tortilla flat

daca in scoala ar exista materia prietenie metafizica, cartea lui john steinbeck ar fi lectura obligatorie. ar fi lectura obligatorie si pentru cei care stau degeaba la umbra, manevrand fara indemanare transcendentala sticle aburite.
dar sa nu necajim persoanele care conduc fara sa bea.

pentru mine, tortilla flat e o dovada vie ca lucrurile pe care le iubesc au fost traite si de altii, pentru ca sunt rare cartile in care autorul isi iubeste atat de tare personajele, atat de tare incat sa te arunce in implacabilul unui amour fou. amour fou inseamna la mine cel putin o recitire pe an (mai ales vara, cu vedere la gradina, in pereche cu Huckleberry Finn, cel mai eroic hobo-story ever). si adaug aici si Haide, bre!, cartea Irinei Nicolau, care se citeste perfect in chaise-longue sau in fotolii adanci. nu incercati asta la metrou!

tortilla flat a fost unul din marile beneficii de dupa 89, una din cele mai daruite carti din cariera mea de prieten.

sper ca editura rao, pe care o felicit pentru reeditare si de unde astept sa vina curand si Cannery row (the sequel, cum ar veni), imi permite tacit sa citez un fragment din debutul povestii, care va poate ajuta sa intelegeti de ce niciodata nu bem destul si multa alte lucruri importante:

Pe masura ce vinul scadea in sticle, in cei trei incepu sa creasca patriotismul. In fata centrului de recrutare chiuira din rasputeri pentru America, amenintand Germania cu ce-i mai rau. Racnira amenintari la adresa Imperiului German pana cand sergentul de la inrolare se trezi si-si imbraca uniforma si iesi in strada sa-i potoleasca. Urma inrolarea.
Ii alinie in fata biroului. Trecura la toate verificarile, mai putin testul de cumpatare, si pe urma, sergentul incepu sa-l chestioneze pe Pilon.
– La ce arma te inrolezi?
– Putin imi pasa, zise Pilon semet.
– Presupun ca de oameni ca dumneata e nevoie la infanterie. Si Pilon fu trecut pe acea lista.
Se intoarse spre Big Joe, iar Portughezu’ se dezmetici putin.
– Unde vrei sa mergi?
– Acasa, spuse Big Joe nefericit.
Sergentul il trecu si pe el la infanterie. In cele din urma il lua la intrebari pe Danny, care dormea de-an picioarelea.
– Tu unde vrei sa te inrolezi?
– Hi?
– La ce arma?
– Cum adica, la ce arma?
– Ce stii sa faci?
– Eu? Orice!
– Ce-ai facut pana acum?
– Eu? Am jupuit magari!
– Serios? Cati magari poti sa conduci?
Danny se apleca in fata, nesigur si cu un aer de profesionist.
– Da’ cati ai?
– Vreo treizeci de mii, ii spuse sergentul.
– Danny a dat din mana.
– Aduna-i, ii zise.

John Steinbeck – Cartierul Tortilla, Rao 2006