Crucea ta aici!

Moartea şi morbidul sunt printre cele mai prezente mesaje publicitare. Spaţiul public e infestat de reclame la moarte şi veşnică pomenire. În titlu am parafrazat celebrul îndemn: Reclama ta aici!

Infinitatea de simboluri ale morţii implantate oriunde şi oricum sunt probabil unul din motivele pentru care ştirile cu cadavre sunt atât de apreciate de audienţă. Sunt creştin, respect crucea dar nu cred că trebuie să stea de strajă la locul tuturor nenorocirilor.

Probabil că pare normal să marchezi locul în care Georgică a fost muşcat mortal de o ştiucă şi să plantezi acolo o cruce trainică de metal, o candelă şi o poză cu răposatul, dar s-ar putea să nu ne privească pe toţi. În fond e şi un gest nesportiv faţă de toţi ceilalţi repauzaţi, care se mulţumesc cu locul special amenajat în acest sens – şi cu o singură cruce.

Pădurea de monumente funerare spontane care creşte alături de noi e poate mai puţin vizibilă şi din cauza magazinelor de specialitate care sunt la fel de fireşti ca şi cele de unelte de pescuit. Şoselele, peisajele, străzile, bulevardele şi parcurile sunt atacate de compasiunea oricui simte că memoria bietului Georgică trebuie celebrată colectiv şi veşnic. Mă îndoiesc că se duce cineva la domnul primar şi spune că vrea să pună şi el o cruce în centrul oraşului sau unde crede de cuviinţă.

În Brăila am locuit aproape 20 de ani pe unul din drumurile strategice, drumul spre cimitir. Erau zile în care tot blocul se distra chiar şi la mai mult de cinci procesiuni, cu dric şi fanfara Şantierului Naval. Fireşte, vorbim de o atracţie socială care nu a pierdut din farmec nici astăzi. Auzeam aproape zilnic în copilărie urlete de plâns, marşuri funebre, nemaivorbind de ce puteam vedea pe fereastră. Contemplarea morbidului o conţine vreun secret compensator, care îi poate face pe unii să se bucure mai tare de ciorbiţa de lângă care au ţâşnit când au auzit prohodul.

Recunosc că acest tratament hardcore din copilărie mă ajută să-mi păstrez uneori umorul dar şi dezgustul pentru acest gen de lipsă de pudoare şi de măsură. Ieri am citit că în municipiul Arad a fost interzisă circulaţia cortegiilor funerare. Şi am salutat în gând acest început al unei normalităţi în care spaţiul public nu este transformat în loc de bocit. Se vorbea şi despre tot felul măsuri perverse care ar putea să reducă din voioşia cu care sunt expuse coroanele, jerbele şi sicriele.

E posibil ca lumea să aibă inima mai tare decât soldaţii din Afagnistan, e posibil să ne fi transformat într-o specie mutantă, născută din Rambo şi Zombie. Dacă în centrul Bucureştiului se vând chiloţi la tarabă, merg şi nişte lumânări de mort. Dacă parcurile cele mai frumoase ale oraşului sunt pline de oribile toalete albastre, de ce să ne facem noi griji că se dărâmă încet şi sigur casele frumoase.

Degradarea, distrugerea, reziduurile sunt o prezenţă firească, unanim acceptată, sunt poate deja înscrise în codul genetic al celor care trec pe lângă toate ororile astea zilnic fără să le mai vadă, fără să le fi băgat vreodată în seamă. Or fi pus ceva în vaccinul antigripal, o fi ceva în aspirină, că prea sunt toţi veseli nevoie mare la acest parastas naţional.

Orice spaţiu de aşteptare se transformă într-un schimb de experienţă pe tema bolilor, a morţii şi nenorocirii. Îţi arată lumea toate zgaibele, îţi povesteşte totul despre biologia întregii familii, nemaivorbind despre familia cuscrilor.

Nu există un spaţiu intermediar în fiecare să simtă nevoia să pară decent sau să fie constrâns de lege să fie aşa. Telefoanele mobile sună la fel de tare şi la teatru şi în biserică. Moartea şi morbidul sunt nişte subiecte ca oricare altele, sunt la fel de normale ca un autobuz care nu mai vine.

De-asta, cred că vom mai auzi de răposatul. Dacă tot nu se poate purifica oraşul de reclame supradimensionate şi de însemne sinistre, măcar să fie integrate elegant, ca la Săpânţa, unui circuit cultural urban. Crucile, dacă tot nu pot să dispară, ca şi cortegiile sau tarabele cu sicrie, să fie tip, distribuite de primării şi să poată conţine chiar şi mesaje publicitare. Nu laconic, ca în bancul cu: Ion mort, vând Trabant. Ar putea fi ceva mai fin, european: Nu rupe crucile!. Tel. gri 0800++++++.

 

20 comments

  1. Ioana Dark a lu Noe   •  

    in cimitirul din Braila am fost si eu intr-o vacanta. sunt frumoase cimitirele, mie imi plac. alea pustii cu morminte vechi. la tara e foarte frumos de Paste cand vine tot satul viu cu lumanari aprinse in satul mort si palpaie si colcaie tot cimitirul.
    dar tu nu vorbeai despre asta. ti se pare ca sunt impudice crucile iesite din cimitir? mie da. cand oamenii sufera sunt in stare sa se poarte foarte urat. plang peste tot, cumpara coroane colorate de hartie, fac pomeni cu multe neamuri, se imbraca in negru. cred ca se simt datori fata de morti cu o parada. o parada sincera.

  2. razvan   •  

    nu despre crucile din cimitir era vorba.

  3. Ioana Dark a lu Noe   •  

    am zis de alea iesite din cimitir, adica de oriunde din afara lui.

  4. dildobrica   •  

    lipsa imaginatiei naste ridicol si grotesc. cind ii pui copilului numele Bilclinton si te “delectezi” cu gigbecali pe otv on a daily basis e normal sa jelesti precum gabriel dorobantu la microfon moartea celor dragi. si cind vezi in reclama ca rufele se albesc cetatenesc impreuna cu vecinii de cartier, unde altundeva decit la coada la ikea sa-ti urli cit mai distorsionat durerea de teama sa nu se creada ca esti pe invers.

    “toata lumea miinile sus! haideti si dvs acolo in spate, urlati cu mine: ‘jeaneee, un’ te-ai dus si cui ma lasi, jeaneeee…'”

  5. Florin Escu   •  

    Am trimis un comentariu la articolul din ziar care, din nu stiu ce motive, nu a aparut. O sa incerc sa-l rescriu, macar asa de amorul artei, chiar daca nu o sa-mi iasa, o stiu, la fel ca originalul.

    In vara care tocmai s-a inchieiat am avut sublima ocazie sa poposesc pentru mai mult timp pe meleagurile natale bucovinene. Nu mica mi-a fost surpriza sa constat niscaiva modificari in aluatul din care erau alcatuiti cei lasati demult acolo si nu numai. Pastrasem in minte taranul bucovinean bun gospodar, purtator si pastrator al traditiilor locale romanesti, crestin practicant, bun ministru de finante pentru familia sa, curat la suflet si mai ales cu un bun-simt cum rar am putut vedea pe acolo pe unde m-au dus pasii. Am pastrat Bucovina natala, cu cerul ei senin de vara, cu copii scaldindu-se pe girlele Moldovei si gospodine curate, mereu dispuse la sacrificii pentru pastrarea obicieiurilor romanesti din zona, si asa prefer sa o pastrz mereu. Schimarile de vreme au afectat Bucovina mai mult decit puteam sa banuiesc. In zona a aparut canicula, iar oamenii au devenit parca mai inclinati spre interesul personal decit sa-si pastreze renumele de altruistii din nord. Omul care altadata tacea milc cu intelepciune la micile neajunsuri ale celor din jur a inceput sa dea replici “incalzite”. Nu crucile de pe marginea drumurilor si a cailor ferate m-au impresionat, pentru ca ele pareau sa fi fost acolo din totdeauna, ci comportamentul oamenilor, care aratau ca niste vietuitoare corecte dintr-un ocean plin cu apa tulbure. Timpul petrecut pe meleagurile natale mi-a adus inevitabil si doua inmormintari, sau poate or fi fost mai multe ,cine stie, ca sunt intruna. Rude, vecini si prieteni ai celor decedati ma priveau de parca eu as fi fost vinovat de moartea celor dragi, si asta doar pentru ca, din motive personale pe care nu am sa le evoc aici, am refuzat sa particip la tot ceea ce cuprinde astazi o inmormintare romaneasca.
    Intimplarea a facut ca sa fiu martor si la sfintirea bisericii din localitate, unde in altar, locul in care cu greu intra orice muritor de rind si unde am avut acces cu totii cu aceasta ocazie, erau montate doua urne pentru cei care doreau sa depuna monetar in ele. Amatorii de trecut prin altar pe gratis erau intimpinati de mai multi localnici, plasati strategic, care-i pazeau mai mult pe credinciosi decit pe cele doua cutii, ca nu cumva sa nu greseasca. Din cite imi amintesc Iisus i-a alungat din templu pe cei care faceau negot in casa “Domnului”. Aceste lucruri mi s-au parut mai importante decit citeva biete cruci de pe marginea drumurilor.
    Sa-i lasam pe oameni, domnule Exarhu, sa-si poarte crucile asa cum cred ei, iar atunci cind nu le mai pot duce sa le lase la margine de drum. Respect, atit ceea ce faceti, chiar daca nu pot intotdeauna sa fiu in totalitate de acord cu domnia ta, dar si ceea ce fac altii, atita timp cit nu ma agreseaza si nu ma obliga sa ma comport ca ei.

  6. September   •  

    dar in Braila nu-i un singur cimitir :))))))))

  7. mp   •  

    Ai scris, printre altele:
    “Orice spatiu de asteptare se transforma într-un schimb de experienta pe tema bolilor, a mortii si nenorocirii. Îti arata lumea toate zgaibele[…]”
    Daca intr-adevar simti si crezi ca asa stau lucrurile, nu cumva te duce gandul ca am trecut si noi, cei care te citim, prin spatiile astea de asteptare, in care nu de placere si bucurie am fost dusi ? La ce ne amarasti viata si mai tare? Realizezi cumva ca textul tau poate fi un reper de memorie pentru lucruri pe care am fi dorit sa le uitam?
    Altfel spus, din punctul meu de vedere: “bati la porti deschise”.

  8. Fane   •  

    La crucile si monumentele funerare de pe mai toate “arterele importante” ale Bucurestiului, as mai adauga, cu aceeiasi emotie in glas, si pozele puse la avizierul blocului (fix acolo unde se plateste intretinerea), poze insotite, evident, de mesaje pline de compansiune:
    “Stimati locatari,
    Azi a plecat dintre noi…” si semnate “Asociatia de proprietari”.
    Asta, pentru toti conlocatarii care au trecut ca niste nesimtiti si n-au observat capacul coparselului expus pe palier, in dreptul apartamentului cu pricina, sau, dupa caz, cearsafurile negre prinse in trei pioneze de usile aceluiasi imobil. Cel mai misto e cand se opreste curentul si, in bezna absoluta de pe scara, lumanarile, infipte intr-un fel de conserva supradimensionata, sunt singurele care iti mai lumineaza pasii. Si viata.
    Eu inca locuiesc langa Cimitirul Sf. Vineri.

  9. Sophie   •  

    Nu cred ca am inteles mesajul…
    Probabil vorbesti de kitch-ul care potopeste inclusiv lucrurile sacre.
    Mie personal nu-mi place sapinta dar crucile de linga fintinile din nordul Olteniei(si sunt multe!!!) m-au infiorat si m-au inaltat. S-ar parea ca si pe Ana Blandiana. Si pentru ca ea poate scrie, iata:
    “Caci fintinile sunt sapate cu gindul la morti. Ca un omagiu adus
    celor plecati, cei ramasi sapa in memoria lor fintini pentru ca trecatorii,
    bind, sa le evoce amintirea. Datele acestuia sunt insemnate cu grija pe
    trunchiul fintinii sau pe crucile din jur pentru ca, daca nu a sapat o
    fintina, cel viu pune cel putin o troita linga o fintina mai veche, aso-
    ciindu-si durerea noua, inca fierbinte, la racoarea ei linistitoare demult.
    Calatorii beau apa, citesc inscriptiile, si-i pomenesc astfel pe necunoscutii omagiati. La rindul lor, cind le e sete, mortii insisi pot veni sa bea si sa se convinga de trainicia memoriei lor.
    Obicei ancestral si tulburator, cult al stramosilor viu impletit cu acel
    antic Bibe viator, ospitalitate adinca si adinc filosofica sunt fintinile
    insirate pe drumurile Olteniei. Am baut pe rind din ele, le-am citit pisa-
    niile increzatoare in posibilitatea noastra de a ne pomeni si intelege
    unii pe altii si le-am privit emotionata ca pe un monument inaltat
    triumfator peste insusi izvorul Stixului al Calatorului Necunoscut.”

  10. patryk   •  

    oamenii si comentariile lor!! vorba aia:”cati oameni atatea cruci”…sau or fi 2+1 gratis acu ca e oferta si suntem intr-o economie libera!

  11. Rholes   •  

    Prima decizie desteapta care am auzit-o in ultima vreme, in Arad s-a interzis defilarea cortegiilor mortuare pe strazi.
    Astept ca si cei din capitala sa faca acest gest de bun simt.

  12. Diana   •  

    locuiesc intr-o zona linistita (adica: populata de pensionari), aproape de Sos. Pantelimon, si sunt “binecuvantata” pe ambele trotuare de Pompe Funebre, cu sicrie la vedere si tot tacamul. de cate ori trec pe langa, ma gandesc la batranete, la boala, la singuratate, la… moarte si ma apuca nervii dis de dimineata. trust me, dusul asta rece e mai dihai decat cel ce ti-il administreaza copywriterii pensiilor Av*va. cat de (i)morala e publicitatea indesata pe gatul unor tineri supra-exploatati emotional, nu mai vorbim…

  13. Spuer fain articolul! Total de acord, alta lipsa de pudoare ce imi vine in cap acum cred ca este si in cazul nuntelor “publice”.
    Cand trece convoiul de nuntasi nimeni nu doarme nu face nimic, doar asculta claxoane…se poate ca eu sa nu ma bucur pentru fericirea altuia?
    Toate puse la un loc sunt obieciuri proaste, NU traditii sau mai stiu eu ce motiv penibil.

  14. slicknfun   •  

    subscriu. sunt cutume (la fel si cu nuntile, cum scrie cineva mai sus) care nu-si mai au rostul, nu in urban 21st century RO, cel putin. mai e si fandoseala, fudulie (la nunta mai e cum mai e, da’ gasesti loc destul de fudulie si la inmormantari), fumuri si altele din grupa.

  15. lumi   •  

    multi citesc , putini inteleg , atata pot comenta la comentariile de mai sus!parerea personala ti-am scris-o in mail!
    cu drag, Luminitza ironica de la capatul tunelului

  16. motanes   •  

    esti penal, dildobrica! penal da’ coll…”acum toata lumea: jeaneeeee, ia-ma si pe mine, janeeeeeee”

  17. Elm   •  

    Asa cum mai pomenea cineva aici, ai uitat sa mentionezi arta fotografiei post-mortem. Adica mortul in cosciug, imortalizat pe hirtie fotografica si pus la vedere in camera de zi. Cazul concret pe care il evoc se leaga de camera de zi a unei case de inchiriat “in regim hotelier”, in zona Sirnea. Cum vi se pare sa petreceti Revelionul cu mortul pe perete?

    Mai era ceva macabru de amintit: matusile care povestesc cu lux de amanunte, impotriva vointei tale, detalii macabre ale avorturilor fara numar facute in vremea impuscatului…

    Nice, huh?

  18. bilteanu   •  

    mie imi place de halloween cu Michael Myers pa

  19. Pingback: Răzvan Exarhu – o ţigănie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *