Bine că nu ne împuşcă, să nu ne mai chinuim

Un orb, client fidel al unei companii de taxi, a fost plimbat la mişto prin oraş de un şofer care a simţit ca are o idee bună de făcut bani. O poveste scurtă din mers, pe staţie.

Şoferul era proaspăt angajat şi nu ştia că bietul om e cunoscut şi protejat oarecum de toţi ceilalţi taximetrişti, de operatoarele din dispecerat, şi că, în plus, ştie foarte bine cât fac drumurile sale zilnice.

Nevăzătorul a făcut reclamaţie şi toate frecvenţele companiei vuiau de indignare. E genul de întâmplare care te face să te întrebi care sunt limitele jegului.

Soferul de taxi care povestea era

vizibil stânjenit, deşi se vedea pe faţa lui că nu e un membru activ al Armatei Salvarii şi nici vreun fan înfocat al Maicii Tereza.

Am dat peste o vorbă a lui Louis-Ferdinand Celine, care zicea că probabil oamenii sunt atât de răi cum sunt pentru că suferă. Mă rog, sună destul de avantajos, dar e mult mai probabil că sunt aşa din naştere şi că suferă cu capul.

E posibil să fi fost o zi în care am colecţionat doar poveşti horror. Unui apropiat i s-a ridicat maşina la mişto şi a găsit-o zgâriată rău. Dar există şi părţi bune, pentru că astfel am descoperit o idee de business foarte tare: exploatarea omului de către cocalar.

Să ridici maşina aproapelui tău e ca şi cum ai fi hingher pe domeniul auto. E o afacere fără termen de valabilitate, din care statul căştigă foarte puţin, asta dacă mai şi câştigă ceva, în afară de satisfacţia că cetăţeanul se simte în continuare pedepsit şi hăituit, în schimbul taxelor pe care le plăteşte ca un dobitoc ce e.

S-a scris mult despre asta şi mă întreb dacă o fi cineva pe recepţie la guvern sau chiar în trafic. E interesant cum nişte angajaţi ai unei instituţii private acţionează abuziv şi aberant sub privirea de bunic senil şi pervers a statului.

În jumătate de oră am pătruns într-un univers paralel de abjecţie, având deja o introducere perfectă în povestea cu taximetristul care a încercat să fie şmecher cu un orb. Am aflat chiar de un cunoscut, dependent de insulină, care avea doza în maşină şi care a ajuns în locul în care parcase chiar în momentul în care hingherii acţionau macaraua.

Le-a explicat că e pe punctul de a intra în criză de hiperglicemie, că are doza în maşină şi i-a rugat să aştepte cât merge la un bancomat să scoată banii pentru a plăti amenda pe loc. Când s-a întors, platforma plecase cu tot cu maşină, omul a făcut o criză şi a leşinat.

Vorbind strict business, firma câştigă mai mult dacă ridică maşina. Iar amenda e în general mai mare decât salariul minim pe economie. Într-o săptămână, o astfel de companie face cam 50.000 de Euro, deci între un milion şi două pe an, total la mişto. Iar asta e o idee bună de slogan pentru campania electorală care se apropie.

Amenzi mai mari şi salarii mai mici pentru toţi amărâţii care nu au creier şi ne votează. În parcarea firmei nu poate pătrunde decât o singură persoană, pe lângă privirile suspicioase şi duşmănoase ale portarului.

Undeva mai la marginea şapei de beton de un hectar se poate admira colecţia de dacii, oltcituri şi trabanturi pe care oamenii nu au mai avut bani să şi le recupereze şi care au intrat în proprietatea acestei companii vizionare.E mai mult decât limpede că în principiu proprietarii lor îşi vor da viaţa peste cap ca să plătească amenda şi că totul e făcut cu cea mai cinică intenţie de nişte oameni care altminteri câştigă şi ei o pâine.

Cunosc pe cineva care cu ocazia ridicării maşinii a aflat că i s-au dat puncte pentru conducerea fără lumini pe timp de noapte. Şi probabil că nici nu purta bască. La urma urmei, totul e foarte coerent, partidele au nevoie de bani şi cum noi nu ne simţim să le trimitem prin poştă, se descurcă şi ele cum pot.

E important sentimentul ăsta că deşi sănătatea, şcoala şi toată infrastructura sunt la pământ, există ceva care merge ceas. Poate platformele astea ar putea să ridice şi bolnavii abandonaţi de salvări, şi să astupe gropile cu rable abandonate.

Superb e spiritul românesc de solidaritate, care le va permite jurnaliştilor şi bloggerilor să vorbească la nesfârşit despre absurdul din jur. Societatea civilă o arde pe biciclete şi plantează copaci, guvernul e ocupat cu împrumuturile iar şoferii îşi arată degetele în trafic. Hai că suntem isteţi, să zicem merci că nu ne împuşcă, să nu ne mai chinuim.