Salata boeuf şi românii

 

am convingerea că, dincolo de fotbal şi victoriile simonei halep, mai e ceva important care ne uneşte. pasiunea viscerală şi vinovată pentru salată boeuf.

am adunat câteva reflecții personale asupra unui fenomen național, insuficient studiat şi chiar luat în derâdere, pe nedrept. vă rog, serviți!

nu contează ora la care mănânci salata boeuf. pare să fie cea mai bună idee la 5 dimineața, gustată cu lingura direct din castron în fața frigiderului deschis.

trebuie să fie rece, la fel ca şprițul.

castraveții nu au voie să fie cornichon şi murați în oțet. bulgarii nu ştiu nimic despre salată

când ai doar un kil jumate de salată, prietenia sau generozitatea devin secundare.

gogoşarii murați sunt pentru boeuf ca umplutura de cacao şi stafide pentru cozonaci.

indiferent dacă are sau nu carne de vită, este corect să o numim “de boeuf”, chiar şi dacă adaugăm un “cu pui” sau “cu parizer” la final. pentru că dragostea de maioneză nu ştie carte.

organismul uman românesc are nevoie de salată boeuf cel puțin o dată pe lună. aşa trăim mai des spiritul sărbătorilor, chiar şi cu prețul vieții, după o virilă comă alimentară.

salata boeuf nu se mănâncă, ci se îndreaptă, să arate bine în castron.

nu putem să ne lăsăm de salată boeuf ca de fumat sau băut, pentru că ştiința este încă neputincioasă în fața acestei forțe misterioase a naturii. 

nu contează câtă salată mănânci, pentru că mereu se termină.

 

şi acu’, vin şi eu, la fel ca în faza cu ăla care intră într-o secție de nebuni periculoşi şi e alergat de un tip cu un topor în mână, până când ajunge în fața unei uşi blocate, la capătul unui coridor întunecos şi nebunul îi întinde toporul – “acum, aleargă-mă şi tu”.

hai, mai ziceți şi voi cum vedeți problema salatei boeuf!

 

(photo credit: Carmen, autoarea salatei)