toată lumea, toată lumea dă din cap cu mine

E normal să te simţi implicat în orice. E firesc să te simţi vizat de tot şi să simţi că lumea e plină de mesaje care îţi sunt direct adresate. Sau cel puţin aşa pare.

Dar nu contează dacă cineva vorbeşte cu tine, important e că oricine are şansa naturală de a produce un punct de plecare în tot ce ne înconjoară. E femeie, e curvă; e bărbat, sigur e homosexual. Vine din faţă, are treabă cu mine, se referă la mine. Dă din mână, înseamnă că îmi face semne. Vorbeşte despre ceva, înseamnă că se referă exact la kestia la care mă gândesc de 40 de ani.

Se uită la mine, deci mă înjură sau vrea să mă agaţe, sau vrea să mă fure, sau oricum nu poate să se comporte normal. Stă lângă mine, trebuie să mă apăr. Îl văd, trebuie să mă uit ameninţător. Există, trebuie să reacţionez cumva. Acest cumva pare să devină pe nesimţite următorul deci. E o formă de a aproxima foarte precis, pentru că se poate spune că cineva venea cumva din dreapta, că cineva iubea cumva pe altcineva sau că eu sunt cumva foarte fericit.

Acest exces de feedback ocupă tot spaţiul pe care îl găseşte disponibil. Întotdeauna există un punct de plecare. Şi oricum putem deschide o discuţie, fie ea şi despre orice. În fond, totul devine infinit, e mai important, chiar şi detaliile cele mai nevinovate sau insipide pot să justifice un punct de vedere. Totul începe pe şosea, ca de obicei.

Puteţi verifica asta prin cel mai simplu experiment. Dacă cineva departe încearcă scurt o fază lungă pentru a verifica drumul, chiar dacă sunt nişte kilometri la mijloc, omul se simte obligat să răspundă cu o fază lungă, că se simte vizat direct. Chiar dacă nu mă deranjează farurile tale, eu aş vrea să ştii că nu am fază lungă şi că nu sunt ceea ce crezi că par. Sunt nevinovat, nu încerca să îmi spui ceva, că nu avem nimic de discutat.

De aici porneşte probabil şi explozia generală de nervi la care asistăm zilnic oriunde ne-am afla. Oricine are şansa de a se simţi indignat şi dreptul de a reacţiona împotriva metabolismului. Să intri în reacţie cu orice ajunge să pară o îndatorire de bun-simţ, să faci observaţii, să corectezi în spume, să vezi duşmanul care încearcă să se infiltreze pretutindeni este idealul oricărei propagande.

În acelaşi timp, lumea dă foarte tare din cap, cu aerul că tot ce se întâmplă în jur te priveşte, te implică şi te obligă la o reacţie. Asta se numeşte pe englezeşte headshake, echivalentul lui handshake, care nu se mai practică din cauza microbilor care se iau la strângerea de mână. E un fel de gesticulaţie junk omniprezentă la americani. Iar acuş, headshake-ul se scurge vesel şi limpede ca strasul înspre noile norme de body-language mioritic. El se traduce prin datul din cap, de sus în jos, în ritmul vorbirii, ca o autoîncuviinţare. El le arată interlocutorilor că eşti de acord cu ce spui, dar şi că aştepţi să intre iute în consens.

Probabil că are şi o funcţie hipnotică, dacă este executat ca pe un ritm de trance. El se transferă imediat la interlocutorul care ascultă. Dă şi el din cap, sus-jos, up-down, ca miticul căţeluş din luneta Daciei, cel care stă pe un ştergar popular, alături de cinci pâini, şerveţele şi un cofraj cu ouă. Care o fi cauza? E poate o tehnică secretă, dezvoltată iniţial în spitalele de psihiatrie, pentru a le da bolnavilor agresivi senzaţia că eşti perfect de acord cu ei.

Apoi e bună şi când minţi, pentru că înseamnă: eu spun adevărul, da?! E bună şi când vorbeşti prostii şi vrei să laşi senzaţia că totuşi spui ceva. E bună şi când te ţii de bara din metrou şi te legeni înainte-înapoi. E bună şi pentru muşchii gâtului. Mai tristuţ mi se pare faptul că acum vreo câteva zeci de milioane de oameni dau din cap, zâmbesc şi râd nevrotic tot timpul când vorbesc. Everybody, mâinile sus, facem ghilimele în aer, dăm din cap şi suntem de acord fără să spunem nimic. Important e să nu fim indiferenţi, pentru că nimic din ce e aberant sau nu ne priveşte nu ne poate fi străin.

publicat în evz, pe 20 septembrie 2008

7 comments

  1. haotica   •     Author

    are you talking about/to/ at me?:))

  2. doina   •     Author

    Tristutze sint toate automatismele astea preluate ca un al doilea limbaj, ceea ce dovedeste cit de putin mai sintem dispusi sa comunicam verbal sau oricum altminteri – pe bune, insa.

  3. explorish   •     Author

    micheteau.

  4. dedi   •     Author

    e foarte haios sa te uiti pe la emisiuni, interviuri in care reporterul mai mult tace iar invitatul vorbste cu pofta (in general istorie). de plictiseala sau ca sa para ca intelege reporterul da din cap mai rau ca la metallica. face apoape plecaciuni in fata vorbitorului.
    e misto sa vezi ca amplitudinea miscarilor creste periculos in momentul rostirii unor cuvinte sau nume pe care reporterul le cunoaste, sau catre sfarsitul frazelor, punand astfel un punct hotarat.
    cum ar fi sa dam din cap si cand citim ceva? hahah ..ca la sanatoriu.

  5. dino   •     Author

    Au nu suntem noi scame centrale pozitionate in buricul pamantului, nu ne-a adunat soarta aici special pentru asta?
    “EU” cred ca acest egocentrism nu se datoreaza numai pre-decembrismului, cred ca e o trasatura de caracter a romanului cu radacini in “legendara ospitalitate”, totul ne priveste si privim la randul nostru totul.
    Prefer sa vad insa partea buna a acestui fenomen desi “partea intunecata” e predominanta. Sper ca intr-o zi aceasta tendinta se va materializa si in actiune nu numai in vorbe si boscorodeli.
    Poate intr-o zi vom fi capabili sa il si ajutam pe vecinul in casa caruia privim in trecere (ca doar usa era deschisa): “Muta canapeaua cea noua, deci a castigat ceva bani, al’dreacu’!”, daca tot lovim cu pareri in stanga si in dreapta fiind convinsi ca “evaluarea” noastra conteaza, poate vom intelege ca orice act marunt de responsabilitate facut la nivel individual: CONTEAZA.

  6. Iuliana   •     Author

    Si daca ghilimelele in aer, datul din cap si zimbetul (rinjetul) sunt varianta americana de body language care este alternativa romaneasca? Aerul serios, tinuta rigida, fata pe care se perinda, neretinute in niciun fel, expresii diverse ca dispretul, dezaprobarea sau amuzamentul… Neaparat, toate insotite de intreruperea frecventa si brutala a interlocutorului, de exprimarea propriilor opinii astfel incit respectivul interlocutor sa fie minimalizat, umilit si, in cele din urma, redus la ‘adevarata sa conditie’. Este varianta romaneasca mai putin ipocrita? Poate, din moment ce reflecta in mod fidel natura umana, fara nicio spoiala ‘sociala’. Dar nu putem spune ca este mai buna, ca sustine comunicarea, relatiile dintre oameni, ca ii ajuta sa se exprime, ca le da curaj in situatiile care ii pot intimida.
    In orice caz, pina cind consideratia pt interlocutor nu va fi sincera, nici limbajul trupului nu va putea fi. Pina atunci, haideti sa haidem!

  7. Pingback: Zvoner.ro » Agresivitate, calm, dispret, respect

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *