Dacă arde şura, unde mai dorm vrăbiile?

Când nu te preocupă nimic, te trezeşti că începe să te hărţuiască sexual grija. La fel se întâmplă şi când nu prea te duce capul să discerni între împlicaţiile subiectelor. De-asta se investeşte atâta energie în idioţenii care par să ne ardă la tălpi de esenţiale ce sunt.

Şi probabil tot din cauza asta, lucrurile vitale sunt lăsate pe mai încolo, cu atât mai mult cu cât cer mai multă implicare decât rahaturile.

În spitale se discută despre divorţuri, accidente, amantlâcuri şi ce maşini s-au mai buşit la televizor. Pe stradă se discută despre bolile altora, conspiraţii şi ce grea e viaţa când eşti sănătos, bine-mersi.

La televizor nu se discută despre nimic, în majoritatea cazurilor, dar chiar şi aşa tot rezultă că tot ce are legătură cu solidaritatea sau conştiinţa trebuie să intre mai pe la coada buletinului. Probabil că aşa se şi învaţă lecţia mizelor mici care au efecte mari.

Nu iese mai nimeni în stradă pentru libertate, egalitate sau demnitate. Dar iese să mai spargă un cauciuc, să mai rupă o bancă, să mai spargă o sămânţă şi să caşte gura.

Sigur nu e nicio vină la mijloc, atât poate duce şi creierul de bibilică şi tot atât de angajant sună şi mesajele şi liderii. Dar prea seamănă totul cu o comedie absurdă, cu atât mai mult cu cât deja devine presant să economisim energie.

Normal ar fi s-o economisim şi pe cea mentală, să ne menajăm puţinul care ne-a mai rămas şi să fim pe fază la kestiile mai glorioase. Un pic de omenie, un pic de răbdare, un pic de umor, un pic de şampanie, un pic de control şi ce bine ar merge treaba, mamă, mamă.

Apropo de bunăvoinţă, mai râd şi acum de mine amintindu-mi cum uneori, dimineaţa devreme, când udam grădina la reşedinţa mea de vară e la ţară, mă trezeam că lăsam cu generozitate furtunul şi la rădăcina tradiţionalei antene tv, adăpostită discret între doi pruni.

Mai ecologist de atât e greu să fii, cu atât mai mult cu cât antena acum vă aparţine la fier vechi. Dar pentru că tot vorbeam de anecdote la care se poate râde, ar fi amuzant să avem parte măcar o zi de o monitorizare audio-video a vieţii noastre.

Cu toate momentele de aşteptare, în care ne comportăm ca şi cum nu ne-ar vedea nimeni, cu toate grimasele infecte, cu pufniturile, trântelile de uşi sau obiecte, mizeriile mici, vorbele în doi peri, invidia, jegul, impostura, egoismul rapace.

Curând se va rezolva tehnic şi asta, dar nu cred că vom putea beneficia de acest avantaj negativ, decât dacă avem pile la roboţii din serviciile secrete ale lui Spielberg. Ăsta ar fi un bun punct de plecare pentru a putea sesiza adevărata proporţie a mizelor din jurul nostru.

Am întânit oameni care obişnuiau să facă asta în fiecare seară, să-şi povestească unul altuia cu multă atenţie tot ce li se întâmplase peste zi.

Aşa mai găseau câte un capăt de gest nelalocul lui, câteva cuvinte pripite, o furie nejustificată, revolte stupide, un vraf de regrete fără acoperire, implicări multiple şi inutile, plus multe alte tipuri de frâne în calea seninătăţii sau a curăţeniei.

Acum, nici măcar la psihanalist nu mai faci asta, că vrea şi omul să închidă şi să se ducă şi el acasă, fie şi cu riscul de a se enerva în trafic şi de a ajunge să-l ameninţe pe şoferul de alături că-l loveşte şi-l azvârle în stâlp, pentru că nenorocitul cine ştie la ce se gândea când o fi făcut vreo manevră care într-o minte tulburată devine vădit duşmănoasă.

Oricum, ăsta este cel mai subţire exemplu despre cât de descreierată e opinia publică şi cât de puţin merită să contezi pe ea, atunci când chiar îţi pierzi vremea cu speranţe că măcar un pic se înţelege corect.

Am plecat de a un proverb oltenesc, care rezumă perfect lupta continuă a omului împotriva lui însuşi, cu ramificaţiile de rigoare. Se deduce uşor cât de mult se concentrează fiinţa pe kestiile complet laterale şi cât de mult aşteaptă din acea direcţie.

Un fel de traducere modernă, mai puţin profundă şi mai din topor, ar rezuma: ce-am avut şi ce-am pierdut. Cu singurul amendament fundamental, că deşi logica spune pe dos, e din ce în ce mai clar pentru majoritate că poţi să pierzi ceva ce nu ai avut niciodată.