umanizaţi, băieţi

Mi-a spus un prieten că a citit un text de-al meu şi că şi-a dat seama că nu a mai sunat pe nimeni cu întrebarea: ce mai faci? Sentimentul lui de culpă s-a accentuat pentru că mi-a zis asta când l-am sunat eu să-l întreb ce mai face.

Aşa se face probabil că s-a umplut lumea de lucruri care nu mai există demult, în care nu mai credem, dar despre care încă se teoretizează destul de mult. În orice caz, lucrurile naturale, ca să nu zic normale, produc din ce în ce mai multe şocuri. Râdeam cu prietenul meu la telefon şi parodiam începuturi de conversaţii, alo, hai să cumpărăm un teren, hai să dărâmăm Ateneul să facem o parcare subterană şi o staţie privată de metrou.

În fine, senzaţia de stupoare rezistă, pentru că uneori poate părea absurd sau chiar suspect să nu ai un scop, o motivaţie, măcar o intenţie. Cineva drag mie a ajuns într-un spital de provincie fără dotări, ca mai toate spitalele, şi avea urgentă nevoie de o tomografie. Am aflat că există un centru medical privat în apropiere şi am fugit să încerc să rezolv această urgenţă, chiar dacă fusesem descurajat că e prea târziu.

Locul arăta impecabil, foarte rupt de contextul general, era demult ora închiderii. Totuşi, după ce am explicat că e o urgenţă şi că ar face un mare bine dacă ar accepta să pună în funcţiune maşinăria, un domn pe la 50 de ani, care părea un fel de administrator sau contabil mi-a explicat că şoferul ambulanţei a plecat, că poate să conducă el dar că are nevoie să-l ajut cu targa.

Am plecat la spital împreună, am dus la capăt misiunea. Era vital să obţin mai repede rezultatul, care în mod normal venea după 24 de ore. Domnul acesta providenţial a fost de acord să rezolve şi asta, dar însemna deja 4 ore în plus peste program.

Lăsând deoparte zâmbetul continuu şi bunăvoinţa netrucată, era oricum un gest situat în afara tuturor regulilor de bună convieţuire pe care le cunoaştem. A refuzat orice formă de recompensă şi mi-a spus că este proprietarul centrului medical şi că i se pare firesc să ajute oricând pe oricine, chiar dacă asta înseamnă să care o targă noaptea prin oraş. Sigur că vorbim despre un serviciu plătit, dar dar tot ce a făcut acest necunoscut pentru un alt necunoscut are legătură cu nobleţea.

Omenia nu are în principiu un onorariu, cel mult pot să cumperi o reproducere a ei. Mi s-a părut incredibil gestul acestui domn şi mi s-a părut mult mai incredibilă şi inadmisibilă mirarea mea, curiozitatea cu care îl priveam sau îi puneam întrebări, când vorbea inflamat despre dialogul lui absurd cu băncile care îl terorizează în loc să-l ajute, şi despre cât de bună i se pare ideea de a crea un loc în care totul să funcţioneze perfect, în răspăr cu restul.

Locurile preiau câte ceva şi din energia pozitivă a oamenilor şi te fac să simţi şi partea bună acolo unde totul pare îngropat în deznădejde şi suferinţă. Face bine uneori să stai de vorbă cu un medic care trece cu umor amar peste tot ce ştim că se întâmplă prin spitale şi îţi arată că este acolo din pasiune pentru ceea ce face, pentru că ştie că poate salva vieţi.

E ciudată relaţia asta generalizată în care ajungem toţi să ne privim ca pe nişte buzunare din care ies şi intră bani şi în rest nu se poate întâmpla nimic, sau dacă se întâmplă e doar o consecinţă mecanică a unui schimb comercial. Probabil că sunt un om norocos că întâlnesc astfel de oameni pentru că ştiu cât e de greu să dai de ei.

Iar un bonus de înţelepciune a venit din următorul spital în care am ajuns, după experienţa stupefiantă cu binefăcătorul din provincie. De data asta, e vorba din nou de incapacitatea noastră de a distinge între autentic şi comercial, la care se adaugă acelaşi sentiment că aşa ceva nu are cum să existe.

Am întâlnit o infirmieră care zâmbea şi îşi făcea datoria cu o bunăvoinţă pe care nu o întâneşti în mod obişnuit într-un peisaj atât de trist. Am stat de vorbă cu ea, şi-a povestit pe scurt viaţa, cât am umblat prin spital şi era din ce în ce mai clar că are profilul unui om cu care ţi-ai dori să faci echipă.

Când a fost întrebată dacă nu ar vrea o slujbă mai calmă şi mai bine plătită decât cea de a îngriji oameni ţintuiţi la pat, a spus că s-a gândit la asta de mai multe ori, dar că de când e în spital, a descoperit că-i place foarte mult să ajute oamenii şi că asta o face foarte mulţumită. Aşa că fac o plecăciune şi închei.

publicat în evz, de ziua îndrăgostiţilor care sper ca se iubesc, 2009, hai românia!

17 comments

  1. cinema victoria   •     Author

    daca as fi scris eu un articol ca al tau, probabil l-as fi intitulat “oameni care te impiedica sa-ti tragi un glont in cap” …

  2. razvan   •  

    Foarte bun titlul.

  3. Gibzie   •     Author

    Ieri am trecut printr-o experienta similara, cu bunica mea, care a trebuit sa ajunga la spital.
    Am fost surprinsa de cum si-au facut treaba o serie de oameni, de la asistenta de la prima ambulanta, pana la personalul de la ultimul spital in care a si ramas.
    Semn ca se schimba lucrurile.

  4. catalinpetru   •     Author

    de ce nu i-ai pus numele sau firma lu nenea
    macar pe blog daca nu in ziar
    ?

  5. Copilutza   •     Author

    Bine scris articolul, minunat ales subiectul…Felicitari!

  6. aleaN   •     Author

    Salut Razvan,

    Textul tau ne descopera naturaletea, normalul, din gesturile unor oameni. A unor oameni, a caror bunatate ne infatiseaza inaintea ochilor nostri, nu doar frumusetea, in sine, a gestului facut, frumusetea exterioara, cat mai ales cea interioara, a spiritului. Dar cred ca cel mai bine a spus-o marele Beethoven: “Nu recunosc alt semn al superioritatii decat bunatatea.”

    Toate cele bune,

    aleaN

  7. Dromihete   •     Author

    da… deci mai avem o sansa.
    cel mai trist e ca am ajuns sa ne miram ca mai exista si oameni.

    cred ca acestia sint oamenii care tin omenirea inca in viata.
    Sint cei doi care ar fi salvat Sodoma.
    Cei care iubesc viata pe aceasta planeta trebuie sa le spuna sarumina, pentru ca datorita lor nu ne ia babau pe toti.

    Daca un numar infim de cetateni sint in stare sa impiedice apocalipsa, ma intreb cit de minunat ar arata lumea in cazul in care toti am avea o doza de dragoste pentru aproapele…

  8. cam   •     Author

    din fericire pentru noi mai exista si astfel de oameni…
    merita jos palaria si sa ne dorim sa ii intalnim mai des in viata noastra, si nu doar in situatii grele 🙂

  9. Pinocchio   •     Author

    Ar fi multe de spus… Wow! Da, merita sa traiesti cind stii ca exista astfel de oameni.

  10. artistu   •     Author

    Ce pacat ca astia sunt putini si mai ales ce pacat ca dupa ce ajuta cat pot iau si cate un sut in fund. Si atunci fug si ei dincolo, ca e mai bine! Si noi ramanem tot cu “acriturile”! 🙁

  11. cinema victoria   •     Author

    extrapoland un pic, eu nu cred ca oamenii adevarati sunt atat de putini … mama a fost internata anul trecut intr-un spital; in salonul ala sinistru bolnavii se ajutau intre ei, chemau asistentele cand trebuiau alimentate perfuziile, pacientii care-si revenisera ii sustineau si-i incurajau pe cei proaspat operati … cel mai tare m-a impresionat un tigan din faurei care statea toata ziua langa nevasta-sa, internata acolo, iar noaptea se ducea sa doarma numai el stia unde. omu’ era imbracat la costum, se adresa foarte politicos tuturor, sarea sa ajute de fiecare data cand i se parea necesar. m-am amuzat copios cand o data mi-a povestit revoltat cum nepotii lui ii trimit mesaje obscene pe mobil; la varsta lor, pe el si pe fratii lui ii trimitea taica-sau la culcare cand la televizor “se dadea filmu’ shela, tarzan”. 🙂
    nu, nu sunt putini.
    just open your eyes.

  12. TL   •     Author

    …ALAS (standing for Acquired Lavish Altruism Syndrome), that is transmitted by blood and manipulates human behavior to enjoy the giving of blood to others (such as via spending blood at the Red Cross) and generally makes them inclined to behave charitably: http://en.wikipedia.org/wiki/The_giving_plague

  13. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Noutati 15-18 februarie 2009

  14. Anouk   •     Author

    vorbeam cu cineva acum citeva saptamini depre cu e sa suni pe cineva doar pentru a intreba “ce mai faci?”, interlocutorul meu foarte cinic de altfel, imi spunea ca de fiecare data oamenii vor ceva de la tine, si nimeni nu suna doar sa vada cum esti…

    in acest caz cred ca sunt printre norocosi, am prieteni care ma suna doar sa intrebe ce mai fac ;0) e adevarat ca nu sunt multi, insa sunt cei care conteaza.

  15. cria   •     Author

    mi-ai amintit de un film pe care il tin in suflet : “pay it forward”

  16. Daniela   •     Author

    Am dat peste tine, Razvan, din pura intamplare. Imi vine sa plang de bucurie ca mai exista oameni-romani .Am plecat din Romania acum 4 ani, cu sufletul plin de amaraciune si satula de tiganie, parvenitism, mizerie. Traiam cu senzatia ca Romania este construita pe un deal de mal si aluneca incet, dar sigur, in prapastie.
    La ultima vizita in Romania, baietelul meu de nici trei ani a facut varicela. Am mers la spital sa intreb ce-i de facut. Medicul l-a “consultat” in fata spitalului(ne-a scos afara unde avea sanse mai mici sa se molipseasca,banuiesc!), si, tinandu-l (cu doua degete si departe de el si ridicandu-i tricoul cu pixul) agatat de o manuta in timp ce copilul plangea, striga:” Bå! Tu-ala! Vino, ma, sa vezi cum arata bubatul!”. Cand am tipat la el sa-i dea imediat drumul copilului, mi-a replicat rastit :” Ho, doamna, ca n-are nimic!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *