Patria descurajării

 Nu se poate, nu se face, nu se cade, nu se vrea, nu poţi, nu are rost, nu e momentul, nu o să reuşeşti.

Astea sunt sfaturile pe care le primim din timp, constant, de la o mulţime de binefăcători dezinteresaţi.

Organe abilitate, instituţii de învăţământ, prieteni naivi sau înspăimântaţi, specialişti neîncercaţi vreodată de vreo viziune sau ziarişti care l-au cunoscut de mici pe baubau.

 

Studiile spun că un copil de 4 ani este infinit mai creativ decât unul de 8 ani, pentru că se află înaintea momentului în care începe să fie hrănit spiritual pe bază de NU. Imediat ce micuţul om liber se integrează în lume cu ajutorul lui mamaie şi tataie, descoperă condiţia de popândău care se uită în toate părţile, aşteptând să i se confirme că nu este deloc bine ce face. Şi că va greşi capital dacă nu va sta în banca lui. Neîncrederea în propriile forţe este probabil secretul care face lumea fie o oază de linişte aseptică, fie un cuib de viespi ţinute prea mult în soare.

NU este silaba sacră a practicanţilor descurajării ca stil de viaţă. Neîncrederea amputează mai crud şi mai rapid decât un fierăstrău, te orbeşte şi te aşază în tagma victimelor care îşi petrec viaţa în aşteptarea unui sfat salvator.

M-am născut într-o epocă în care NU era politică de stat şi protocol de educaţie.

Lumea se definea prin suma lucrurilor pe care NU puteai să le ai, să le faci, să le simţi, să le împărtăşeşti, să le imaginezi.

Într-un chip ironic, o generaţie inoculată perfect cu germenii capitulării necondiţionate se zbate să mişte lucrurile pe bune între rândurile perfect aliniate ale securiştilor deghizaţi în oameni de afaceri de succes, plini de învăţăminte senzaţionale: munceşte un pic numai dacă tatăl tău nu a fost general.

Deşi există oameni care demonstrează pe viu, zilnic, că NU nu există şi că simţurile combinate cu bucuria sunt cele care îţi arată calea, o lume imposibil de imaginat astăzi continuă să producă virusul mediocrităţii dobândite.

Boala asta te face să priveşti încruntat mereu şi să crezi că prostiile pe care le faci sunt reguli pe care oricine trebuie să le respecte. Sau, şi mai rău, că experienţele prin care treci ar trebui să te facă mai impermeabil, mai rigid, mai dur şi singur – nu mai uman şi relaxat.

Oricât ar părea de ciudat, sfaturile bune le dau în continuare oamenii înţelepţi sau măcar conştienţi de relativitatea înconjurătoare.

Specialiştii sunt o specie în sine, gata să dea grădinilor zoologice exemplare minunate, unice, aiuritoare. Ei sunt capabili să demonstreze oricând contrariul şi că, fără ei, nimic nu ar fi ceea ce este. Dacă este.

De la descurajarea imensă care porneşte din buletinul de ştiri şi sfârşeşte în agresivitatea paşnică a avocaţilor de la care poţi înţelege cât de păguboasă poate fi buna înţelegere, totul îţi arată că este construit în jurul nostru de la modelul ideal al unui mare NU.

Cei care dau sfaturi fără să transpire sunt cei care pot preda cursuri de lipsă a îndrăznelii, de stagnare, de fanfaronadă şi şmecherie meschină.

Aşa poţi afla drumul care te duce direct către momentul în care-ţi vei rupe gâtul fără nicio şansă de recuperare.

Descurajarea este o politică subtilă de partid, de stat, de media şi de fapt. Restauraţia poate să continue în timp ce oamenii de succes pozează încruntaţi în revistele de specialitate.

Poporul pozează încruntat în metrou şi ştie că trebuie să facă orice pentru a-şi vinde sufletul pe nimic. NU este cuvântul profet în numele căruia lumea face sau nu face nimic.

E ca un tapiţer de la Sala Cassandra care încerca să-mi monteze nişte aripi de înger, pe când eram student şi jucam împreună cu un prieten în piesa de absolvire a unui alt prieten student la regie, albanez din Kosovo. Aripile erau grele şi foarte mari şi ar fi trebuit să fie susţinute de nişte hamuri din pânză. Unghiurile hamurilor erau calculate la 90 de grade, dar pânza era mult mai conciliantă şi se plia în alte unghiuri, în care aripile se lăsau.

Am probat aripile zi de zi, timp de două săptămâni. Au sfârşit prin a fi înlocuite printr-o aripă ca de rechin, desfiinţată şi ea în cele din urmă, pentru că tapiţerul nu accepta că unghiurile drepte nu sunt întotdeauna posibile. Argumentele pe care le construiam pentru a-l convinge pe tapiţer că se află pe o cale greşită sunt valabile oricând într-o conversaţie cu unul dintre cei care au centura neagră la NU.

Argumentele folosite de strămoşul meu, Constantin Esarcu, cel care a făcut posibil Ateneul Român, sunt adorabile azi în ochii celor care nu pot să priceapă cum se făcea că măreaţa clădire (fundaţia iniţială a unui manej de circ, început şi abandonat) se ridica într-un fel de sălbăticie, aflată atunci la marginea oraşului.

Chiar dacă deja e greu să argumentezi mereu împotriva descurajării zilnice în care suntem încurajaţi să trăim, tot mai găseşti un moment de derută pozitivă, când te poţi consola înţelegând că şi visele sunt mici şi mijlocii.

Dacă o fi adevărat că speranţa moare ultima, măcar avem un punct de sprijin. Important e să nu moară şoptind: nu cred că am avut dreptate să sper vreo clipă că se poate schimba ceva.

 

(textul a fost scris în 2010, dar privind în jur, nu pare asta o problemă)