Între plachie şi underground

Mi-a plăcut foarte tare acest profil din Şapte Seri.

L-am sunat pe Iulian Comănescu, să îl felicit şi să îi mulţumesc. Ne reîntâlniserăm după 1000 de ani, într-o vizită la Fontezzoppa, o cramă italiană minunată. Acolo am şi stabilit să stăm de vorbă, la întoarcere. În rest, ne-am tot intersectat de-a lungul timpului prin media dar nu am fost prieteni. L-am complimentat pentru scriitură şi pentru că e prima oară când se înţelege natura mea de outsider care nu caută expunerea, ci doar o cale.

Din vorbă în vorbă, i-am şi mărturisit convingerea mea că dintotdeauna i-am fost antipatic. Mi-a răspuns că şi el a fost convins tot timpul de acelaşi lucru.

Am râs amândoi şi ne-am văzut de treabă. Acum, mi-am adus aminte de concluzia unui prieten lipovean care a gustat dintr-o plachie (o kestie aparent simplă şi foarte gustoasă, în principiu) făcută de mine la bistro, coaptă foarte, foarte, foarte încet la cuptor, pentru că aşa mă gândisem eu că ar fi fost bine.

Adică, aşa cum am procedat şi cu radioul şi cu toate celelalte. M-am gândit doar la ce fac, nu la ce se întâmplă sau ce s-ar putea întâmpla, după aceea, cu ce fac.

Şi mi-a zis omul: Plachia asta e ca şi cum ar fi făcut-o bunica mea, după ce a stat 3 ani în Franţa.

Atât s-a putut.

Las aici şi mulţumirile pentru Matei Buţă, autorul fotografiilor.

 

 

1 comment

  1. Pingback: Exarhu necenzurat | Comanescu.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *