Un cazan de ciorbiță

IMG_20130914_144758

Și cum vă place mâncărica? Deocamdată, e bună.

Noi, românii, avem o știință aparte de a scuza mijloacele, prin diminutive.  Noi am înțeles printre primii că, dacă n-ar fi fost oarbă, puțin probabil ca dragostea să mai fi trecut prin stomac. Sau burtică. 

Eram în fața unei porții uriașe de ciolan, împreună cu doi prieteni cu care gustasem suficient vin în noaptea de dinainte. Eram destul de răvășiți, dar încercam să ne revergorăm. De multe ori, privirea celui înfometat sau mahmur exprimă aceeași langoare profundă ca a omului îndrăgostit. Păream să ne gândim la lucruri aflate mult deasupra realității triviale și de-asta se lega destul de greu și conversația. Mâncaserăm cam jumate din ciolan și stăteam așa, cam ca naționala noastră de oină la câteva luni după căderea comunismului. Ospătarul s-a oferit să ia ciolanul de pe masă și eu l-am oprit cu multă sensibilitate: mai lăsați-l, suntem la priveghi.

Ori de câte ori simțim că ne jucăm cu ușa de la lift, că depășim măsura, avem la îndemână scutul magic al diminutivului. Când porția e cam la nivel de găletușă, e normal să vorbești despre ciorbiță. Dacă ai înghițit 20, e vorba de sărmăluțe, nu despre sarmale. Dacă faci un cazan de zamă, vorbim despre ciorbiță, nu despre ciorbă. Diminutivul e ca radioul care se aude în surdină, indistinct, care ne face să ne simțim în siguranță, mai puțin singuri, când e întuneric. De-asta, totul devine rezonabil, lumea își recapătă echilibrul atunci când o porție de aproape un kil se poate numi fripturică. FriptuRică Răducanu, desigur.

Sau, cum ar spune James Bond: Mică. Fomică.

Cu cât e mai mare cantitatea de borhot, cu atât mai presant devine diminutivul.
Mereu m-a fascinat capacitatea unor cuvinte de a absorbi diminutivarea și de a părea mai credibile așa, decât în forma de bază. De exemplu, costiță. Sună ca o kestie mică și dulce, un fel de acadea, o bagatelă, nimic periculos, doar joie de vivre și proteină.

Spui costiță și simți că te strânge în brațe o mătușică mustăcioasă, care te pune apoi la masă, să mănânci, ca după o lungă călătorie în jurul lumii. Cred că acest cuvânt are proprietăți magice de inducere a păcii interioare, prin apoteoză și plescăit instantaneu. Posibil ca multe revolte să se fi putut opri, dacă reprezentanții puterii ar fi pronunțat cuvântul magic: Costiță!

Știu o poveste preferată, dintr-un legendar restaurant de lux. Un cuplu fandosit este condus ceremonios la masă. Doamna foarte conștientă de valoarea trupului său voluptos și de importanța dietei fără carne, comandă niște paste cu fructe de mare. Oroare! O bucățică de șuncă, rătăcită probabil din en place-ul pentru carbonara, tremură în furculița pe care o înalță spre ochii indiferenți ai ospătarul, chemat de urgență la locul faptei. V-am atenționat că nu mănânc carne, ce caută șunca asta aici?

Iar ospătarul a zâmbit ușor, ca un om aflat în perfect control, și a liniștit-o pe doamna sfâșiată de responsabilitatea față de animalele din care nu se pot face poșete: Doamnă, nu trebuie să vă faceți griji. Este costiță de delfin, adusă special din Italia. Ah, atunci e în regulă.

 

Și nu uitați!

Pentru o viață sănătoasă, înmuiați usturoiul în mujdei. 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *