pizza cu sarmale

Dacă la asta mai adaugi puţin nino-nino, ai definiţia perfectă pentru lumea noastră. Pizza cu sarmale a făcut parte, sper, doar dintr-o ofertă de sărbători, dar ca întotdeauna intenţia contează.

Nu am reuşit să dau de nimeni care să ştie pe cineva care a gustat din acest fel care sună la fel de întors pe dos şi ilogic ca tot ce înseamnă o zi obişnuită din viaţa noastră.

De când a mai apărut şi spectrul recesiunii, starea asta de balamuc părăsit de personal a devenit şi mai colorată şi mai apăsătoare.

Mi-a povestit un prieten mai indulgent decât mine şi mult mai înţelept că s-a simţit minunat într-un hotel din Veliko Tîrnovo. Dar sentimentul ăsta despre care se vorbeşte urlând cu spume la gură în jurul nostru nu venea numai din stelele de la intrare. Aparţinea în egală măsură oamenilor care lucrau acolo.

Şi asta m-a ajutat să înţeleg încă o dată mult mai clar ce lipseşte din cura noastră de creştere a imunităţii la otrăvurile de tot felul. Siguranţa asta că toate sunt acolo unde trebuie. Că fiecare îşi ştie locul şi îşi vede de treaba lui şi nu se simte nicicum obligat să arate că el de fapt e altcineva sau că îl deranjează profund ce face, cu atât mai mult cu cât e plătit pentru a-ţi transmite toate astea.

Probabil că o fi mare lucru de fapt să vezi că femeia de serviciu face curat şi nu se poartă ca Naomi Campbell, că un chelner înţelege că atitudinea lui face masa şi mai bună şi că nu e important că are un ceas furat. Iar prietenul meu a simţit într-o ţară despre care toată lumea vorbeşte cu dispreţ, nu ştiu de ce, sau poate tocmai din cauza asta, că vine dintr-o lume în care nimic nu e ce ar trebui să fie şi nici nu stă unde trebuie. Fiecare poate să încropească liste zilnice de aiureli care nu lasă nicicum lucrurile să se aşeze, să funcţioneze coerent măcar 10 minute.

Poţi să vezi că frizerii au tunsori îndoielnice, că managerii au trei cuvinte în vocabular, că restauratele italiene angajează bucătari chinezi, pentru că sunt mai ieftini, că poţi să zici că ştii să faci orice şi că nu asta contează, indiferent de poziţia pe care o ocupi. Mai e şi tristeţea asta nedefinită pe care o găseşti şi la cei care îşi distrug viaţa pentru un salariu mai acătării şi la gogoşărese.

Iar capacitatea asta generalizată de a-i reproşa ceva cuiva sau celor din jur a devenit un fel de sare în bucate pentru toate bunătăţile pe care le înghiţim fără să mai mestecăm. O bună parte din conţinutul generat de media se bazează de altfel pe acest război zilnic corp la corp, e deja un reflex să scrii numai despre defectele altora şi oricum asta e o preocupare mult prea consumantă pentru a mai rămâne timp şi pentru altceva.

După pizza cu sarmale, al doilea simbol esenţial ar putea fi ştampila. Obsesia pentru ştampilare e pereche pentru dragostea unilaterală pentru reguli pe care o manifestă o mare parte a publicului. Adică tu poţi să nu respecţi regulile, dar cel cu care ai de-a face şi pe care ar trebui să-l ajuţi trebuie să se supună regulamentului şi să îndure. Aş parafraza un slogan deştept şi aş spune: un pic de impostură în viaţa ta.

Dar asta nu strică, pentru că te apără de impostura celorlalţi şi de propria conştiinţă. N-a murit nimeni nici de mediocritate, nici de nesimţire, aşa că e cumva natural că sistemul e atât de bine reglat şi că a asimilat haosul şi s-a regrupat în jurul lui, aşa cum unii trăiesc o viaţă cu un os de peşte în gât.

Ne rămân ca de obicei comparaţiile din care nu rezistă decât o anemică teorie morală şi bietele noastre indignări sau speranţe, care se risipesc atunci când îţi dai seama că nimeni nu o să fie mai amabil nici dacă se închid toate restaurantele din Bucureşti, nu numai 51 în ultimele 3 luni.

Iar în hotelul ăsta bulgăresc de la care am plecat, era şi un tip mafioso ras în cap, însoţit de o suită de tipi încruntaţi şi imenşi, care a suportat fără să crâcnească toată hărmălaia românilor şi s-a dus în cameră cu dulapurile după el.

A doua zi, avea un picior în ghips, era în cărucior în lift şi privea încruntat cu malacii alături cum nu se închid uşile din cauza ghipsului. Prietenul meu se abţinea cu greu să nu râdă şi atunci rănitul s-a întors zâmbind larg către el, a arătat piciorul, a râs şi a spus: Avaria!

publicat în evz, pe 25 ianuarie 2009,
cu ajutorul unor prieteni care m-au ajutat cu obsesiile lor înainte să lansez chemarea pe blog. aşa că le mulţumesc şi celor care contribuie şi acum la cartografierea acestui upside-down.

16 comments

  1. Copila blonda   •     Author

    pizza cu sarmale, cu impostura sau fara constiinta, ingredientele variaza, gusturile nu se discuta, domnule.
    Iar unele se pot dovedi a fi chiar hranitoare. Intotdeauna unilateral.
    Avaria! 🙁

  2. pierpatrat   •     Author

    Dacă aproape totul în jur e cu susu-n jos, o fi cumva un semn că poate eu sunt cu josu-n sus?
    Trei lilieci stăteau agăţaţi în peşteră doi în jos şi unul în sus.
    – Ce a păţit ăsta frate?
    – Cred că a leşinat.

    Aveţi grijă de voi.

  3. ruxandra   •     Author

    eu am mancat. unele nebunii ma fac prea curioasa. la anul cred ca vor pune si mamaliga. e ca si cum ai manca sarmale cu paine si salam. oh, si ardei iute. dar iute!

  4. cinema victoria   •     Author

    asta-mi aminteste de o faza imediat dupa revolutie, cand in viata noastra patrunsesera dozatoarele de sucuri (alea titrate, fanta, coca etc. au aparut pe piata mult mai tarziu). ei bine, la unu’ din dozatoarele astea am citit cu ochii mei: se vindea “kiwi de mere”. :))) da, dom’le, da’ asta era acu’ 20 de ani, cand de-abia coboraseram din copac, acu’ ce scuza mai avem?

  5. Antoaneta   •     Author

    La polul opus ai Canada (probabil si USA) unde fiecare isi stie numai pagina lui de carte si nu poate reactiona la situatii imprevizibile. Presupun ca prin alte tari (mai) europene exista si cale de mijloc.

  6. hamsia   •     Author

    Kiwi de mere???!!! cit de tare… inca mai rid. O singura tarisoara poate produce asa ceva, frumoasa Romanica! Aaa, cred ca si la timpitii de americani ar fi posibil, din rezoane diferite. Noi sintem inventivi, ei sint de-a dreptul prosti.

  7. TiBi   •     Author

    in curand ——–ciorba de pizza!

  8. livia   •     Author

    mi-ar placea o coliva cu frisca.

  9. TiBi   •     Author

    mai buna ar fi o pizza cu frisca!!!! (deja imaginatia mea a luat-o razna)

  10. Pingback: Trilema - Un blog de Mircea Popescu. Spezzatura, o problema locala.

  11. radu c   •     Author

    mai bine nu scriai localitatea. e aproape, drumul e liber, se mananca foarte bine.
    pacat ca romanii sunt foarte destepti: erau indignati ca nu li se aduce paine, desi trebuia doar sa ceara, ca apoi sa vada ca felul de mancare avea inclus in el un fel de lipie, asa ca painea ceruta se usca pe masa.
    romanii destepti au descoperit ca chelnerii nu stiu decat cateva cuvinte in engleza, dar folositoare pentru solicitari uzuale, asa ca au hotarat ca bulgarii sunt un popor de prosti, nu ca noi.
    ah, si romanii destepti, dar absolut toti, au constatat ca la bulgari e nasol pentru ca au niste vechituri de masini, nu ca noi, care suntem de neam bun si foarte bun.

  12. dino   •     Author

    Apropo de trei cuvinte in vocabularlul managerilor, noul nostru manager general (care l-a incluit pe cel de import) are o capacitate deosebita, in timp ce marea masa poate doar sa sublinieze ideile, el, unicul , extraordinarul, are minunata capacitate de a le “enlaita” [sau en-light-a sau cum s-o fi scriind, eu ca om simplu nu ma pricep la lucrurile astea]

  13. inniciuncaz   •     Author

    Pai si rahat pe bat pe cand? Sunt curios ce-ar spune Matache Macelaru…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *