Viaţa e o magazie?

Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau şi mari şi multe şi scumpe, dacă se poate. Şi viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să simţiţi o atmosferă de bazar părăsit?

Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri nu vă loveşte o revelaţie că sunt fie prea multe

lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior? Am făcut un drive test cu un Fiat 500, o maşină mică şi simpatică, o replică modernă a unui model din anii 60, care a făcut vogă şi care te face să te simţi într-un film cu Louis de Funes sau Brigitte Bardot. A fost pentru prima oară când forma, designul şi opţiunile m-au făcut să simt că dacă e să privim lucid în noi, în mod normal nu am avea nevoie de mai mult.

Ştim de mult că small is beautiful, dar încă ignorăm că small e şi o invitaţie discretă la purificare şi regândire a tuturor gesturilor pe care le facem mecanic, împreună cu toţi ceilalţi consumatori. În momentul în care te afli în faţa unui portbagaj foarte mic, ai două opţiuni. Să te enervezi că nu încape o jumătate de porc sau o valiză normală sau să te gândeşti că poate ai exagerat tu cu colecţia de cumpăraturi sau bagaje.

De la portbagaj la dulapul de haine şi apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare casele de obicei, e un pas mental uşor de făcut. Nu cumva am muşcat prea cu pasiune şi am rămas cu fălcile încleştate, ca un pitbull, în bunătăţile cărora nu mai vrem să le dăm drumul, pe care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau raţiune?

De când lumea e în recesiune, marile magazii comerciale au devenit un spaţiu de reflecţie, aproape un confesional în care poţi să contempli alene toate greşelile pe care obişnuiai să le faci când nu îţi spuneau la televizor decât să cumperi. Acum îţi spun că s-ar putea să ai o problemă şi, ca de obicei, consumatorul e cuminte şi ascultător. Probabil că una din cele mai depresive meserii din lume este acum cea de vânzător într-un magazin de haine, mobilă, maşini sau case de 10000 de metri pătraţi. S

igur că nu e meritul mulţimilor abstinente, dar parcă, parcă, începe să răsară la orizont surâsul simplu al înţelepciunii. Pe măsură ce preţul începe să facă legea şi se cumpără numai strictul necesar, e posibil să apară şi revelaţia că de foarte multe ori în viaţă strictul necesar este şi suficient.

Mă apucă râsul când trec pe lângă toate căsoaiele astea imense, urâte şi inutile pe care scrie: de vânzare. Mii de hectare umplute cu rebuturi frumos ordonate şi foarte bine înghesuite, pentru care oricine şi-ar fi dat viaţa în urmă cu un an şi te-ar fi dispreţuit etern dacă i-ai fi spus că se află într-o mare eroare. Cred că trăim un moment discret de cotitură istorică.

Cu greu se prinde lumea ce construcţie imbecilă şi absurdă este Casa Poporului şi cât de prezentă este ea, sau a fost, în subconştientul tuturor celor care s-au apucat să construiască şi să cumpere nişte monştri mai mici care conţineau o sămânţă din această uriaşă plantă otrăvitoare. Ei, acum avem şansa să înţelegem cât de greşit s-au construit aspiraţiile şi valorile astea despre care vorbesc intelectualii la nesfârşit.

Pe măsură ce totul în jurul nostru se eliberează de detalii, pe măsură ce pereţii caselor se golesc de obiecte pentru a face loc luminii, pe măsură ce designul tuturor lucrurilor de care depinde viaţa noastră în civilizaţie începe să simplifice pentru a regăsi funcţiile primordiale, e tot mai uşor să începi să înţelegi ce-ţi trebuie, de fapt. Am cunoscut un om de afaceri care tocmai descoperise că nu mai are nevoie de birou, pentru că poate lucra de oriunde.

Asta se întâmplă din ce în ce mai des în lume, pe măsură ce distanţele se micşorează iar lumile interferează. Şi revenind la acea maşină ca o povestioară zen, am văzut cât de bine să ai de ales numai între lucrurile de care chiar ai nevoie. Testul care îţi dă răspunsul corect atunci când trebuie să spui nu sau da este ezitarea.

De cele mai multe ori, dacă te gândeşti prea mult în faţa cutiilor de cereale sau cu ochii în lista de opţiuni minore pentru o maşină, răspunsul e că pierzi timpul. Singurele lucruri pe care ar fi logic să le preţuim sunt cele care ne fac liberi, frumoşi şi fericiţi. Iar acelea sunt de obicei foarte puţine şi destul de des invizibile. În rest, e vorba doar despre oameni.

19 comments

  1. iiordachescu   •     Author

    Foarte frumos articolul!
    Totusi “the beauty is in the eye of the beholder”.

  2. neagrigore   •     Author

    sunt de aceeaşi părere în ceea ce priveşte timpul acordat lucrurilor mărunte, dacă fiecare om are preţul lui, atunci şi fiecare lucru are timpul său.

  3. raluca   •     Author

    Lucrurile care ne fac fericiti si frumosi si ne smulg din trecerea timpului sint nu numai rare si imateriale, ci si imposibil de reprodus de catre om, ca diamantele naturale.

  4. light play   •     Author

    mici si putine 🙂

    cred ca e interesant, ca exercitiu, sa incerci sa renunti la cat mai multe lucruri din casa, incepand cu dulapurile de haine, sertarele cu nimicuri, obiectele de mobilier de care te impiedici, s.a.m.d. eu am facut asta in mod repetat acum cativa ani oarecum fortata de imprejurari (mutat des) si de atunci am capatat obiceiul asta sanatos de a elibera din cand in cand casa de balast.

    imi place fragmentul asta: “Pe măsură ce totul în jurul nostru se eliberează de detalii, pe măsură ce pereţii caselor se golesc de obiecte pentru a face loc luminii, pe măsură ce designul tuturor lucrurilor de care depinde viaţa noastră în civilizaţie începe să simplifice pentru a regăsi funcţiile primordiale, e tot mai uşor să începi să înţelegi ce-ţi trebuie, de fapt.”

    la fel si cu oamenii din jurul tau. nu-ti trebuie, de fapt, decat cativa prieteni buni. restul e zgomot….

  5. strongvaleriana   •     Author

    daca ar stii omul cat de putine ii trebuiesc, pentru a fi fericit …

  6. razvan   •  

    ei, imi place cum formulezi kestia. 😉

  7. neagrigore   •     Author

    poate ca e mai bine ca nu stiu inca, pentru ca altfel nu ar mai ridica un deget … n-as vrea ca cei de la REBU de exemplu sa descopere conceptul de downshifting, si sa se intoarca la tara, sa cultive pepeni

  8. razvan   •  

    da, iar gramatica nu e sigur printre ele

  9. neagrigore   •     Author

    nici nu stii cat de greu poate pica cateodata la stomac un conditional prezent, dar exista remedii

    http://www.verbix.com/cache/webverbix/5/Sti.shtml

    unul dintre ele ar fi sa vorbim cu totii limba engleza, unde avem o scuza, ca nu suntem nativi
    iar celalalt ar fi sa repetam in gand, de cateva ori, ceea ce vrem sa spune, dar timpul este atat de scurt, iar ceea ce vrem noi sa spunem este atat de urgent,
    doar ca nu vad si cei din jur treaba asta …

  10. ZaffCat   •     Author

    da’ ce te faci cand ai de ales intre doua chestii care te-ar face fericit?
    🙂

  11. bibi   •     Author

    imagineaza-ti atunci cat de simpla si frumoasa ti se va parea viata, daca Fiat-ul 500 il vei inlocui cu o bicicleta de ciclocros si vei pleca pentru cateva zile, fara telefon sau laptop si iti vei purta cu tine tot calabalacul de care ai stricta nevoie; abia atunci vei realiza de fapt lucrurile care iti sunt absolut necesare in viata cum ar fi periuta de dinti, un prosop, chiloti si ciorapi de schimb, un izvor cu apa curata, etc., o indeletnicire sa iti procuri hrana si poate o carte buna daca vei mai avea timp sa te dedici si altei activitati in afara de admirarea naturii; iar pentru unii oameni acesta devine un mod de viata, nu doar o excentricitate cum ar cataloga-o unii; etapa consumerista prin care trece lumea mi se pare ca este expresia unei frici de comfort, ti-e frica ca nu cumva sa ramai fara pampersi pentru ala micu, de parca nu se poate inchilota si intr-un prosop pana te duci la alimentara sa refaci stocul, ti-e frica sa nu ai suficiente ingrediente ca sa faci nu stiu ce sufleu de boa constrictor la ceaun, desi se stie ca foamea este cel mai bun bucatar, iar uneori un codru de paine goala pe un stomac gol este the best gastronomic memory you can have; ti-e frica sa nu ai nuanta perfecta de parfum, pentru seara perfecta pe care ai sa o traiesti alaturi de barbatul perfect, care a rezervat special pentru aceasta ocazie masa perfecta din restaurantul cel mai perfect de perfect din lume, si pentru aceasta ti-ai mai cumparat 20 de parfumuri impreuna cu doua etajere suplimentare, pentru a avea loc unde sa le mai atarni prin baie; ti-e frica sa nu cumva sa faci frigul iarna sau caldura vara, asa incat iti cumperi sisteme de racire, ventilare, aerisire, purificare, incalzire a aerului, chiar desi toate aceste dispozitive s-ar putea chiar sa dauneze mai rau organismului (ma refer spre exemplu la schimbarile bruste de temperatura, iesi dintr-un birou unde efectiv dardai, ca sa dai de o canicula cu o diferenta de 20 de grade, intr-un interval de cateva secunde; asta binenteles pana urci in masina cu clima bizonica); ti-e frica sa nu te ingrasi, insa pentru asta nu esti dispus sa renunti la stilul de viata sedentar, ci preferi sa cumperi o pastila care sa faca acest lucru de-a gata; altora le e teama sa nu fie jefuiti de telefonul mobil apple iphone sau vertu si alte prostii considerate valoroase, motiv pentru care isi procura mijloace de aparare, care cad in mana copiilor provocand tragedii ireversibile; ne e frica ca vom face 40 de ani si vom cadea in marea criza a adultilor si nu vom fi experimentat un sex in trei, sau o calatorie in dubai, sau o cursa de formula 1, cand tot ceea ce iti trebuie ca sa fii multumit este o persoana pe care sa o ai aproape; iar pe masura ce inaintezi in varsta, e ca atunci cand stai in statia de autobuz si nu vine, si nu vine, si tu iti spui ca probabilitatea de a veni creste cu timpul petrecut asteptand, iti imaginezi, ca daca tot ai depus atat efort, intr-un final va trebui sa merite din plin sacrificiul; ce ar fi daca oamenii ar invata sa spuna nu unui sef imbecil, cu riscul sa nu isi mai permita sa isi schimbe masina si sa plece in vacanta in grecia? sau sa renunte la marea dragoste a vietii lor, daca aceasta nu poate sa inteleaga ca dragostea nu se masoara in carate? in cateva cuvinte, cred ca ar trebui sa ne intoarcem la rudimentar

  12. bibi   •     Author

    scuze pentru scurtimea mesajului, insa mi-a fost frica ca nu voi fi inteles pe deplin 🙂

  13. b3b3   •     Author

    e destul de bun articolul daca a ajuns subiect de bac la lb. si literatura romana

  14. toma   •     Author

    a ajuns subiect la bac la romana doar la PROBA OARALA (acuma invat la romana si am dat peste un fragment din acest articol in cartea de variante de asta lam si cautat ca am vrut sal citesc pe tot) dar asta nu il defineste a fiind un articolul bun…tot ce trebuie sa faci la romana este sa mentionezi faptul ca apartine stilului publicistic ca autorul este Razvan si ca se adreseaza atat peroanelor specializate pe domeniu dar si celor ne. 2-3 caracteristici ale stilului publicistit si gata proba orala in caz ca apare asta

  15. windwhisperer   •     Author

    An expert is someone who knows more and more about less and less. :):)

  16. ^Adrian^   •     Author

    Da…interesant:)

    La intrebarea “Cine este autorul textului?” ce raspundem ? Ca eu nu stiu nimic despre autor si despre trecutul lui…:))

    Eu zic ca-i jurnalist si blogger:))

  17. razvan   •  

    Spune ca e baiat bun si arogant 😉

  18. strongvaleriana   •     Author

    Bine v-am regasit!
    Cand am citit postarea am simtit nevoia sa trag si eu o concluzie
    N-am facut-o din politete ci dintr-un instinct pe care presupun ca-l are oricine impartaseste aceeasi idee
    Adevarat – este inadmisibil sa scap un i in plus sau o virgula aiurea.
    Sincer ma simt foarte rusinat. N-am nici o scuza.
    Cu respect

  19. strongvaleriana   •     Author

    ” Comment by neagrigore
    2009-07-20 10:21:46
    sunt de aceeasi parere in ceea ce priveste timpul acordat rucrurilor marunte, daca fiecare om (isi) are pretul lui, atunci fiecare lucru are timpul sau.”
    +1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *