Ospitalier si monstruos

Unde o fi disparut acel bobor pasnic si ospitalier, cuminte si harnic, vesel, curatel si rabdator, asa cum il descriu manualele si pliantele jenante?
Si asa cum se si prezinta, mandrindu-se cu Cioran, Nastase, Nadia, Eliade, Ionescu, Hagi si Regina Sprancenelor?

Chiar daca parcurgi toate lecturile demistificatoare despre urmasii Romei, tot nu poti anticipa o asemenea transformare. Poti citi in Stefan Zeletin sau in Draghicescu ca hotia, lenea, coruptia, invidia si restul lucrurilor pe care le stim sau le banuim eterne erau pacate comune ale ilustrilor nostri inaintasi, omenesti fiind.

Jurnalul lui Constantin Argetoianu te poate vindeca urgent de iluzia interbelicului ca epoca de aur, etalon al tuturor virtutilor unei societati, asa cum este ea slavita fara masura de o propaganda suava. Dar demistificarea e la fel de pacatoasa si ingusta ca si mistificarea de care s-a ocupat cu atata grija dictatura comunista.

Asa ca de ce nu ne-am elibera de clisee psihologice ori rasiale, de povestile despre caracterul romanesc, influentele istorice ale navalirilor, turcii, tiganii, ungurii si toate baubaurile astea contraproductive? Ce satisfactie poti avea citind lucruri prea rele sau prea bune, pe care bunul-simt te indeamna oricum sa le iei in calcul?

Netraind in generalitati cand ma duc sa cumpar paine, nu pot sa vad mai mult decat un zambet si o voce amabila, daca e posibil. De aceea, nu inteleg cand s-a petrecut preschimbarea in fiara a Romaniei. De ce miticii petrecareti si relaxati ai lui Caragiale au ajuns sa semene in localuri cu huliganii britanici clasici? De ce un medic injura ca un miner, de ce toate clasele sociale propaga aceeasi violenta si aceeasi abjectie pe distante mici?

Cum a ajuns o natie pasiva sa scoata flacari pe nari si pe unde apuca, dar nu la distante mari, ci asa, doar in zona aproapelui? Nu despre cum erau oamenii inainte, nu despre cum era inainte sau la un moment dat am putea eventual sa ne intrebam. Se pot gasi intotdeauna fundamente stiintifice pentru orice oroare, explicatii pentru orice malformatie, atat de bine uneori, incat sa crezi ca accidentul este ordinea fireasca a lucrurilor. Asadar, dincolo de toate informatiile si speculatiile care-mi stau la dispozitie, nu inteleg cum am ajuns sa producem o asemenea cantitate de energie negativa, masurata din cand in cand si in infractionalitate.

Nu stiu ce calitati or fi masurand cei care construiesc branduri de tara, dar cred ca violenta a devenit ceva definitoriu pentru actuala populatie a Romaniei. Macar daca citesti ca peste 50 la suta dintre parinti isi bat copiii si tot iti faci o idee, fara sa mai fie nevoie sa iesi pe strada. Dar cred ca proba cea mai dura si cel mai trist examen pentru cei care delimiteaza violenta penala de cea civila si cred ca infractorii sunt ceva special, fara legatura cu mediul, ar fi sa invite la o plimbare prin Bucuresti si prin tara, cu masina, oameni care nu stiu altceva despre Romania in afara de ceea ce spun buletinele de stiri.

Am simtit dispretul vamesilor si al cetatenilor dezinteresati si m-am gandit ca daca i-as chema sa se convinga ca nu suntem toti la fel, as putea cel mult sa-i conving de faptul ca traim ca niste amarati, intr-o atmosfera violenta si ipocrita care ne apartine – si pe strada, si la televizor. De-asta cred ca nu oamenii s-au schimbat, doar atmosfera a alunecat inspre o stare de urgenta bombanitoare, din care au disparut fara urma gesturile care dau farmec vietii si confirma conditia de om.

Nici macar nu cred ca niste lideri care actioneaza isteric, arbitrar si violent cand trebuie sa fie echilibrati, analitici si fermi (si invers) sunt mai vinovati decat cei care fac spume cu orice ocazie si te fac sa te simti vinovat ca existi si tu. In loc sa ne miram ca mironositele, mult mai bine ar fi sa incercam sa ne intrebam daca nu cumva o sa ajungem sa ne simtim bine in rezervatii, in locuri special amenajate, in care suntem feriti de cei care se comporta exact la fel de aberant ca si noi, dar care raman mereu vinovati – adica ceilalti.

De aceea, mi se pare tragic ca o lume care se facea cunoscuta la inceputul secolului trecut prin marturiile aviatorilor straini, care se plangeau ca nu pot vedea Bucurestiul din cauza norului de fum al gratarelor, a esuat intr-un cor de injuraturi si claxoane.

publicat pe 10 novembre in evenimentul zilei

11 comments

  1. UnCopilutz   •  

    Ai întors foarte interesant cuvintele ca să araţi ceea ce suntem, dar suntem demult. Nu e nimic deosebit, nimic special, e doar o oglindă imensă în care trebuie să ne uităm, vrem, nu vrem.

  2. irina   •  

    pun intrebarea asta si televizorului de cateva saptamani: oare acel Mailat a nascut prin cezariana trendul “avem o tara in criza” care deja matura demult tarile mai cu civilizatie in ele? si daca asa s-a intamplat, oare de ce toti oamenii in a caror opinie ma incred (si nu numai ei) au sarit pe nou-nascutul asta sa-l tzuce si sa-l ia in brate si sa se uite la el cu ochi mirati nestiind nici ce sa-i dea sa manance, nici cu ce sa-l struneasca intr-un copil mai bun, nici daca merita musai starpit. ma simt de parca n-au facut decat sa-l ambaleze in niste pampersi romanesti si il scot zilnic in public, la televizor, il tin in gura lor si in bratele cuvintelor lor groase de fascinatie si revolta. de ce? de ce defilam cu monstruletul trendy in brate si nu facem decat sa tragem niste concluzii? oare asta vine dupa epoca incomunicarii, epoca comunicarii unui banal pe care il plimbam din tara in tara? si oare identitatea de tara se transforma chiar acum in anonimatul asta global “tara cu oameni care fac rele in ea”? nu ti s-a parut nici o secunda parca prea ispititoare/prea la indemana/prea ofertanta criza asta sclipicioasa si kitchoasa? suspect. haideti sa haidem!

  3. Pingback: Pagina Cronicarului » Miorita, poveste de evaziune fiscala

  4. explorish   •  

    nu stiu cat s-a schimbat lumea aia. nu mai e loc de gratare in oras, dar “baga” o excursie la mogosoaia, cernica sau oricare bucata de verde din jurul bucurestiului. noroc ca nu trec pe acolo avioanele.
    (ca veni vorba, un gratar cu prietenii undeva in natura e extrem de fain, un gratar cu prietenii “intre sute de gratare” (cu multe manele) pe km patrat imi suna ca o tortura.

    nu stiu daca pasivi, sau evitatori de confruntare directa. (nu, n-am zis laşi :P). mereu a fost o forta de opresiune, politica, sau/si mentala intr-o forma sau alta. paradoxal, sau poate nu, necazul comun a scos la iveala ce era mai bun din noi.
    acea forta a disparut brusc, dupa… 2000 de ani, in 1989. si ne-am descatusat.

  5. lumi   •  

    e ca si cum te-ai fi nascut orb.sa-ti vina lumina ochilor inapoi pe neasteptate ar fi prea frumos.n-ai stii ce sa faci cu ea.dar ai intelege deodata cuvintele “la revedere”!

  6. felicia   •  

    Cateodata as da bucuroasa eticheta de romanca jos dar ar ramane un loc gol… asa ca imi vine dorinta aceea dementa de a lua de par pe toti cei care au tupeul sa spuna ca ma reprezinta ..din pacate imi trece repede pentru ca oricum nu pot schimba nimic… recunosc mi-e deja cam prea scarba de halul in care a ajuns Romania si romanii … si imi pare rau ca oamenii de valoare sunt ca pietrele pretioase intr-o mare de rah** .mi-e frica de cum se face invatamantul si ce comportament de puscariasi au elevii, mi-e groaza de cum va arata Romania in urmatorii 10 ani.
    stiu ca n-am spus tot dar stiu ca intelegeti ce spun.

  7. gloria   •  

    da….eram cu totii saraci, dar buni si fericiti…prieteniile si timpul petrecut cu prietenii aveau o mare valoare, invidia se reducea la ” copilul meu a luat premiul I la olimpiada de matematica” , rudele din strainatate si husele de blana pentru scaunele de la Dacia…mergeam cu cortul in concediu si aveam grija sa nu lasam ” urme” ( conserve, pungi, gunoaie )…si stiam sa ne bucuram de cadouri simbolice, de genul : uite, ti-am cules un ghiocel din parc, sa ti-l prinzi in piept de martisor, pentru ca te iubesc si vreau ca tot mapamondul sa stie asta.
    Nu cred ca e cazul sa va povestesc unde s-a ajuns…pentru ca o stim cu totii…
    Apropos, Razvan, daca imi accepti invitatia de a-i “tunde” mamei dealul, te fac martorul semnelor lasate de ani de zile de catre turistii cu cortul, in mijlocul rezervatiei naturale… Poate poti tu sa-mi explici de ce cineva care cara o sticla de PEPSI plina, e parasit de puteri din momentul in care e goala si cintareste numai 20 de grame…. Ce principiu pavlovian il face s-o arunce in inima padurii ?

  8. andreic   •  

    nu avem nici o legatura cu ospitalitatea. cel putin nu in orase. prin anumite locuri uitate de lume gospodarul inca isi imparte mamaliga cu tin, oaspetele.
    in rest cand vedem un strain ne gandim cum sa-l ardem, sa facem profit pe carca lui…

  9. Victor   •  

    misto, gasita pe hotnews:

    7. V-ati intrebat oare
    Denis (14 nov 2007 13:40)

    V-ati intrebat oare daca aceasta tara nu cumva este iadul unei alte lumi ?

  10. Florin Escu   •  

    Nu stiu de ce micutul meu text postat simbata nu a aparut. In afara de cuvintul viol, in jurul caruia se tesea toata increngatura de idei si cuvinte, nu am amintit nimic despre ce ar fi putut sa necinsteasca pe cineva sau ceva, avind ca rezultanta o cenzura rafinata. De ce s-ar fi temind unii asa de tare?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *