surprize, tyson, ştrumfi şi eu

surprizele au început să mă preocupe de pe la 4 ani, când am descoperit că adulţii sunt prea siguri pe ei – şi enervanţi, din cauza asta. mă revăd pe plajă, pe o alee care ducea la duşuri, săpând o groapă, camuflată apoi neglijent, în care s-au afundat multe gambe proaspăt spălate şi nu numai.

recunosc, supriza nu avea decât pentru mine conotaţii benefice, pentru că la vârstele acelea era vorba despre gesturi uşor neplăcute dedicate altora. ca de exemplu, tatălui meu, căruia îi duceam uneori o bombonică. el mă săruta, mândru de băieţelul lui drăguţ şi tandru, după care mă alerga prin casa, pentru că îşi dădea seama că, din nou, ascunsesem sub învelişul dulce, unul din drajeurile cu untură de peşte pe care mă obligau ai mei să le înghit, ca să mă fac mare şi deştept.

i-am mai făcut nişte surprize şi paznicului bisericii din faţa blocului meu, dar cea mai reuşită a fost o replică a unei capcane pentru mamuţi, aşa cum a inventat-o Rahan pentru nişte indieni care vânau mamuţii gonindu-i pe toţi spre o prăpastie. ca să evite o catastrofă ecologică, Rahan a săpat o groapă mare, cam cât pentru un mamut, şi a adaugat şi nişte pari ascuţiţi. eu am folosit noroi, că era vară şi era păcat de munca noastră de săpători. am turnat apă două zile în groapă, până am fost mulţumit de stratul de noroi. am înţeles de ce am fost pedepsit în seara aceea, după urmele de glod care se opreau în faţa apartamentului nostru.

cu timpul, poate şi pentru că citeam Pif, am înţeles că surprizele pot să fie şi ceva bun, prietenos, recreativ şi solicitant pentru intelect. mai ales cand sunt făcute fără vreo intenţie, ci strict în scop ştiinţific.

am închis vreo 20 de cărăbuşi în aparatul de proiectat diafilme, mai exact în compartimentul în care se aflau becul şi lupa, deci Iadul coleopterelor. am aprins scurt, am stins, am deschis compartimentul şi am mai reuşit să prind doar un singur cărăbuş. pe restul, judecând după urletele de spaimă spontane ale mamei, i-a prins ea în următoarele două săptămâni.

atunci mi-a fost clar că surprizele sunt o muncă de echipă, conduc la interacţiune umană, şi pot asambla o relaţie frumoasă între doi cunoscuţi dar şi necunoscuţi. pun la lucru imaginaţia, răbdarea şi îţi aduc aminte că în orice copil se ascunde un copil şi mai mic.

cu excepţia motanului meu Urmuz, adică un birmanez pe care pe la 4 luni îl dresasem deja să facă aport :), nici o altă pisică nu mi s-a lipit de suflet. până la Tyson, tot un copil al străzii şi el, ca şi Urmuz.
a apărut acum doi ani în grădină, mergând legănat, ca un bătăuş ce este. doar că era deja destul de adult şi foarte cool.
după ce unii vizitatori ai grădinii au început să se plângă că Tyson le atacă prietenii cu patru lăbuţe, câinii, adică, am înţeles că şi lui îi plac surprizele.

nu ştiu ce părere are Tyson despre ştrumfi, dar având în vedere că e destul de ocupat să doarmă toată ziua în poziţii acrobatice, e suficient că a acceptat să îmbrace tricoul galben şi să se asambleze cu mine, pentru a imortaliza relaţia noastră foarte specială. ba chiar, după shooting a rămas pe gânduri şi s-a recules, înfăşurat în t-shirt.

ceea ce vă recomand şi dumneavoastră.
în caz că sunteţi localizaţi de tricourile Kinder Surprise cu Ştrumfi şi Prinţese, vă asamblaţi, vă fotografiaţi şi share-uiţi aceste momente pe Facebook, Twitter sau Instagram, cu tag-ul #surprizeasamblate.

dacă fotografia voastră e forţă nucleară, Kinder Surprise o va transforma în panou stradal.

tyson kinder

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *