Sacoja şi pojeta

Cine se uită pe stradă atent vede că foarte mulţi cetăţeni încă au o sacoşă în mână, din principiu sau din naştere.

Par să formeze o conspiraţie ocultă, te trimit cu gândul la bătrânicile despre care se spunea la Revoluţie că au fost prinse transportând pistoale în colivă. Sacoşa, plasa, punga sunt fireşti în mâna sau în buzunarele contemporanilor noştri, de aceea nici nu mai sunt atât de vizibile. Poate doar sacoşele bucătăreselor din spitale să mai continue gloria celui mai bun prieten al omului, după câine.

Punga e foarte bună ca să ţii în ea alte pungi. Până şi bieţii jurnalişti răpiţi şi repatriaţi aveau o pungă în mână. Şi rudele lor. Punga face parte din categoria: nu se ştie când îţi trebuie. O iei cu tine, poate şi dintr-un reflex de pe vremea lui Ceauşescu – care s-a transmis, nu vă faceţi iluzii – atunci când băgau mâncare pe neaşteptate la alimentara şi trebuia să fii pregătit cu punga. Multă lume scotea punga aşa cum Comisarul Moldovan scotea pistolul la duşmanii de clasă. Înainte de ’89, cine avea pungi, avea putere. Erau fericiţi cei care primeau pungi de la rudele realizate peste hotare. Unele trebuiau doar spălate puţin şi lipite de faianţă la uscat, deci erau ca şi noi, plus că erau modele unicat.

Există pungi de tăvăleală şi pungi de protocol, pentru vizite sau ceremonii. Un costum fin de tergal şi o rochie vaporoasă din plastic merg cu o pungă mare, care să arate că eşti puternic. La un lanţ de aur gros şi păr pe frunte, merg o pungă mică, de colecţie, pour les connaisseurs şi un pekinez cu operaţii estetice. Calitatea plasticului contează şi ea şi spune ceva important despre tine, la fel ca aparenţa lucioasă sau lipicioasă.Punga e şi un spaţiu al misterului, e o prelungire a tenebrelor inconştientului, reflecţia contemporană a peşterii platonice. Mereu m-am întrebat ce mai duc oamenii în pungile lor opace. Şi i-am întrebat pe câţiva: un remi, o factură de telefon, nişte bani, o altă pungă, ceva intim care nu poate să ne spună ce e, nişte polonezi luaţi în drum înspre altă destinaţie, două pungi – în special joia sau vinerea.

O tipă avea o pungă, un pieptene, un parfum şi pachetul pentru la muncă, o cucoană – pire de cartof care-l duce la o nepoţică şi perie pentru covor să spele covorul, un domn – diverse, ochelari, ţigări, un patent. Preferatele, zic oamenii, sunt pungile gen sacoşă, care ţin mai bine. Oare există şi sacoşe gen pungă?! În acelaşi timp am aflat că unui artificier i-a explodat punga cu 4 kg de dinamită pe care o avea în mână. Şi o mamă din Cluj, care mergea într-un loc cu taxiul, şia uitat copilul de doi ani pe banchetă. Şoferul a găsit-o şi a întrebat-o daca n-a uitat ceva. Şi ea a zis: ioi, plasa cu copilu!

Acum, orizontul se întunecă puţin de când cu persecuţia ecologistă împotriva celor care iubesc plasticul natural, de casă. Iar femeile au preluat iniţiativa şi au început să treacă pe poşete.

Poşeta e acum ce era punga acum cinci ani. Am văzut că se asortează la orice, şi la trening, şi când îţi primeşti invitaţii la masă şi vrei să-i faci să simtă că eşti de-a lor. La fel ca şi sacoşa, poşeta e întotdeauna în pericol, de aceea se poartă şi în dans, şi în interviuri, şi în scenele de dragoste. În general, ea e bine să fie ţinută pe umăr tot timpul şi poate conţine preventiv o sacoşă şi un kil de platină, şi aşa poate fi folosită şi pentru autoapărare. Unul dintre cuvintele mele preferate este varianta pocită de la sacoşă: sacojă, cu subvarianta şacosă sau şacoză. Probabil că emigranţii din Spania pronunţă deja plafa în loc de plasa. Facoja. De aceea, propun să încheiem cu un exerciţiu de dicţie: Pililoi cu punga lungă, a pilit pila pe pungă, punga-n pilă, pila-n pungă, pililoi cu punga lungă. Cumpărături fericiţi!

publicat în evz, 30 septembrie 2008

26 comments

  1. dildobrica   •     Author

    de mult n-am mai citit cu lacrimi, am pierdut 2 kile…:))) mai ales ca nici nu ma pot exprima prin viu grai, ca doarme cineva alaturi. asa ca m-am schimonosit ca atunci cind citesc pe tronul cu capac…

    insa revenind la lucruri serioase, ai uitat sa mentionezi ca exista si posetutze cu fermoar, care cind se deschid se transforma in punga. la dus poti eventual sa pui un prezervativ, o crema de riduri cu jojoba ceva, si la-ntors poti trece prin piata sa iei o varzuca, niste ceapa… niste crastaveti, daca nu ti s-a acrit…:)

  2. gabritza   •     Author

    Ai uitat de aia care isi pun punga’n cap sa nu-i ploua.

  3. Jeff   •     Author

    “publicat în evz, 30 septembrie 2008”

    Vous êtes avant le temps, mon cher 🙂

    Avangardist, avangardist, da’ pana cand?

  4. anne   •     Author

    poseta e pentru sacosa ce e cd’ul pentru caseta. sau dvd’ul pentru video.
    ca sa nu mai vorbim de painea neagra pentru painea alba, gps’ul pentru harta sau britney spears pentru madonna.

  5. Monica   •     Author

    Ioi, dumneata nu esti zdravan, nu ca ai fi fost candva:)
    mi-ai adus aminte de o plimbare pe o strada destul de ingusta unde in loc sa mergi pe trotuar ai zis ca o iei printre masini ca daca te intalnesti cu vreo batrana care sa-ti dea cu sacosa-n cap?

  6. zalex   •     Author

    bine te-ai reintors din concediu (sau ce-o fi fost pauza asta lunga de inactivitate pe blog)! happy blogging!

  7. Andrei   •     Author

    Excelent post-ul! :)) m-a facut sa rad infundat in fata colegilor de servici.

  8. dedi   •     Author

    hahaha
    intr-adevar, punga e stalp in romania. e si motiv de bucurie (vaaai, ce punga dragutza) dar si de rusine (ti-am luat un cadoo, dar scuza punga, te rog).
    inca ceva, punga e si decor. de ex., la topirea zapezii campul a ramas alb-cenusiu….”punguliu”, k sa zik asa. Vantul “AU” luat pungile din desisurile de gunoaie si le-a arborat cu gust pe toata glia.

    cred ca stiu de unde dragostea noastra pt pungi….PUNGUTZA CU DOI BANI! 🙂 …ne-a marcat copilaria. deci, am luat PLASA de la creanga

  9. Mihai Tiganetea   •     Author

    tare asta cu “sacojile”, m-am gandit mult pe tema asta si am ajuns la concluzia ca baticul babelor si sacosa sunt un fel de barometru pentru comunismul ramas in capatanele noastre seci, ale romanilor.in principiu n-am gasit ceva mai concret de atat, desi mergand zilnic cu mijlocul de transport in comun nu pot si nu vreau sa ma abtin din a ma uita obsesiv la mosii,babele,plasele si apucaturile lor.legat de sacoje , daca mergi pe strada poti vedea si asa zisele “genti de laptop” agatate de umerii unor functionari plictisiti si mirositori care pesemne nu cara in ele altceva decat ochelarii, niste ziare (gratis) si punga cu merdenele slinoase + “piaptanul” pentru distinsele(ca’s 3) fire de par care le atarna de deasupra urechilor(basescu style)…dar trebuie mult sa mergi pe jos, si mai mult sa iti placa sa observi…apoi acasa sa te gandesti , sa te enervezi , si dup’aia sa scrii pe blog 😀 . bafta in continuare si scrie mai des

  10. mihaela schiopu   •     Author

    Am citit povestea pungilor si mi-am amintit de Irina Nicolau.Va atasez mai jos o conversatie cu ea, pe care poate o stiti-ma refer la conversatie.

    Protestez, scriind de mana
    Irina Nicolau: “As face o carte care sa coste cat o mosie”
    — Irina, de 32 de ani, nevasta lui Radu Nicolau
    carti scrise cu prieteni
    – prima carte despre revolutie, in varianta de samizdat, aparuta la 40 de zile dupa revolutie cu numele “Ne-a luat valul”, editata apoi la editura MERIDIANE cu numele “Vom muri si vom fi liberi”, 1990
    – “Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara, urmata de marturia lui Cornel Dragoi” – editura HUMANITAS, 1993
    – “Piata”, despre Piata Universitatii, editura NEMIRA, 1997
    – “Surasul lui Hari” 1998
    – “O strada oarecare din Bucuresti”, editura NEMIRA, 1999
    – “Fenomenul Zaica” – la MERIDIANE , 2000
    – “O viata, un destin, o icoana” ,2000
    – “Credinte si superstitii romanesti”, editura Humanitas, 2000
    – “Dosar sentimental”, 2000
    O carte la care Irina tine enorm
    “Versuri din flori”, 2000
    carti scrise de una singura
    – “Ghidul sarbatorilor”, editura HUMANITAS, 1998
    – “Haide, bre!” – incursiune subiectiva in lumea aromanilor, 2000
    – “Talmes-Balmes de etnologie si multe altele” — editura ARS DOCENDI carti bibliofile manufacturate in seria Randuiala Vietii, Muzeul Taranului Roman
    in curs de aparitie
    “Arca lui Noe de la neolitic la Coca-Cola”
    La Muzeul Taranului Roman au existat si exista oameni care au creat un stil. Unul dintre ei se numeste Irina Nicolau. Ii place sa consolideze, sa dea forme ideilor, sa “imprumute” suflet si sa culeaga intelepciune. Este un filolog prelungit in etnologie care are o relatie “tensionata” cu timpul, insa o legatura directa cu Dumnezeu.
    Cine este, de fapt, Irina Nicolau?
    – Unii scriu pentru public, tu pentru cine scrii?
    Irina NICOLAU: Eu nu scriu, eu spun si povestesc, nici nu ma intereseaza sa scriu si eu nu ma consider o intelectuala. Mama imi spunea in copilarie ca omul trebuie sa fie om. Atunci protestam si mi se parea un lucru foarte stupid, dar acum imi dau seama cat de greu e sa fii om. Eu asta ma silesc sa fac.
    – Am vazut si in agende si in alte carti de-ale tale patru versuri:
    “Floare fui, floare trecui
    La urechea nu stiu cui”
    I.N.: O femeie despre care as fi zis ca e desavarsit idioata mi-a zis aceste versuri care-i placeau foarte mult… O data in plus mi-a aratat cat de imperfecta e cunoasterea noastra si in al doilea rand mi s-a lipit de inimioara pentru ca iti arata deopotriva cat de intamplator este totul… Le tin minte de treizeci de ani, pentru mine sunt un specimen de rafinament taranesc nebanuit, poate deoarece cumuleaza tot felul de lucruri care ma intriga sau ma tulbura. Florile nu-mi plac chiar deloc, sunt ceva care e facut ca sa se termine repede si sa rasara fructul. Cand ti-aduce omul prin casa flori, ti-aduce niste cadavre care sa putrezeasca – adu-mi domnule mere mai bine. Pe urma mi se pare un lucru minunat – daca tot le tai, daca tot le iubesti, pune-le domnule mai bine la ureche, pentru ca atunci sigur se usuca repede si atunci gestul tau e la fel de evanescent ca si ele, dar sa le oparesti si sa le chinui e ceva foarte sordid.
    – Si brazii?
    I.N.: Cred ca n-am trait destul de intens sarbatoarea Craciunului la mine acasa, desi mama se silea; am avut dezamagiri succesive, cea mai importanta fiind legata de Mos Craciun. Cand m-am lamurit ca intr-adevar nu-i – asta tarziu, pe la 9 ani – atunci nu m-a mai interesat nimic. Eu nefiind suficient de aproape de biserica, n-am trait sarbatoarea prin post, prin asteptarea minunii. Toata scenografia asta ma misca foarte putin, plus ideea de cadou de porunceala. Cadoul mi se pare gestul cel mai exuberant si mai liber pe care poti sa-l indrepti spre cineva, dar cand vine momentul, trebuie sa cumpanesti si sa nu-l ofensezi, sa-i dai ceva, dar sa fie si ieftin, dar sa nu arate cat de ieftin e, toata chestia asta mi se pare umilitoare.
    – Ce spui despre oamenii blanzi?
    I.N.: De fapt nu-mi plac oamenii blanzi, mie-mi plac oamenii salbatici si adevarata salbaticie e blanda. Am si citit in copilarie o carte despre un cal salbatic, care fiind prins, desi toti se sileau acolo sa-l imblanzeasca, s-a aruncat intr-o prapastie. Pentru asta eu nu incerc sa imblanzesc oamenii, mi-as dori ca ceea ce scriu sa fie o mangaiere pe capul lor, care sa-i mai imblanzeasca.
    – Esti scriitoare?
    I.N.: Am vrut sa ma fac de toate in afara de profesor si actrita. Mi-am inchipuit ca o sa fiu scafandru, explorator, arheolog, astronom, iar ultimele lucruri au fost sa fac cinema si pe urma istoria artei. Printr-o circumstanta nenorocita de imprejurari am facut filologia si dupa aia am fost foarte fericita pentru ca, facand filologie, nu m-am ocupat de scriere si m-am ocupat de oralitate. Eu am scris foarte tarziu; 20 de ani cat am functionat sub comunisti cu capacul in cap, am scris vreo doua articole pe care nici eu n-am rabdare sa le citesc acum. Restul am facut cum ziceam noi la Institutul de Folclor o “galera”, care se numea “Colectia Nationala de Folclor” si am lucrat de am innebunit la ea.
    – Ai avut o colectie de bancuri?
    I.N.: Am avut o colectie foarte mare de bancuri. Prima mea incercare de a da un doctorat a fost in bancuri, inregistrate cand erau spuse, transcrise in ipostaza lor orala, cercetate in inlantuirea lor. Dar in ’72 a aparut Codul Eticii si a Echitatii Socialiste si am schimbat tema. Multi m-au suspectat de oportunism pentru ca am facut spectacolul de folclor. Era tot un fel de diversiune, pentru ca a ataca prin reflectie ceva de la sine inteles, a-l ataca in ideea de a-l face, a-l face mai bun era ceva care mie mi se parea foarte interesant si curajos. Din fericire, nimeni nu m-a luat in serios, acest lucru traindu-si acum veacul de aur. Niciodata cantarea Romaniei n-a fost mai hidoasa ca acum.
    – De ce scrii de mana?
    I.N.: Dupa 20 de ani de galera, am tasnit la Muzeul Taranului Roman, primele carti le-am scris de mana ca n-aveam cu ce, n-aveam masini de scris, voiam sa le facem rapid… Treptat, reactia mea a devenit o reactie de protest la formele astea tehnice. Sufar ca citesc carti care nu sunt culese. Nu mai exista zetari; e adevatat ca se imbolnaveau, dar exista o lume care mi se parea o poveste. Picu Patrut, care a trait la mijlocul secolului XIX, a facut doua carti de cate 1570 de pagini si fiecare are peste 500 de ilustratii de mana, omul avand in biblioteca 200 de carti tiparite. As face o carte care sa coste cat o mosie si o citesc numai cativa care merita si pe urma, daca chiar e-asa de buna, s-o preia astia cu ordinatoarele lor si s-o faca editie populara.
    – Esti un om cu serviciu?
    I.N.: Riguros nu. Un serviciu inseamna doua lucruri – un program, si frica – vai, ce-o sa fac, vai, daca ma da seful afara – iar program n-am avut niciodata. Eu am avut statutul de cercetator, care si in perioadele lui nenorocite, presupunea o libertate care mie mi-a fost foarte necesara.
    – Ce inseamna pentru tine lucrurile altfel?
    I.N.: Lucrurile altfel sunt cele care se nasc cand te innabusi de lucrurile asa. Lumea face lucrurile asa cum “se fac” si ajunge la o oboseala generala, dar comfortul precumpaneste. Eu nu sunt o persoana aflata in goana dupa comfort. In categoria “lucrurilor altfel” as include si discutiile mele cu taximetristii. Vorbesc incontinuu cu ei, probleme politice, culturale si mai ales religioase, in timpul din urma. De pilda, unul m-a acuzat ca in relatia mea cu Dumnezeu functionez dupa principiul crede si nu cerceta. Relatia mea cu Dumnezeu e una foarte directa si reciproca, dupa ce m-am incredintat lui, il las pe el sa hotarasca si-mi inchipui si eu ca exista o oarecare intelegere din partea lui si ca ma iarta pentru greselile pe care le fac.
    – Dar tu te ierti?
    I.N.: In general, ma iert, nu pentru ca asa zice in filmele americane – nu te invinovati – ci pentru ca, de putine ori, ma simt atat de importanta incat sa fiu vinovata pentru lucruri mari. Si taximetristul mi-a zis, doamna, asa nu se poate, eu trebuie sa inteleg. Pai, zic, nu ai ce sa intelegi, dac-ai crezut, nu mai e nimic de facut. Si, zice, daca sunt pe-o cale gresita? Eu il intreb – cum, pe calea lui Dumnezeu, n-ai cum, crezi sau nu crezi.
    – Ai fost vreodata singura?
    I.N.: Niciodata, pentru ca familia noastra era constituita dupa gramatica paduchilor in cusatura, eram unii peste altii pana la a ne sufoca, dar am avut enorm de multi prieteni. In plus nu m-am simtit singura nici cand am fost singura pentru ca mie-mi place, din cand in cand sa fiu si singura. Niciodata nu m-am plictisit, intotdeauna am gasit ceva care sa-mi placa, fie am cusut, fie am pictat.
    – La ce te gandesti cand cosi?
    I.N.: Cand cosi, pui lucrurile impreuna si le apropii. Si, intr-un fel, faci o legatura durabila. Cand cosi, ai la ce te gandi. Pe vremea cand coseam pentru prietene (le mai faceam cate o rochita), tot timpul ma gandeam la ele si le intorceam pe toate fetele. Era o ocazie sa ma concentrez asupra lor.
    – Esti una din putinele fiinte care se ocupa si de spatele hainelor. De ce?
    I.N.: Asta din cauza barbatului meu de la care am invatat enorm de multe si care mi-a zis ca daca ai o gaura, o pata, asazati-o in fata, sa-l privesti in ochi pe ala care ti se uita in pata. Nu-i nimic mai jalnic decat sa se uite cineva la o pata pe care o ai in spate. Mi-am dat seama ca spatele e ceva care trebuie sa fie fortificat, ca acolo sunt privirile pe care nu poti sa le intrerupi si sa le infrunti.
    – Ai vreo emotie cand vezi pe cineva care citeste ce scrii?
    I.N.: Am inima cat un purice cand ii dau cuiva ceva care se vede dintr-o prima privire. Mi-ar placea sa stau langa un om cand citeste ce-am scris. Sa sed intr-un colt si sa ma uit la el cum participa corporal la chestia asta.
    – Ai facut o carte de noptiera, de dat fara bani. Cum s-a intamplat?
    I.N.: Eram in spital si vedeam ce citesc oamenii inainte de a se duce sa moara sau dupa ce se intorceau de la operatie si te durea capul, tot felul de lucruri absolut imunde, sau cei foarte credinciosi, de obicei sectantii, fosgaiau niste carti care mi se pareau si alea destul de discutabile. Mi-am zis sa fac o carticica de noptiera care sa nu fie fundamental crestina, ca nu toti sunt crestini, dar sa fie in duhul bun al lucrurilor din biserica mea. Mi-am dorit asta si dupa ce am spus-o intr-o emisiune la televizor, imi apare un ins si-mi zice: vreau sa te ajut sa faci aceasta carte. Pot sa-ti spun doar atat: cartea am facut-o intr-o sambata si duminica, evident scrisa de mana, se numea “Gand Bun”. Dupa zece zile a venit, mi-a lasat 3000 de exemplare fara sa-mi ceara un leu si am ramas prieteni. Il cheama Viorel Speteanu.
    – Ce e cu vederea facuta de fetele lui Pavel Safarica?
    I.N.: In momentul de fata, in afara de monumentele funerare, oamenii au abandonat restul. Tot ce fac, fac doar pentru numele lor. Pentru mine si acea carte postala si cartea de mai tarziu, “Haide bre”, era un mod de a-i face pe oameni sa citeasca si sa tina minte numele Pavel Safarica, adica tatal meu. Omului astuia ii placea sa-si spuna numele – cand spunea Pavel Safarica se infoia ca o pasare. M-am gandit sa fac si eu ceva, sa le comunic oamenilor ca a existat… si ce-mi place enorm e ca foarte des, cei care scriu despre carte preiau numele lui. S-au prins ca-mi place sa fie numit.
    – Mi-ai spus ca esti curioasa sa imbatranesti pentru ca ti se pare ca trebuie sa fie ceva deosebit…
    I.N.: In primul rand nu exista decat doua posibilitati, ori mori, ori imbatranesti. In cazul in care nu vrei sa mori, trebuie sa fii pregatit pentru batranete si trebuie sa ai in vedere ca au existat batrani venerabili care au trait foarte frumos batranetea. Poate ca a fost si usor pentru mine ca eu n-am fost niciodata frumoasa. Cand esti frumoasa, poate-ti vine greu sa pierzi asta, dar eu n-am avut ce sa pierd.
    – Despre ce nu-ti place sa vorbesti?
    I.N.: Despre lucrurile triste, le actualizezi, le faci mai prezente, le dai puteri.
    – De ce-ai ales sa faci salonul Timpul?
    I.N.: Pentru ca timpul ma-nebuneste. Am o relatie mizerabila cu timpul si de-asta fac calendare, agende care nu au zilele fixate. As accepta timpul cu mare dragoste, daca s-ar rezuma la a fi o zi si o noapte. Probabil ca ma ocup de timp ca sa mai domesticesc relatia cu el, pentru ca, de fapt, e o relatie de cutremurare si de oroare ca as putea sa-l maruntesc. Asa cum pentru indieni sa sape pamantul inseamna sa-si zgarie mama, pentru mine timpul este lichidul amniotic.
    – Cum de-ai facut “Sala Crucea” la Muzeul Taranului Roman?
    I.N.: Stand de vorba cu toti. Din vorba in vorba cu Horia Bernea a ramas cum ca eu fac sala “Crucea e peste tot”. Era o declarare a ideii ca nu se poate face o sinteza generala pentru ca crucea este peste tot. Discutam cu un francez care s-a atasat de muzeul nostru. La noi, zicea el, e deasupra patului, e in biserica si mai e in cateva locuri si in rest iti vezi de treaba. Romanii tot timpul traiesc in preajma, in frica si in grija crucii.
    – Cum ati pornit muzeul?
    I.N.: Pentru mine a fost o ocazie sa ma aflu alaturi de un om pe care-l admiram dement – Horia Bernea, o ocazie de a pleca de la Institutul de Folclor, unde simteam ca ma sufoc. Am plecat cu un grup de prieteni si era un fel de “Pluta meduzei” in care incercam sa ne salvam si sa salvam si pe altii prin ceea ce facem. Asta e obsesia mea, ca Dumnezeu a facut lumea, dar meritul Lui ce-l mare e ca a facut-o sa functioneze.
    – Ce a fost pentru tine muzeul in anii astia?
    I.N.: In primul rand a fost un mod de a ma uita la ce face Horia Bernea si o ocazie de a-mi lua revansa. Adica pana la Revolutie, desi am muncit mult, nu s-a vazut nimic din ce am facut. A fost o ocazie de a mai face si lucruri vizibile desi, contributia mea la expozitii ca atare, in fond este minora. Ceea ce s-a facut si cu mine – au fost programe etnologice, s-a facut o arhiva, s-au scris foarte multe carti si indraznesc sa spun ca s-a creat o alternativa la etnologia institutionala clasica in asa fel incat, chiar si cei care ne detesta si ne dispretuiesc, trebuie sa admita ca existam. Deci, am creat un stil.
    – Daca ar fi sa te muti intr-o carte, in ce carte te-ai muta?
    I.N.: Desi am citit mult in viata mea, m-as muta intr-o singura carte, in Patericul egiptean. Dar n-am voie acolo. M-as duce cu drag la Muntele Athos, dar n-am ce sa caut nici acolo.
    – Si ti se pare drept?
    I.N.: Pentru mine, cu Muntele Athos lucrurile stau asa: niste baieti, mai demult, s-au dus acolo sa traiasca cu gandul la Dumnezeu. Orice femeie prin apropiere constituind o inspita care se adauga la alte ispite pe care le aveau si au zis, gata, pe asta nu ne-o mai asumam. E dreptul lor sa stea acolo intre ei si sa se bucure de ce au facut; deci nu e ca au exploatat niste femei, le-au luat bunurile rezultate si acuma se bucura numai ei. Regretul meu foarte mare e ca nu s-a produs ceva de altitudinea asta intre femei si mai ales, regretul meu suplimentar, e ca acolo unde sunt structuri religioase pentru femei, nu exista interdictia sa nu vina nici un barbat. Dar, repet, femeile, in loc sa se indese la Athos, trebuiau sa faca si ele in timp ceva. Dar eu stiu ce facau, saracutele, ele stateau pe acasa si-i faceau pe aia care se duceau la Muntele Athos. In fond, sacrificiul lor era mai mare.
    – Si despre saracie, ce parere ai?
    I.N.: E buna. O saracie veritabila, nu o mizerie, e un mod de a trai mai putin ispitit. Mergeam pe strada, eram studenta, aveam un leu si ma jucam cu el mergand de-acasa spre Universitate. Ma gandeam, cu banii astia pot sa ma duc si sa ma intorc cu autobuzul, pot sa-mi iau o cafea, pot sa mai cer 15 bani imprumut si sa-mi iau 5 tigari Carpati. Si tot jucandu-ma cu moneda aia, mi-a cazut intr-o canalizare. Am stiut ca trebuie sa merg pe jos, ca n-am sa beau cafea, ca o sa cer cuiva sa-mi dea o tigara si nu cinci, si cu asta m-am eliberat. Exista o libertate a saracului, nemizericos.
    – Ce parere ai acum despre “Ne-a laut valul” si “Piata Universitatii”?
    I.N.: Ele erau gata facute si ca sa intre in lume aveau nevoie de ceva care sa le intrupeze, ca intr-un film din asta tampit SF. Si eu ma bucur ca impreuna cu prietenii (ca nu le-am facut singura), eram acolo pe unde si cautau ele materia care sa le intrupeze. N-am nici un sentiment de implinire, nici de vigilenta ca mi-au trecut prin cap. Ideea mea e ca lucurile foarte importante, nu-ti trec tie prin cap, ti le trimite Dumnezeu, sau in ce crezi tu. Important e ca am fost pregatiti sa le intrupam, pentru ca in perioada aia de bulibaseala, orice om ar fi preferat sa se agite, sa bea, si noi am stat si am scris si ne-am chinuit. Dar asta pentru ca ele au vrut cu tot dinadinsul sa iasa, ca lucrurile care nu ies, e ca n-au vrut ele destul. Unele din carti sunt asociate ideii: bine am facut ca am facut-o, era datoria mea, bine ca mi-am indeplinit datoria. Asta e valabil cu “Piata “, cu “Ne-a luat valul”, cu “Dosar sentimental” si cu “Haide bre”. Toate astea sunt niste acte marturisitoare. Am fost acolo, am vazut, am obligatia sa depun marturie. Marturia inseamna sa spun o poveste si sa-mi exprim adeziunea la poveste. Si acuma ma silesc din rasputeri sa-mi dea Dumnezeu putere sa fac o carte pentru mama, ca daca i-am facut lui tata, trebuie sa-i fac si lui mama. Despre grecii de la Braila si de peste tot.
    – Pe cine iubesti tu mai mult si mai mult?
    I.N.: Mai, cel mai mult si mai mult, iubesc enorm pe mama, l-am iubit si pe tata, desi ne certam 24 din 24 de ore pe zi. Numai cand dormeam nu ne certam. Si, pe urma, dintr-o data, simultan, iubesc pe Radu, pe sora mea si pe Ana, nepoata mea. Dupa care, iubesc mult niste oameni, dar la o destul de importanta distanta fata de astia care, sunt carnita mea.
    Mihaela SCHIOPU

  11. Literam   •     Author

    Despre sacoja / punga de cadouri nu spui nimic… nimic?…

  12. Darius cel Tulbure   •     Author

    – Ş-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.

    Recunoaşteţi povestea., nu?

  13. luminitza   •     Author

    hahahaha!superb articol, mi s-a luat ca o punga de pe cap, citindu-l!si m-am luminat!genial!
    felicitari!mai scrie asa!you’ve made my day!

  14. axl   •     Author

    Eu am o sacosa in care tin asa:
    o pereche de sandale
    un patent
    un colt de paine
    un bidon de gaz zippo
    doi suporti de pahare in forma de buburuza
    patru bete din alea de la inghetata
    o cutie goala de bomboane
    doua pungi mai mici
    o revista NG.

    Nu stiu de ce le tin in sacosa. Nu stiu nici ce cauta sacosa asta aici. Ce-i in ea e-al meu, da’ sacosa nu stiu s-o fi cumparat vreodata. Se intampla ceva straniu.

  15. Patrocle si Lizuca   •     Author

    suuuperba teorie!
    Si mie imi creste o poseta pe umar cand plec de acasa, care e mica,totusi imi aduce aminte de Pasha Hassan :”Gigantica poart-o cupola pe frunte/(…) si voda-i un munte”:))))))
    ma intreb cati mai fac diferenta intre sacosa si punga, intre plastic si biodegradabil, intre starea de achizitionare-cumparaturi si starea de fericire.
    Regretabila, moda cu poseta cat sacosa de piata-tre’ sa ai spate solid:)
    Si da, e adevarat, daca nu te tii bine de poseta din dotare, ea are un fel de a poposi pe unde apuca , si de a evolua dupa toate legile scrise si nescrise in spirit Murphy.In orice caz, fetelor, se spune ca cine nu-si gaseste cheile in poseta din prima miscare are o viata interesanta-poate moda functiona pe post de autosugestie ;

  16. Ligia   •     Author

    Excelent articolul, pandeam blogul asteptand ceva nou.
    Foarte misto si tongue twisterul, in romana nu stiu cum ii zice.
    Mersi de zambetul de pe buze 🙂

  17. Turambar   •     Author

    Mare putirintza de vorbe, coane. Shapo.

    Vezi ca suntem pe cale sa facem o schimbare de recipient, o alunecare paradigmatica: de la punga si sacosa la rucsac. Alta cultura, alt etos si patos si prezentare corporala. Rucsacul de leptoc, rucsacul de munte in care caram berea la camin, rucsacelul pus pe-un umar, cu care mergi la scoala, ghiozdanele contemporane care tot un soi de rucsac sunt, cu Barbie si Witch si alea alea.

    Remember: in rucsac ne sta scaparea. Eliberarea. Viitoru. Generatzia care a crescut cu ruscacu in carca, nu cu sacosa in brate la coada.

  18. grey   •     Author

    sacosa face parte din genomul nostru. ca si cetatenii, ea a evoluat de la cele pe care le-ai pomenit tu, la cele de la magazinele din mall. :)) adica ce poate fi mai reprezentativ pentru noi decat un corporatist cu camasa si cravata roz, pantofi lustruiti si proaspat gelat, cu o punga famous brands in mana in care i-a pus mama caserola cu mazare si un iaurt de baut? normal, este vorba despre corporatista imbracata in beige cu sacosa de la zara sau mango in care are 2 fericite banane, un fericit iaurt de baut – nu-i asa? – si o fericita punga de fulgi de porumb? ca acu’ n-oi vrea sa care astea-n poseta fake furla! ntz!

  19. ralluque   •     Author

    articol spumos, ancorat la realitatea apusa si recenta…
    din Anglia va pot spune ca si aici sacosa e vizibila…culori variate in fctie de brand, oamenii prefera o sacosa/plasa de plastic/rafie/canepa mai nou pentru a-si pune dosare/cumparaturi/mai stiu eu ce le trebuie pentru o zi de munca si dimineata poti sa vezi batrani cu pungile goale inaintand spre magazine…in statii tineri cu pungi asteptand autbuz-ul pentru scoala…
    punga e peste tot!!!!!!!!

    ca sa fac legatura cu principii…ideea este ca uneori e bine sa ai la tine o punga daca iti vine greata… de la prea multa miscare.

    Ma bucur ca avusei ocazia sa te citesc aici si pe eveniment…

    tie si celor ce te citesc, respecte, din batrana Anglie!

  20. lil miss understood   •     Author

    sunt oarecum in ceata. pentru ca nu inteleg de ce eu nu prind comicul extrem al acestui post. poate am o zi proasta, desi maine intru in concediu. sau poate nu sunt o persoana atat de usor de distrat, desi eu tind sa cred ca sunt. sau nus capabila oare sa percep umorul fin al situatiei? oricum ar fi numi dau seama de ce cam tot restul lumii se piteste dupa monitoare ca sa rada, iar nu am schitat nimic. sa nu fiu inteleasa gresit. nu incerc sa aduc critici la adresa celor scrise. far from me. i just dont get it.

  21. dildobrica   •     Author

    check this: “Multă lume scotea punga aşa cum Comisarul Moldovan scotea pistolul la duşmanii de clasă”
    daca n-ai ris in hohote inseamna ca ai un IQ mai mare de 215.

  22. smara   •     Author

    de-aia e frumos sa pui articole pe blog, comentariile cetatenilor responsabili extind si adancesc problematica sacojei.
    nu uitati va rog de achizitiile istoriei recente, respectiv colacul de pexal carat pe umar, micul geamantan de firma asortat la pantofii (neaparat negri) cu varf ascutit si nenumaratele forme ale caratoarelor de mobile si alte scule esentiale (la vedere, evident). sacoja nu se pierde, se transforma.
    pun pariu ca irina nicolau n-avea sacoja – un om cu mainile libere…

  23. pierpatrat   •     Author

    La olimpiadă, băeţii scoteau din impecabilele genţi “tip sport”, demni urmaşi ai mărcii didibag, aţi ghicit, neşte pungi şi sacoşi în care îşi ţineau efectele personale mai mult sau mai puţin transpirate. Iar aceste recipiente nu erau dedicate olimpiadei, ci tot produsul unui fel de selgros de-al lor era…
    Punga ne uneşte, dă dimensiune umană, e măsura mobilităţii desăvârşite şi pune la respect total bazaconia aia de cangur.
    Cred că preţioasele medalii tot într-o punguţă mică de tip farmacie au poposit înainte să-şi găsească locul definitiv printre mileuri şi ceşcuţe în vitrina pe care cu toţii o cunoaştem.
    În altă ordine de idei, Fenomenul Zaica rulz.
    Citez din memorie, deci probabil denaturat, dar sper să redau corect ideea. În timpul unui interviu din cadrul experimentului copii sunt întrebaţi despre situaţii deosebite pe care le-au trăit; unul dintre ei spune că el a fost cu avionul; este întrebat ce a văzut din avion; răspunde că din avion se vedea cum partidul conduce ţara; este întrebat cum arăta partidul; răspunde:
    “- Partidul avea şapcă.”
    Deci fiecare are sacoşa lui în care ţine lucruri uzuale, deşi poate arăta diferit.

  24. acular   •     Author

    ”ioi,plasa cu copilu’!” faza asta e reala?nu ma pot opri din ris,este EXCELENTA,chiar e pe bune? toata chintesenta (ca sa o fac pe-a desteapta) e aici,in ”plasa cu copilu”:))))))))))))))))

  25. Pingback: Amintirea Irinei (4) « Viaţa la ţară

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *