se ard micii, mamaie!

IMG_20150606_092112

 

aceasta e povestea primei iniţiative de grătar cu mici din vama veche, în primii ani de libertate de după 1989.

plaja era imensă, pustie (puteai să faci dragoste), şi începea direct din grădinile ultimului rând de case.

toată lumea stătea în gazdă la ţărani, în camere cu carpete.

din motive de igienă, toaletele nu se ţineau în casă în acele vremuri.

multe petreceri cu turişti îmbrăcaţi în hainele ţăranilor au văzut fotografiile bunicilor decedaţi, care vegheau de pe pereţii văruiţi cu model palmier auriu, deasupra paturilor cu arcuri rupte.

dar să mutăm brusc acţiunea pe plajă, printr-un lung traveling aerian. camera se opreşte pe mustaţa rară a unei bătrâne, îmbrăcată complet în negru, aşezată în centrul unui deşert, alături de un grătar prăpădit, plin cu mici.

în faţa grătarului, la mare depărtare de orice fiinţă vie, de nudistele hămesite din depărtare, de sătenii care deja adormeau de după amiază, se formase o coadă de bărbaţi dezbrăcaţi.

vreo doi veniseră în fundul gol, dar îşi înfăşuraseră un prosop în jurul brăului, probabil din plictiseală, nu că ar mai fi contat pentru bătrâna care stătea şi privea cum sfârăiau mici, fără să mişte o sprânceană.

unii aveau banii în mână, alţii vârâţi sub elasticul slipului. dar erau aşezaţi regulamentar, unii în spatele celorlaţi, pe plaja metafizic de goală.

nici unul nu scotea vreun sunet, respectau concentrarea bătrânei. urmăreau şi ei la fel de atent fumul din ce în ce mai negru prin care vântul lăsa uneori să se întrevadă carnea care strălucea gras în soarele orbitor.

coada era perfect aliniată. doar uneori câte un domn mai din spate scotea capul din rând să vadă ce se mai întâmplă pe grătar. era aproape linişte, doar marea puţin agitată în depărtare. se vedeau umbrele pescăruşilor peste nisipul încins şi nici un câine.

când fumul se înteţise iar micii ardeau în flăcări, ca anna lesko, un tip din spate, probabil unul din cei încinşi cu prosop, a făcut un pas timid în dreapta şi a strigat destul de jenat către femeia care nu se mişca pe scăunel, cu ochii aţintiţi pe rugul aprins al mititeilor.

mamaie, mai întoarce micii ăia, că se ard!

instinctul de supravieţuire care ghidează specia noastră de mii de ani, care ne face să colaborâm în situaţii limită, redescoperindu-ne ca fiinţe solidare, şi nu solitare, eterna dilemă camusiană, a readus căldura umană în ochii indiferenţi ai bătrânei.

şi alături de un zâmbet stângaci, l-a liniştit pe contestarul din spatele coloanei oficiale, rostind aproape rugător de sub basmaua neagră:

nu ştiu, mamaie, că nu mă pricep.

 

(povestea o ştiu de la domnul cristian pepino, maestrul teatrului de păpuşi, căruia îi mulţumesc pentru hohotele de râs pe care mi le provoacă întotdeauna această întâmplare despre începuturile civilizaţiei noastre moderne)

2 comments

  1. Ioan T. Morar   •     Author

    Ehe, mi-aduceţi aminte numai nostalgii. Era pe vremea cînd Mircea Toma era o persoană particulară, nu o organizaţie de salvat. Iar Vama Veche nu era aşa nouă ca azi.

  2. Pingback: Răzvan Exarhu – cartea de la vama veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *