Deci în concluzie, decât

Obsesia pentru conjuncţia Deci a fost primul semn al apariţiei democraţiei în România. Indiferent de stratul social din care făceau parte, oamenii se îmbulzeau să spună fără nicio reţinere: deci, noapte bună, deci sănătate, deci sărbători fericite, deci, te iubesc.

Vârsta, educaţia, venitul nu aveau nicio relevanţă, toată lumea se înfrupta din deliciile categoricului. Îmi încep toate propoziţiile cu deci, înseamnă că

am dreptate, că lucrurile sunt aşezate, că sunt serios, că avem cu toţii nevoie de un punct de sprijin. Aşa s-a ajuns probabil la întrebarea: Deci, nu vă supăraţi, cât este ceasul? Pe măsură ce logica minimală a convieţuirii în ţară o lua razna, vorbitorii încercau să se protejeze (teoria mea) adăugând în topica lor cea de toate zilele nişte elemente capabile să le ofere iluzia stabilităţii.

Dintr-o oarecare exasperare, am inventat atunci şi am consacrat la radio o formulă de protest (credeam eu): deci, în concluzie. Am fost ferm convins că toată lumea a prins poanta şi că mesajul va fi înţeles fără echivoc. Prima oară am ciulit urechea la ştiri, în intervenţia unui profesor de istorie din Constanţa, revoltat de nu mai ştiu ce, care a folosit cu naturaleţe şi seriozitate de două ori – deci, în concluzie.

Şocul a fost suficient de mare încât să pot reţine detaliile acestei revelaţii. După asta, am început să aud din ce în ce mai des tâmpenia inventată de mine, folosită ca un fel de superlativ al concluziei – iniţial, chiar cu un aer destul de preţios. Mi-am făcut o mică mea culpa, mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate, am aşteptat următoarea molimă şi ea a venit, efectiv.

Singura pandemie din ţara noastră este cea provocată de virusul Decât. Deci a fost un fel de H1N1 pe lângă Marea Ciumă, un fel de party spontan la care lumea se face praf pentru a scăpa de stress şi pentru a avea o privire mai senină a doua zi.

Decât e semnul vremurilor noi ce stau să apună, pentru că ăsta nu mai seamănă a răsărit. Deşi e folosit fără limită demografică de elevi, studenţi, pensionari, militari în termen, politicieni, medici, profesori şi fotomodele de la ţară, adverbul decât e formă de segregare, de despărţire a apelor.

Acum putem înţelege, ca în Rinocerii lui Ionescu, ca în Ciuma lui Camus, că suntem noi şi ei. Decât atât, decât – cum s-a exprimat monumental o farmacistă tânără şi amabilă, care a terminat probabil şi o facultate, decât.

Obişnuiam să cred că trebuie să fii tâmpit, dacă nu eşti în stare să vorbeşti corect româneşte. După ce am locuit o vreme la ţară, am înţeles că şi dezacordul e un mod de viaţă, că are farmecul lui uneori şi că întotdeauna spiritul scuză mijloacele. De aceea, nu i-aş face cap de listă pe vecinii mei simpatici din sat, ci mai degrabă aş începe cu vorbitorii de la oraş, pentru că aşa cum mi-a semnalat cineva pe blog, prima atestare istorică a lui decât provine de pe o tarabă din Hala Traian, Bucureşti, cca 1991: Ouăle se dă decât cu cartonul!

Probabil că nu există un mod mai rapid şi mai sigur de a te descalifica, în afară de a scuipa pe geamul maşinii şi alte delicatese. Să lucrezi într-o clădire de beton şi sticlă, să ai laptop, costum de pinguin, maşină de serviciu şi să spui: decât astea sunt proiectele care vi le propunem – este o declaraţie oficială de asumare a condiţiei de retardat lingvistic.

Una din dilemele fundamentale ale omenirii, după a fi sau a nu fi, poate apărea atunci când te întrebi dacă te poţi îndrăgosti de o persoană care nu ştie se vorbeşte corect româneşte. Pentru că în cel puţin 75 la sută din cazuri, corectura naşte reacţii violente. Ignoranţa rimează frumos cu aroganţa.

Să vorbeşti în halul ăsta e după mine ca şi cum te-ai duce în audienţă la Vatican, să zicem, în şlapi şi trening. O să spuneţi că un ciorap alb flauşat contează, dar istoria pare să se încăpăţâneze să ne înveţe cu defrişările, demolările şi toate răsturnările ei de reguli şi oameni, că în fond totul e negociabil. Şi dacă e negociabil trebuie să fie şi suportabil, că oameni suntem, aceeaşi limbă o pocim, fiecare după posibilităţi.

Cred că până şi Ecleziastul s-ar întreba astăzi cum se spune corect: Totul e decât deşertăciune?! Sau: Totul e deşertăciune, decât?!