O țuică pentru calul deltei

Teoretic Pădurea Letea şi patrimoniul său sunt ameninţate de o populaţie de cai supradimensionată.  Sigur că nimeni nu vorbeşte despre defrişările care merg înainte. Partea sensibilă ar fi formată din nişte stejari a căror coajă ar fi roasă de cai, deşi alături de ei pasc în zonă multe alte ierbivore, vaci, porci, oi, mistreţi.

Specialiştii susţin că zona nu poate oferi hrană pentru toate aceste bestii hămesite. În acelaşi timp, nu a fost comunicat public înainte de măcel vreun raport ştiinţific care să ateste aceste fapte abominabile ale cabalinelor.

Nici măcar o evidenţă precisă a cailor nu există, se vorbeşte fie de 4000, fie de 1000 de cai. Dar există deja un calcul precis care spune că zona ar putea suporta fie 100, fie 1000 de cai. Iată o dovadă de echidistanţă pur ştiinţifică. Iniţial, această deportare către abator a fost justificată de anemia infecţioasă, care există în zonă.

Din cei aproximativ 50 de cai executaţi, printre care şi mânji, 19 au fost depistaţi cu această boală. Asta înseamnă că timp de un an toţi caii din zona ar trebui izolaţi şi examinaţi. Iar cei infestaţi trebuie sacrificaţi, conform legislaţiei europene, lucru deja întâmplat în nordul Moldovei.

Analizele nu au venit, dar caii au fost îmbarcaţi, după ce au fost maltrataţi şi amestecaţi astfel încât să se poată mutila în linişte. În lipsa analizelor au apărut proprietarii. Legal, oricine e proprietarul unui cal din Deltă dacă are doi martori. Aşadar, s-a rezolvat iute. În satul C A Rosetti locuiesc vreo 1500 de suflete, deci cel mult 300 de proprietari de cai. Aşadar, am avea de a face în medie cu maxim 400 de cai cu proprietar, în general mort de beat.

Sigur, nu trebuie să uităm că şi comerţul cu carne de cal e unul ca oricare altul în lume. Dar să te apuci, sanki, peste noapte, să echilibrezi cu o barbarie stupefiantă un ecosistem de care chiar îngrijitorii lui îşi bat joc e inacceptabil.

Dacă şpaga ar fi distribuită egal în România, toată lumea ar fi mulţumită. Aşa, încă apar neînţelegeri. Sărăcia şi abrutizarea sunt, în ciuda aparenţelor, o vacă bună de muls, care poate fi şi mai gustoasă dacă se pompează în ea la mişto nişte fonduri europene pentru studierea problemei.

Un prefect face declaraţii pentru care ar trebui să i se cheme o salvare, poliţia constată legalitatea abuzului, hai că e mişto. Între timp, nimeni nu se gândeşte că ar putea exista o soluţie. Există cai sălbatici în Camargue, poate că am putea suna la informaţii acolo, mai ales că sunt protejaţi şi adeseori comparaţi cu cei de la Letea.

Sigur, ai noşti sunt sălbăticiţi, dar ce, noi ne dorim să vină vreun turist neînsetat de sânge? Îi omorâm ce îi omorâm, îşi ia toată lumea bănuţii, cam un dolar pentru kilogramul în viu, şi mai vedem.

Dar cel mai trist, în afară de autorităţile jalnice, mi se pare reacţia generală a poporului, similară cu cea în faţa demolării oricăror legături cu trecutul şi demnitatea umană.

Sper să ardă creştineşte cu toţii în iad, conform planului. Dar le mulţumesc acelora care s-au alăturat sau care se vor alătura acestei cauze. Mai mor şi javrele, când vor caii.