, ca fundal striking pentru nişte sentimente din cale afară de profunde ce se cer, se pare, afişate periodic (pe cât posibil) contra cost. O Andreea Marin zace în fiecare dintre noi, trebuie doar să o lăsăm să îşi arate colţii. Şi din povestea mea nu a mai rămas decât puţină tristeţe pasageră, milă, simpatie chinuită şi părere de rău de care n-am avut nevoie niciodată ba chiar mă îngreţoşează până la lacrimi.

    Altfel, artă, tată!

    A avut totuşi cineva decenţa să-i întrebe pe oamenii din poze dacă sunt de acord să fie expuşi în halul ăsta? Eu nu sunt de acord! Eu imi revendic adidaşii şi imi vreau povestea înapoi!

  9. anca
    4 February 2008 la 04.02.2008 20:59

    Îmi cer scuze, a fost urât din partea mea.
    Ar trebui să scriem lucruri frumoase aici.
    Cum eu sufăr de fobia consensului sau boala lui Gică contra, promit să nu recidivez.

  10. pax
    5 February 2008 la 05.02.2008 00:13

    aproape fără nici o legătură, răzvane, sau oricum fără prea mare (mă ştii doar…), dar prima parte a articolului mi-a adus aminte de o discuţie de acu ceva vreme cu un prieten, era vorba despre Diane Arbus şi cum-necum s-a legat acolo o întâmplare pe care mi-o povesteşte D., cum că Hemingway ar fi fost provocat odata de cineva să scrie un roman în 6 cuvinte. ceea ce a livrat a fost: “For sale: baby shoes. Never used.”.
    asta doar aşa… de-un gând ce-mi trecu rătăcit prin cap. căci în rest, de croşetat aiurea pe marginea articolului, nu prea-mi vine.
    respect.

  11. zdranga
    5 February 2008 la 05.02.2008 10:17

    In “Simion Liftnicul. roman despre ingeri si moldoveni” ingerul isi face aparitia in atelierul pantofarului si isi lasa niste pantofi scalciati la reparat, carora Simion le vorbeste din cand in cand ca unei icoane. Daca heruvimii or fi purtand pantofi, adidasii or fi ai vreunui arhanghel.

  12. lumi
    5 February 2008 la 05.02.2008 12:05

    pax,ai pus degetul pe rana!ma bucur ca ai adus in discutie Diane Arbus,la care putem alatura Nan Goldin, Araki sau Thomas Struth, ca sa se inteleaga ca aceste fiinte nu cauta neaparat cancan cu telefoanele mobile, ci doar respira si ele, cum pot, fara cuvinte…uneori furand imaginea cu rasuflarea taiata sau!
    oricat de greu ar parea de inteles, asa isi scriu unii jurnalul intim,doar cu imagini.
    am incercat eu sa-mi pun cateva intrebari pe tema asta la articolul master photo-partie pratique, nu stiu daca am si raspuns corect, dar aici mi-au zis “mention très bien”;-)
    http://luminitza.over-blog.com/7-archive-11-2007.html
    P.S.cineva care a facut totusi un compromis intre litera si imagine: Sophie Calel-si ea e unul dintre cele cateva exemple fericite!ars longa, vita brevis;-)

  13. greenfield
    5 February 2008 la 05.02.2008 20:47

    Si mie imi place sa observ lucruri simple care pot deveni socante intr-o lume ciudata. Azi in Auchan femeia cu mopul trebaluia pe langa raionul de legume-fructe oferind informatii pretioase precum: frumos ambalata salata verde, punga de andive nu se cantareste, etc. Ma gandeam ca era, intr-un fel cel mai bun agent de vanzari, sau PR-ist al magazinului. Daca-i intrebi ceva pe cei cu Auchan pe spatele vestei, s-ar putea sa nu primesti nici un raspuns. Unde mai pui ca femeia cu mopul era si putin mai inchisa la culoare.

  14. A.
    7 February 2008 la 07.02.2008 08:12

    Zdranga, exercitiu de imaginatie: daca heruvimii poarta pantofi, iar adidasii sunt purtati de arhangheli, in cele din urma noua ce ne mai ramane? Si de purtat, si de facut… 🙂 Dincolo de asta, e adorabila cartea despre care vorbesti.

  15. Tibi
    7 February 2008 la 07.02.2008 11:58

    Am un film interesant despre ce poate face mania publicului -de a devora fara pic de ratiune tot ce inseamna saracie si mizerie umana – atunci cand un tip super destept foloseste acest lucru pentru a omori oameni in direct. Nu e foarte SF scenariul, si asta e de speriat. http://www.imdb.com/video/trailer/me60632368/

  16. Michael
    16 February 2008 la 16.02.2008 05:18

    razvane, e deprimanta povestea ta insa daca poti sa te detashezi un pic si sa intelegi ca de fapt nimanui nu i’i se cuvine nimic mai mult din ce are deja, vei vedea ca in fapt demnitatea furata pentru nenea cu scaosa “elle” este doar in capul tau. sunt convins ca pe termen lung, fiecare dintre noi are exact ce i’i se cuvine. Mai deprte, alegerile pe care X le face, bune sau rele ii apartin si ii determina viitorul…. in conjunctura cu situatia desigur. Pot aparea uneori dezechilibre, dar pe termen lung, fiecare isi merita soarta, buna sau rea.

    fiecare dintre noi isi creaza acest sistem de mila acordata subiectiv in functie de informatia intuita. daca imi permiti sa fiu un pic exuperian si te intreb “dar daca in scosa “elle” era un pachet cu 50 mii euro sa zicem furati? o simpla informatie ne’ar transforma mila in dispret, nu? exemplele pot continua…

    lipsa de comunicare si educatie creaza zeci de dezechilibre. exemplul tau cu batrana si becul… tanti nu stia… poate la fel ar fi ras si ea daca cineva i’ar fi cerut sa mulga vitelusa care n’a fatat.

    ca sa mai filozofam un pic, omul rade atunci cand nu intelege. de ce nu intelege? motivele pot fi multiple… cele mai comune sunt incultura, necunoasterea. O sa spui.. pai asa, ce facem, nu mai radem? pai o sa radem ca pana la perfectiune… mai este, pentru fiecare dintre noi…

  17. alb sau negru
    17 February 2008 la 17.02.2008 10:17

    Adevarul e unul singur iar pentru a fi spus nu cred ca trebuie sa astepti un moment prielnic, chiar daca sinceritatea exista doar la copii si la idioti. Daca incepi sa cantaresti ce spui si cat spui incepi sa aluneci in diplomatie, iar diplomatia nu e niciodata sincera. Un adevar spus pe jumatate e o minciuna intreaga.
    Adevarata arta a conversatiei este poate doar calitatea cuiva de a vorbi mult fara ca partenerul de discutie sa poata afla de fapt ce gandeste cel care-i umple urechile cu teorii. (ex. Ion Iliescu)

  18. thm
    19 March 2008 la 19.03.2008 21:30

    multumesc

← Inchide