În general, viaţa e ca pe autostradă. Lume grabită să ajungă undeva, încruntată în aşteptarea destinaţiei unde pândeşte nemilos destinderea. Când te relaxezi, povesteşti ce te-a supărat, ca să fii generos şi cu interlocutorul tău, care de obicei abia aşteaptă să-ţi prezinte bubele. Dai drumul la radio şi asculţi ce dă Marele Dj Surd. De obicei, radioul seamănă cu locul în care te afli, nu ai mari şanse să auzi ceva viu când lumea se scarpină în nas, şi când ascultă şi când vorbeşte.
Dintr-o plictiseală perversă ajung pe Radio Cultural. Un bou explică, citind ca un repetent, ce ar face el în locul lui Patapievici, pe care nu are demnitatea să îl şi numească. Mai exact ce nu ar face. E fascinant să asculţi cretini vorbind la radio, e acelaşi principiu pentru care OTV are atât de mult succes. Schimbi posturile des, muzica e jalnică şi oricum se pare că nu au mai rămas multe de spus în această perioadă de încălzire globală.
Dacă nu au să ne împuşte dacă ne prind fără bicicletă, e bine. Vocea de la radio explică pe o dinamică de ponton care nu se leagănă cât e de greşit că bestia intelectuală are mai multe preocupări şi responsabilităţi. Reiese discret şi că e o problemă dacă faci mai multe lucruri şi iei bani pentru asta. E ca şi cum ai înghiţi un concentrat de mentalitate colectivă, care te învaţă, te ajută să rămâi gol pe dinăuntru, neputincios, fără perspectivă şi frustrat.
Nu mai e nimic amuzant la culturali, aşa că trec pe cd o perioadă sau ascult câmpurile pline de cicoare foşnind. Este esenţial să ieşi de pe autostradă, e atâta lume care nu ştie decât un singur drum şi se simte atât de obligată să înjure cu spume pentru asta. Revin pe radio cu spaimă, dar după o jumătate de minut dau mai tare.
O voce frumoasă, un accent discret ardelenesc şi o poveste senzaţională despre o călătorie în Ghana. Tipa care îl întrerupe cu întrebări foarte imbecile pe vorbitor nu are bunul simţ să-l şi prezinte, după pauzele de publicitate. Dar momentele de graţie salvează orice.
De puţine ori pe autostradă îţi este dat să întâlneşti un povestitor care să te transporte acolo unde este mintea lui, să te facă să vezi, să simţi, să înţelegi şi să empatizezi cu tot ce descrie. Am călătorit cu el şi am păstrat un zâmbet de-a lungul poveştii, pentru că reuşea mereu să aducă în faţă ceea ce era viu, culori, arome, gesturi comune, mămăligă, beţie neagră şi un umor general pe care recunoştea că nu l-a întâlnit nicăieri în Occident.
Şi moartea şi dramele erau cuprinse subtil în vârtejul lucrurilor, dar într-un fel în care ar fi fost purtate de nişte îngeri foarte voinici. Eram deja foarte curios să ştiu cine este povestitorul, pe măsură ce îmi doream ca povestea să nu se încheie. Îmi imaginam că e vreun tip de la National Geographic, deşi avea cam prea multă înţelegere şi tot spunea că inima unui creştin are numai intrari şi nicio ieşire. Am aflat la final că e preot, profesor de teologie la Sibiu, domnul Constantin Necula.
Pomenea despre suflul oceanului şi despre puterea unei plaje de a te face să zâmbeşti ca un copil cu dinţii laţi. Povestea despre simplitate şi puterea spiritului său infinit. Aşa că leul întâlnit într-un sat, leul satului, un fel de echivalent al şarpelui casei, mă face să iau în serios şi să preîntâmpin o vorbă a unui mare om de ştiinţă: singurul meu regret este că nu am băut mai multă şampanie.
(Se aud valurile).
scris pe nisip, la Vadu, în vara lui 2008
Lasă un comentariu