Omul si Gardul

Gardul e omul. Omul trebuie sa spuna ceva despre el si isi face gard. Poate ca intr-o zi o sa avem si noi Marele Gard Romanesc.

Nici nu mai conteaza ce ar fi zis Freud daca ar fi putut sa noteze acest exhibitionism mural. Asa cum unii scriu porcarii pe garduri, altii se gandesc la ele atunci cand le inalta. Pe masura ce se dezvolta clasa de mijloc creste si nevoia fireasca de fortificare in fata vrajmasilor.

Vecinatatile au inceput sa fie definite mai ales prin lucrurile care ii despart pe oameni, cele care ii impiedica sa se vada, sa schimbe o vorba, sa creeze o comunitate. Orice apropiere trebuie sa contina un obstacol, un val de aparare, un paravan. M-am plimbat prin zonele astea numite la misto rezidentiale.

Si, desi acolo locuiesc tot felul de oameni invidiati pentru rolul lor in edificarea imbecilitatii de succes, nu am reusit nicicum sa pricep de ce mai toti au drumuri foarte inguste, atat de inguste incat nu poate trece decat o masina. E incredibil ca cei care se retrag pentru o viata tihnita, sanchi, in afara orasului nu iau deloc in calcul cele mai elementare cereri ale vietii sociale, adica vizitele, sa zicem.

Si asta ar fi cel mai putin important aspect al problemei. Infinit mai ciudata este aceasta izolare a fiecarui locatar de ceilalti fericiti locuitori ai lagarului rezidential. Toti se comporta ca si cum ar fi singuri, ca si cum nu ar fi inconjurati de lume, ca si cum ar trebui sa evite de la bun inceput orice pericol de contact cu mediul inconjurator. Desi conceptul de a trai in aer curat la marginea de santier a orasului se vinde bine, seninatatea locuitorilor sai tot intarzie sa apara.

Multa sarma ghimpata, cioburi de sticla incastrate in ciment, caini multi, nicio preocupare pentru zonele pe care le impart, totul e ascuns in spatele reflexelor create de ceausescu. Viata la bloc a reusit sa anihileze conceptul natural de vecinatate, i-a ascuns pe toti in cutiute, i-a obisnuit sa traiasca fara sa fie vazuti, sa locuiasca intr-un spatiu aglomerat si impersonal si sa arunce gunoiul fara teama de responsabilitate. Acum, puii crescuti in vizuina de bloc isi iau revansa si isi construiesc cutiute in camp deschis.

Daca la bloc copilaria mai avea o sansa, in noile lazareturi de confort si prost-gust chiar ca nu mai are cum sa se fofileze. Cum or face sa se joace copiii ascunsi pe dupa gardurile astea nesfarsite? Ce au sa inteleaga ei ca este lumea, cum au sa poata ei sa aduca incredere si generozitate in jurul lor cand au garduri pe creier? Frica vine si din educatie, spaima este raspandita in lume sub mii de infatisari inselatoare si se intoarce cu chipul alienarii.

Dincolo de mitocania devenita deja banala, o plimbare noaptea prin aceste nefericite rezultate ale complexelor sociale de azi va poate spune ceva despre infinita arhitectura a groazei. O psihanaliza a acestor cosmaruri diurne ne-ar arata cat de risipite pentru totdeauna sunt caile firesti pe care obisnuia sa mearga lumea. Dar poate ca un lucru e mai important decat toate, admitand ca el poate fi privit ca important de cei pentru care ororile astea sunt ca aerul.

Ti se poate intampla ca trecator sa dai peste case, interioare, detalii de imbracaminte, o voce, gesturi, care te pot face curios sa afli mai mult despre posesorul sau creatorul lor. E ca atunci cand treci pe langa o casa frumoasa si te gandesti spontan ca poate ar fi dragut sa-l cunosti pe cel care o locuieste si o ingrijeste. Nimic special, e doar un reflex de spectator incantat caruia ii vine sa aplaude.

Imi pare rau sa spun asta, dar nu am vazut mai mult de zece case care sa nu ma faca sa ma ingrozesc la gandul ca i-as putea intalni pe cei inchisi in ele. Ganditi-va la zeci de mii de hectare pline cu garduri inalte, la oameni care merg pe strada bine aparati de un gardulet, la copiii crescuti cu respectul pentru tepuse, camere de luat vederi, la vigilenta cu care acesti mutanti scruteaza mediul inconjurator si potentialele sale pericole.

Imaginati-va apoi spatii deschise, pereti de sticla, oameni palavragind pe iarba in fata unor case umbrite de copaci si atat. Imaginati-va o lume fara bariere de control, fara suspiciune, fara teroarea celuilalt – si opriti-va. Veniti-va in fire. Pentru ca nu suntem oameni daca nu plantam un gard. Pentru ca vine vremea cand au sa spuna despre noi: Uite-l pe ala. Mama, ce gard si-a facut!

publicat azi, 2 iunie 2007, in evz

21 comments

  1. MoniK   •     Author

    vezi, la mine in Ardeal, sasii se uitau urat la romani, ca isi arata de prin curte, cu gardurile lor joase…o poarta falnica conferea si siguranta si intimitate…si uite asa nu stie nimeni daca sasu’ isi batea muierea in batatura…

  2. zvoner   •     Author

    Cred ca e vorba de o nevroza specifica unei societati obisnuite pana acum cu vizorul vecinului. Ma mira insa profund ca se regaseste la generatia noastra, a celor de 30-40 de ani, caci credeam ca noi am perceput prea putin puterea vizorului vecinului.
    Ma asteptam la o astfel de reactie din partea celor care au inghitit destule in comunitatea socialista pentru a dori sa-si inghita restul zilelor in spatele unor garduri.
    Daca ma gandesc la cum aratau gardurile si zabrelele din vitrinele magazinelor in urma cu 17 ani, imediat dupa lovilutie, cred ca inteleg de unde vine spaima asta.
    Fenomenul e si mai trist – chiar si in sectorul 3 unde primaria s-a apucat sa demoleze garajele si gardurile de sarma ghimpata acumulate in 18 ani de zile. Din pacate acum le inlocuieste tot cu … garduri. Si daca anul trecut a pus garduri subtiri, acum pune garduri zdravene, inalte, sa reziste.
    E deja in noi, nu mai scapam de ele in urmatorii 20 de ani!

  3. alexandrustefan   •     Author

    Bun post! Traind (inca) in Germania, desi pentru o perioada care va sa se incheie curand, intr-un cartier exclusiv de case pe care, dupa o clasificare romaneasca, le-aş putea categorisi “boiereşti”, inca de la sosirea mea aici am observat dimensiunile mici ale gardurilor. Sunt case mari, aparţinând unor persoane al căror statut social ar putea stârni invidia omului obişnuit şi ar putea planta, în mintea unora, ideea că în casele respective sunt ascunse valori materiale importante. Şi probabil că acest aspect n-ar fi departe de adevăr, dacă aş judeca după maşinile parcate în faţa lor: Porsche, BMW-uri de ultim tip sau Mercedes, maşini cu care, în România, asociem nivelul de viaţă ridicat şi succesul în afaceri. Însă casele astea sunt “protejate” de garduri care de-abia ajung la nivelul şoldului unui om şi nici nu vezi în curte rottweileri sau dobermani feroce care să descurajeze nu numai o posibilă pătrundere fizică în spaţiul respectiv sau, mai mult, privitul mai insistent. Nu ştiu dacă motivaţia este aceea a posibilităţii discuţiei între vecini “peste gard”, ci aş spune că mai degrabă că lipseşte necesitatea interzicerii privirilor curioase pentru că, pur şi simplu, în acele curţi nu există nimic care să determine necesitatea imperioasă de a ascunde ceva. N-am văzut nici măcar în “zonele rezidenţiale” ale Hamburgului – în Blankenese, de exemplu, care este un cartier al celor mai bogaţi dintre locuitori – garduri cum am văzut la vilele din oraşul meu natal sau din Bucureşti: garduri din beton, înalte cât un stat de om, cu ţepuşe în vârf sau cu sticlă mată în spate, care să interzică orice privire. Oamenii de aici nu cred că se tem că dacă vecinul îi vede stând în curte, la masă, mâncând sau citind, sau bucurându-se de rarele apariţii ale soarelui, va spune :”Uite-l şi pe ăsta, citeşte afară, ce dobitoc! Ce dracu’, n-o putea să stea în casă?”. Şi nici nu le e teamă de faptul că ai lor copii, jucându-se în curte, ar putea trezi în mintea copiilor vecinului dorinţa de a se împrieteni şi de a se juca împreună în aceeaşi curte. La noi, copilului i s-ar putea spune: “de ce l-ai chemat pe ăla la tine? Acuma o să meargă acasă şi o să le spună ălora ce avem noi în casă!” Nu există frica asta poate şi pentru că oamenii de aici n-au trăit iniţial, cum spuneai, în cutii de chibrituri din beton care să-i facă să se izoleze şi după mutarea la casă. Şi, probabil, nici nu există temerea că un trecător obişnuit s-ar putea transforma într-un posibil hoţ, văzând ce au în curte. La vilele noilor puternici ai zilelor de la noi, dacă nu ţi-ai făcut şi gard de 2 metri, eşti fraier, ce dracu’, văd toţi fraierii ce faci tu în curte şi nu se cade, că doar vrei intimitate. Dacă n-ai fost obişnuit să trăieşti în comunitate, nici nu te vei obişnui, oricât de mic ţi-ar fi gardul. Şi-atunci, la ce bun să-ţi faci un gard mic?

  4. Onionsoup   •     Author

    lung, domle, lung

  5. Andrei   •     Author

    Bun ochi, Razvan!

    Europeanul cu gardul pana la genunchi (si ala, gard verde) stie de ce… 😉

  6. RaluZ   •     Author

    Citind postul, mi-am amintit de ceea ce Elias Canetti numea ‘Beruehrungsfurcht’, tradus mot-a-mot ‘frica de atingere’. Reprezentarea conceptului intr-un plan concret ar fi si gardurile inalte, si portile, pana si usile prin care punem o bariera intre noi si exterior. Ganditi-va de cate ori nu vi s-a intamplat ca atunci cand loviti/atingeti involuntar o persoana, sa spuneti automat ‘Scuze’. In esenta, tot frica de atingere se numeste si pare-se ca este un lucru pe care il avem cu totii programat genetic din nastere.

  7. MoniK   •     Author

    poarta aia falnica imi conferea si o cacofonie:) mii de scuze

  8. Semantic   •     Author

    Ingrijorarea e justificata si e clar ca “gardul” apare in orice loc pe glob unde contrastele sociale se asociaza cu nevoia de “exclusivism”.
    Nu vad o problema in a “ne marca teritoriul”, nu vad o problema nici macar in goana de a colectiona cat mai multe simboluri de exclusivism modern si cu atat mai mult in eforturile a evada din “geografia blocului”. Cum credeti ca arata “mica italie” sau chinatown? Asa si cu noua clasa de mijloc, nu e clasa, e un grup marginal aterizat in tranzitie si lansat in plina goana pentru a cuceri far-westul orasului socialist, cu un cal, un pistol si verii sai….

  9. mp   •     Author

    Una din solutiile pentru aceasta problema este sa “te sacrifici”; muta-te intr-o zona in care ai vecini cu garduri de 2 m si fa-ti casa, dar fara gard! Mai mult ca sigur vei da de gandit celorlalti fara a risca mare lucru. Si apoi convinge-ti cunoscutii sa faca acelasi lucru, si de-abia dupa aia convinge-ne pe noi. Intrebarile sunt multe: poti ?, ai timp ?, ai chef ?, merita ? Cu accent pe ultima intrebare. Daca da, atunci stii ce ai de facut!

  10. o gospodina   •     Author

    extrapoland aceasta idee a nevrozei “intimitaii”, poate ca ati observat micii stalpishori negrii ce garnisesc trotuarele sau spatiile verzi. este o placere sa te odihnesti in varful lor. de dor. varful cu dor. stalpishor.

  11. friendly frog   •     Author

    Isaac Asimov descria intr-unul din sf-urile sale cum oamenii ajunsesera sa se intalneasca foarte rar intr-un viitor destul de apropiat. Fiecare isi avea micul sau regat si cu ceilalti se tele-viziona. Absolut totul era gestionat de roboti. Ar putea fi o evolutie. Trista dar foarte posibila. Omul este o fiinta sociala atata timp cat are nevoie de caldura celuilalt sa se incalzeasca in pestera. In rest… nu te vad, nu existi.

  12. engambament   •     Author

    domnule, mare dreptate ai. scuza-ma ca intervin brutal in context, insa am convingerea ferma (ca doar de-aia-i convingere) ca gardofilia are radacini adinci in erosul romanesc (daca pot spune asa). eu de exemplu, am constatat pe propria-mi piele in acest sfirsit de saptamana, cind, in trecere fiind printr-un sat neaos romanesc din inima Dobrogei, din prea mult entuziasm ca ma aflam pentru prima data in situatia de a ma fi ratacit la fata locului, am ‘atins’ cu masina (pentru circumstante si mai atenuante precizez ca mergeam in marche arriere) un gard romanesc. posesorul si posesoarea, perfect informati de corelatia intre reparatia gardului (subiectiv fiind, imi dau cu parerea ca era destul de subred!) si salariul mediu pe economie mi-au evaluat paguba la frumusica suma de 70 RON. n-am negociat ca ma grabeam iar alternativa oferita de proprietareasa de a pune mina pe lopata si a repara stricaciunile mi s-a parut ceva asemanator cu ‘efectuarea pedepsei la locul de munca’.

    bai da uei? uat ‘esti prost de dai prin garduri’ mins?

  13. Sophie   •     Author

    Intimplator am fost si eu in Pipera Tunari saptamina trecuta si am avut un sentiment de lagar, de claustrofobie. Articolul tau m-a dus cu gandul nu stiu de ce, la Blaga si la atat de cunoscutul sau spatiu ondulat mioritic…

    “Casele în satele romãnesti de la ses nu se alãturã în front înlãntuit, dârz si compact, ca verigele unei unitãti colective (a se vedea satele sãsesti), ci se distanteazã, fie prin simple goluri, fie prin intervalul verde al ogrãzilor si al grãdinilor, puse ca niste silabe neaccentuate între case.” Si Pipera e un sat…mai mare.:-))

    Apoi m-a dus cu gandul la parintii care si-au montat camere in toata casa aceea inconjurata de garduri uriase si isi urmaresc copiii pe telefonul mobil. (cunosc un caz concret…)

    S-a demonstrat deja legatura dintre o anume cultura si un anume sentiment al spatiului… Viitorul ma sperie.

  14. Transywoman   •     Author

    Evolutie sau involutie stimata broscutza? 😉
    Unii oameni se vad rar…si deja se vizioneaza prin web camere, 3G uri etc…etc. Care viitor apropiat? Prezentul.
    “Nu te vad, nu existi”? Exista roseli pasagere care dovedesc contrariul.
    What about, te vad dar oricum nu existi? F. trist.
    Vara in pestera e tocmai bine…
    Depinde acum de fiecare.

  15. Andrei Sava   •     Author

    Sincer? Articolul asta e o idee buna pentru o campanie. 🙂

    Jos Gardurile! 🙂 …O zi fara garduri in orasul tau! … Salvati-va de garduri!… Nu sari gardul, darama-l!…. Fara garduri!

    Don’t know about you guys, but I’m starting to do it! Join me? 🙂

    andreisava[@]yahoo.com

  16. adu   •     Author

    Dar avem garduri şi la bloc. Aşa-zisele “grădini”, adică spaţiile alea pline de buruieni, evantual copaci şi cuşca unui câine protejat de soartă, sunt înconjurate de nişte garduri “tip”, vopsite în verde. Deşi gardurile sunt până la brâu şi nu au cioburi sau sârmă ghimpată, portiţa este bine ferecată cu un lacăt care pare să zică “aici e spaţiul MEU!”. În afară de faptul că sunt urâte, ştie cineva ce rost au aceste garduri?

  17. Alex Lembray   •     Author

    Toata lumea a vazut cel putin din filme cum se traieste in Statele Unite, cu toate astea nimeni nu a adus in discutie. Inclusiv idea lui Exarhu despre casele acelea idilice umbrite doar de pomi tot de acolo i-a venit, cu siguranta.
    In Europa de Vest tot mai vezi un gard pana la genunchi, dar in America lipseste cu desavarsire din front-yard.

    Asta apropo de faptul ca suntem o tara de anti-americani, nu reusim sa copiem nimic bun de acolo, dar cu toate astea ne dorim sa traim ca ei, binenteles fara sa o recunoastem.

  18. pax   •     Author

    As incadra aici si gardul din jurul Casei Poporului – unde o suprafata considerabila de teren ultracentral ar putea oferita publicului doritor de stat pe iarba.

    M-am surprins la un moment dat incruntandu-ma nitel intr-un cartier din Olanda, unde nu numa ca gardurile erau pitice, da lipseau cu desavarsire perdelele si ferestrele erau imense, de mi-era mie putin rusine ca vad oamenii din spatele sticlei.

  19. Eugenia Tatar Dan.   •     Author

    Gard. Garduri. Frustranta constructie. Atunci cand vrei sa te implici, nu ai nevoie de Gard. O minte deschisa, un suflet bun, un trup care lupta sa fie sanatos nu isi doreste garduri. Spatiul deschis, atata cat poti atinge intr o viata, atata cat poti darui, da, aceasta este motivatia unui Om, motivul pentru care i a fost daruita viata. Fara garduri, fara bariere, dar cu mult bun simt. Asa vad eu viata, fara garduri. Multumesc pentru articol.

  20. Cristaval   •     Author

    Daca as vrea sa renunt la gard, ar trebui sa am foarte multe fonduri pentru acoperirea pagubelor produse de hoti. Concret, la noi in sat din 5000 locuitori, vreo 500 sunt tigani. Tot satul a fost “calcat” macar o data de hoti. Unii chiar de mai multe ori. Asa am ajuns la garduri de 2-3m zidite, porti de 4m. Daca ai curajul sa nu ai camera, grilaj la usa sau paza, politia te si amendeaza. Hotii nu sunt prinsi. Ni se spune ca sunt copii pana in 16 ani ca sa nu ajunga la inchisoare daca sunt prinsi. Ai o sansa: sa ai garduri si porti inalte si camere, ca poate ii mai descurajezi sa fure de la tine. Si se vor duce la altii… Unde se intampla asta? Langa Brasov.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *