Din ce e făcută încrederea

Am aflat de curând că avem încredere în pompieri, Nokia, Mercedes şi Algocalmin. Nu în antinevralgic, nu în furazolidon.

Când te gândeşti la încredere, începi mai degrabă cu alţii, cu ceilalţi, cu depărtarea. Nu începi cu tine, de obicei. Pare şi nepoliticos, probabil, şi neinteresant.

Am observat din ieşirile publice ale unor persoane mai mult sau mai puin cunoscute sau influente, că nimic din ce există în jurul nostru nu inspiră stabilitate, fermitate, apropiere. Toate reperele sunt aşa cum ne-am obişnuit e mult în altă parte.

Chiar dacă este un loc comun şi chiar dacă există explicaţii simple pentru asta, e din ce în ce mai clar că locul în care cineva se simte la adăpost e în altă parte. Îngrijirea medicală, pare că nu va exista aici la un alt nivel decât de algocalmin şi comprese reci. E clar că cine e băiat cu scaun la cap, se duce într-o altă ţară şi discuţia se incheie brusc.

Continuă zgomotul de fond despre cât de bun sau prost e sistemul medical, continuă denigrarea morală a profesiunii de medic. Niciunul dintre toţi marii operaţi ai ţării, nu se întoarce cu vreo intenţie de a repara acest sentiment de insecuritate, dublat de dezgust, la care de altfel contribuie, cu sau fără voia lor.

Nu e vorba despre ceea ce lipseşte aici şi care poate fi găsit în altă parte, despre aparatură, bani, despre tehnici noi sau o experienţă în cercetare sau management. Asta e limpede şi ca tot ce e vital, iese din listă.

Rămâne însă pe loc această fundaţie uriaşă a unei percepţii generale construite pe neîncredere. Cei care îşi rezolvă problemele în altă parte şi nu fac nimic pentru a micşora distanţa asta, ei sunt autorii acestei lipse în care ni se pare aproape explicabil că trăim. Altfel spus: mijloacele scuză mijloacele.

Istoria noastră precomunistă are multe repere de acte filantropice girate de capete încoronate sau de aristocraţia banilor. Multe din ele arată a fi foarte concentrate pe finalitate, pe beneficiul real, pe puterea exemplului şi pe necesitatea implicării.

Poate că strălucirea acoperirii media nu era la fel de lucioasă ca acum, poate că şi din cauza asta componenta de exhibiţionism pur era aşezată la locul său şi asigura doar eleganţa şi funcţionalitatea spectacolului.

Vocaţia asta de întemeietori ai unei lumi care se naşte s-a mai tocit de atunci şi până acum. Poate şi pentru că o bună parte din potenţialul de doamne şi domni s-a mai risipit din ADN-ul local.

Pentru slugile care au rămas să conducă nu are cum să fie mai important locul de unde decolează decât locul în care aterizează.

La lista accesoriilor vieţii moderne, pe lângă toate posesiunile deja plicticoase – case, maşini, ceasuri, piscine, femei care ştiu să spună miţi şi câini microscopici, se adaugă acum şi operaţia în străinătate. Aşadar, nu pare necesar ca acest mecanism defect la cap să fie reparat.

Nu simte nimeni că nu e vorba despre o flotă de ozn-uri, ci despre bun-simţ, generozitate şi bune-intenţii. Poate şi nişte recunoştinţă. Pare suficient să se ştie despre tine că ai fost tipul ăla cu multe cravate şi nu unul din cei care au construit la loc încrederea celor din jurul său.

Pe lângă boala asta, se mai remarcă şi obsesia studiilor în străinătate, expusă şi ea ca un trofeu în spaţiul public. Asta pare să garanteze totul, este soluţia competenţei şi sursa superiorităţii unei categorii care pe vremuri dădea la facultate pentru că e bine să ai o diplomă.

Nici aici nu se întrevede neliniştea faţă de faptul că două lucruri esenţiale într-o lume modernă, sănătatea şi educaţia, sunt ajutate să se nască şi să rămână cu malformaţii pentru a putea să fie batjocorite la televizor şi exploatate în campanii electorale sau de PR personal.

Încrederea nu e făcută din trufie, nici din promisiuni de lăutar beat, încrederea nu e o viziune pentru două zile şi nu se naşte din dispreţ. Nu e un însemn al puterii şi nici nu creşte în umilinţă.