Decît o viaţă Cioran, mai bine o zi Van Damme?

IMG_20150815_114623

Scriu textul despre vacanţă pe telefon, întins pe canapea, cu tălpile rezemate pe o pernă înaltă. Un surogat de hamac. Cum ar spune Bond, James Bond, înainte de concediu: Mac. Hamac.

Prima condiţie a intrării în vacanţă este să fii uşor, să nu mai tîrăşti tot felul de poveri aparent necesare după tine, în speranţa că îţi vor fi de folos într-o zi. Altfel, reproduci în avans modelul pensionarilor care pun la învechit pe balcon toate lucrurile utile pe care nu le vor căuta niciodată.

Pentru mine, momentul ăsta de desprindere încă are ceva din emoţia cu care intrai, copil fiind, într-un pod vechi. Bon, există şi damigene prăfuite şi saci cu şosete abandonate, sînt şi rateuri în căutarea comorii piraţilor într-o căsuţă de chirpici de lîngă Dorohoi, de exemplu, dar sentimentul de ruptură totală faţă de ordinea firească a lucrurilor rămîne acelaşi de atunci. Plus că poţi spune şi face cîte prostii graţioase vrei tu, poţi vorbi despre nimicuri şi transforma toate lucrurile mari în firimituri.

E o aventură, nu te gîndeşti prea mult, nu ar trebui să te baricadezi între geamantane, nu ar trebui să mergi să faci în altă parte ce faci de obicei. Ar fi bine să te contrazici un pic, să schimbi timpii, proporţiile şi să opreşti acţiunea cînd vrei tu. Un prosop, o cremă de plajă, două cărţi (că poate se strică una) şi o frapieră cu cava pot fi un început bun pentru un minimalism de calitate. Înainte să încep să scriu, dimineaţa devreme, mă uitam la o pisică ascunsă în iedera de pe un zid foarte înalt din faţa ferestrei mele. Se juca şi se ascundea printre frunze, cu scurte momente în care se alinta în cel mai adorabil mod cu putinţă, aşa cum puţini oameni ar şti să o facă, pitiţi într-o plantă căţărătoare. Aşa ajungem, iată, la Cioran şi la adevăratul neajuns de a (nu) ne fi născut (pisici).

 

În fine, uneori cînd spun pisică, mă gîndesc la Huckleberry Finn, care e unul din stîlpii templului etern al vacanţelor mele. Mă refer la scena ultimei reprezentaţii a falsei piese de teatru, la care tîrgoveţii păcăliţi veniseră să se răzbune, înarmaţi şi cu cîteva pisici moarte, parcă şapte, după cum numărase nasul fin al lui Huck. În momente din astea, probabil că dacă timpul s-ar vedea, ar fi îmbrăcat în pantaloni scurţi, ar avea degetele pătate de vişine, sirop uscat de pepene pe gît şi fire de nisip pe glezne. Un pic de tăvăleală nu strică, mai puţină ordine, lucruri făcute pe fugă, mîncarea mai degrabă ciupită, nu savurată ca la cantină, şi fuga înapoi la cartea care între timp a devenit obiectul curiozităţii furnicilor de sub pomul sub care ai să adormi, uneori cu gura deschisă uşor într-o parte, cum vorbeau personajele din desenele animate japoneze vechi.

Culmea e că nimănui nu i se părea ciudat atunci că Heidi vorbeşte în limba samurailor. Într-un fel, era şi asta o premoniţie a globalizării, o bănuială că pînă şi găurile din şvaiţer pot fi externalizate. Găurile din şvaiţer sînt în altă parte. Ăsta ar fi un titlu ideal pentru un manual estival deself-improvement, de exemplu. Obiceiul meu de vară la ţară era să recitesc, an de an, două cărţi esenţiale şi să rîd de fiecare dată cu lacrimi. Pe prima am numit-o mai sus şi ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru condiţia umană, în general, iar cealaltă este Tortilla Flat, de Steinbeck. Amîndouă explorează acelaşi filon al iresponsabilităţii supreme, al libertăţii de a face totul pe dos, un elogiu prieteniei şi convivialităţii, pentru că atunci cînd îţi place un pasaj vrei să-i faci o bucurie şi să i-l citeşti şi persoanei care sforăie uşurel alături de tine sub umbrelă.

Acum, de cînd au apărut armatele astea de şezlonguri şi relaxarea organizată, parcă şi lecturile sînt mai all-inclusive.Probabil lumea nu vrea să piardă legătura cu baza, stă lîngă piscină, îşi pozează picioarele şi unghiuţele şi citeşte despre how to feel like holiday in ten easy steps.

Anul ăsta o să recuperez una dintre marile mele hibe culturale şi am să citesc, în sfîrşit, cartea cu cel mai frumos titlu din lume: Doi ani de vacanţă. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Dar nu înainte de a dori să fiu primul – şi iată că sînt primul – care vă urează Crăciun fericit!

 

 

 

 

Aparut in Dilema veche, nr. 595, 9-15 iulie 2015

 

2 comments

  1. Isabelle   •     Author

    “…probabil că dacă timpul s-ar vedea, ar fi îmbrăcat în pantaloni scurţi, ar avea degetele pătate de vişine, sirop uscat de pepene pe gît şi fire de nisip pe glezne.”

    Doar atat…..atat trebuie ca sa atingi ce trebuie, unde trebuie….

  2. dan   •     Author

    De unde şi expresia: amor ghebos 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *