Mă duc la toaletă

Lipsa de pudoare e o epidemie. Mă duc la toaletă este una dintre cele mai delicate şi frecvente forme de a spune ceva ce nu e obligatoriu să se afle. De când am văzut că oricine se pupă cu oricine la televizor sau la decernarea de premii, academicieni cu hostese, manelişti cu moguli şi bătrânele cu striperi, am început să fiu atent la replici. Şi aşa cum se pupă lumea, la întâmplare, aşa şi vorbeşte. Biologia este prezentă la tot pasul, discreţia este inexistentă, iar curiozitatea pentru cele mai sordide amănunte nepotolită. Lucrul amuzant şi înspăimântător în acelaşi timp este că nivelul de educaţie nu are vreo putere pe acest teritoriu.

Chiar dacă pare ciudat, uneori între o pacientă de la ţară şi o avocată nu e nicio diferenţă atunci când simt nevoia să-şi arate buba.

E o nevoie firească de a împărtăşi cu cei dragi aspecte personale, intime şi extrem de nespectaculoase. Un furuncul nu poate fi trecut sub tăcere atunci când bei un ceai cu cea mai bună prietenă, pentru că el spune mai mult decât orice declaraţie, orice mărturisire, decât orice dar, decât orice gest. Dar să nu credem că, dacă cineva îţi arată fără să stea pe gânduri operaţia de apendicită, îţi este şi cel mai bun prieten.

Există şi o componentă frivolă a unei asemenea dezvăluiri, pentru că cicatricile şi malformaţiile pot fi scoase în lume chiar şi numai de dragul spectacolului, din pură generozitate, din dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii să renunţe la refulare şi disimulare. Când umblam eu cu genunchii juliţi, copiii erau mai puţin generoşi. Îşi cereau un leu unul altuia, ca să dea la o parte pansamentul. Ce-mi dai, să-ţi arăt buba? Acum buba e pe gratis, la ştiri, în talk-show-uri incendiare, în parcuri, în tren. E deja un fel de monedă de schimb. Noi vă dăm buba, voi faceţi buba. Noi vă spunem tot ce nu vă interesează, voi duceţi buba mai departe. Ştirile de la ora cinci sunt la orice oră.

În sfârşit, echilibrul a fost restabilit. Legătura dintre viaţa reală şi media este perfectă. Nu mai trebuie să punem nicio întrebare. Nu mai trebuie să credem că ceva este plicticos, prea sângeros, prea anost, prea puţin potrivit în context. Concretul irelevant, direct, scabros se năpusteşte de oriunde peste noi. În sfârşit cenzura a fost învinsă, oricine poate spune totul şi oricine se poate simţi încurajat de această atmosferă libertină să treacă în revistă toate detaliile.

Mă duc la pâine, îmi fac implant, m-am dus la service, azi m-am simţit un pic balonată, mi-am agăţat capotul în clanţă, am un frate militar, mă pun în pat, aşa mă doare capul, aşa aş vrea să nu fac nimic, cum te mai înţelegi cu ai tăi, of, doamne, doamne, aşa mă doare aici când mă uit la televizor de pe canapea. Barierele de politeţe, de discreţie, de respect pentru biologia aproapelui tău au fost înlocuite la vedere de o aviditate ancestrală pentru detaliile oribile sau plicticoase care ajută conversaţia să meargă mai departe. De aceea, niciun amănunt nu mai poate fi trecut sub tăcere, totul trebuie exploatat şi folosit.

Nici nu-ţi trebuie ceva deosebit, ai nevoie doar de un interlocutor care să te întrebe ce mai faci şi totul se rezolvă de la sine. Poţi să-i spui tot ce ai pe suflet şi nu te apasă, tot ce nu ţi s-a întâmplat şi tot ce face ca relaţia voastră să nu existe. Prietenia este un fel de vas de expansiune, în care fiecare încearcă să arunce cât de multe deşeuri poate, fără limită de vârstă, educaţie sau poziţie socială. Băieţii fini sau golanii folosesc aceeaşi magistrală a confesiunii de diagnostic. Dezastrele seamănă perfect cu adierile, uraganele chiar se pot naşte din bătaia aripilor de fluture.

Nu credeam că un subiect atât de dificil şi relativ se poate dezvălui printr-o replică atât de simplă, dar acum, când milioane de oameni se ridică de la masă sau ies din încăpere anunţând lucrurile pe care nu vrem să ştim că urmează să le facă, vă povestesc kestia. În mod firesc, e o conversaţie între două femei preocupate de business. În plină reevaluare a unei succesiuni de acţiuni, una dintre ele urlă în telefon. Fucking disaster! Cealaltă se crispează şi se întreabă ce se întâmplă şi, la două secunde, vine răspunsul. Mi-am rupt o unghie.

26 ianuarie 2008

14 comments

  1. Raluca   •  

    trebuie sa recunosc ca m-a pus putin pe ganduri. e o replica atat de folosita ca nici nu am remarcat faptul ca iese din limitele bunului-simt. iar faza cu impartasitul de bunavoie, fara sa ceri, fara sa vrei—tine de o nevoie a omului de a se descoperi in fata celuilalt pentru a primi validari ca exista si ca are cat de cat o semnificatie. daca asa poate atrage atentia, prin impudoare, o face, de ce nu?

  2. john fript   •  

    “Ştirile de la ora cinci sunt la orice oră. – now, that’s fucking disaster!”
    Razvan, Gigel (.org) le spune “pateuri” la kestiile astea. Indiferent cum le spui, problema multora este ca daca nu spun pateuri nu au nimic de spus, deci exista degeaba. “Lucrul amuzant şi înspăimântător în acelaşi timp este că nivelul de educaţie nu are vreo putere pe acest teritoriu.” – as fi vrut sa combat, insa realizez ca, de fapt, pateul reprezinta unul din lucrurile ce le doresc disparute…

  3. Florin Escu   •  

    Multumim , Coane, ca ne tii cu spiritul treaz!

  4. luminitza   •  

    e o faza din asta despre bunele maniere si toilette in filmul “Borat” cu celebrul Ali G pe care in “Borat” il cheama Borat!(Asta daca-ti mai place de el ,in ciuda faptului ca a platit cu coar 5 euro figurantii lui dintr-un sat romanesc drept pt care a fost dat in judecata in SUA, da’ aici intram in alta poveste)!

  5. daimon   •  

    da.
    adică nu.
    de obicei chestiile se spun şi mai direct. mă duc să mă .. piş, par example.

    acu, ce să zic, goliciunea şi lipsa trebuie acoperite cumva, nu? vorbim, vorbim, ascultătorul face semne disperat doar să ne oprim, dar noi vrem să spunem tot ce avem de spus, până la capăt. l-am plagiat pe fratele Noica.

    şi, în fond, la ce trebuie să gândim? nu ne ajung dilemele existenţiale din shop, dacă să cumpărăm un scaun roşu sau verde?

  6. romanianpsycho   •  

    asa suntem noi, mai “latini”, ma’ntelegi? hai pa, ca-mi da laptele’n foc…

  7. lumi   •  

    deci nu ti-a placut “Borat”?

  8. bla bla   •  

    as raspunde, da tre sa ma duc pana la buda. inca un pic si o sa te iei in serios de nu mai ramane nimic de tine.

  9. cacute live   •  

    …economie de piatza vreti? – na-va, poftiti aicea…libertate de piata pe tava…dar altfel cum..? corecti si tepeni sa scriem la evz despre cit de tepeni, dar corecti..?
    …asa se mai duce lumea la toaleta si mai se uita la stiri – e firesc si foarte istoric…
    …si-o sa fie mai dihai, stati linistiti… sigur mai dihai;-) cine s-ar mira..?

  10. Ana   •  

    Avem nevoie de înlocuitori de replici!
    Nici mie nu-mi place să-mi spună omul că merge să facă una-alta, chestii care nu se arată şi sunt publice doar cu vorba.

  11. Ralu   •  

    Si daca gazda te intreaba “unde mergi”ce ii zici?:)sa-mi pudrez nasul?

  12. Puschea Pe Limba   •  

    nota catre sine: nu-i spune lu’ razvan ca ai o necesitate ca te ia de prost crescut… dar daca-o tragi pe fasaite – it should be no problem.

  13. elf   •  

    La categoria business: vine ea si spune”azi dimineata mi-am tras-o, nu mi s-a mai intamplat de 2 saptamani, sunt atat de bucuroasa! nu ma dezamagi si spune-mi ca suntem si noi in bugetul tau de anu asta!”
    Ne vedeam abia a doua oara si am si dezamagit-o.

  14. Patrocle si Lizuca   •  

    “oricum, merg la toaleta”, indecent as it may sound, e preferabil lui “pot sa merg la baie?” pe post de eufemism, cand exista doar toaleta.Tot aia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *