Pişcotarul omniscient

Nomenclatorul meseriilor ar trebui să includă şi această nouă categorie. Pe măsură ce lucrurile merg tot mai prost, e firesc să apară tot mai mulţi oameni care sunt gata să se priceapă la tot mai multe lucruri.

Nu vorbesc aici de figurile obişnuite ale comentatorilor invitaţi permanent la toate posturile tv, la care nici nu mă mai uit. E vorba de tinerele vlăstare crescute la adăpostul blocului încă neizolat termic şi care au probabil un scop în viaţă. Să le asigure părinţilor şi pisicilor, ale căror poze haioase le postează din când în când în media socială, o viaţă fără reumatism.

Pentru asta, fără măcar să se apuce de nas, s-au aruncat cu mânecile suflecate în haznaua internetului, cu scopul nemărturisit de a ieşi într-o bună zi la suprafaţă cu peştişorul de aur în mână. Ce contează că el poate avea altă formă?

Există o iluzie care persistă la toate generaţiile. Aceea că fiecare individ tânăr este extrem de diferit de părinţii şi de toţi strămoşii lui. El e ferm convins că nu va repeta greşelile sau clişeele adulţilor din preajmă, care îl scoteau din minţi în adolescenţă.
În ultima vreme, pare că această convingere e cu atât mai profundă, cu cât ruptura dintre mediile şi tehnologiile de comunicare este mai radicală. Din acest motiv, teama de ridicol dispare odată cu învăţarea ignoranţei. Nu există încă o generaţie care să acopere momentul exploziei telefoniei mobile.

Aceeaşi confuzie temporală pluteşte şi asupra internetului, care îi face pe oameni să se simtă mult mai emancipaţi, aproape revoluţionari, doar pentru că folosesc nişte instrumente infinit mai inteligente decât ei. Cea mai mare parte a acestei hoarde de maimuţe care pare să fi ocupat temporar templul părăsit al civilizaţiei uită că acum câţiva ani vorbea cu mamaie şi tataie, purta lanţ de aur şi la gâtuţ şi la mânuţă şi făcea cam aceeaşi cantitate de greşeli gramaticale sau de gândire ca acum. Când sunt toţi atât de inteligenţi încât pot să scrie de pe iPad direct pe blog, uneori chiar direct de la conferinţele la care se duc mereu, pentru că sunt gratis.

Trecutul aparent îndepărtat nu e suficient de departe încât să nu amintească de momentele în care mitocanii comunişti au intrat în casele boierilor şi au tăiat picioarele meselor florentine, ca să semene cu cele din bordeiele din care plecaseră, au bătut cuie în piane, ca să atârne prosoape şi au adaptat regulile civilizaţiei la înţelesul maselor largi populare, însetate de ciorbă şi dreptate, adică să fure mai mult decât vecinul. Din acest creuzet în care s-au amestecat substanţe periculoase timp de 70 de ani, au renăscut idioţii buni la toate, conectaţi la facebook şi astea, perfecţi pentru a fi cooptaţi în orice judeţeană de partid.

A mânca rahat nu e o deviaţie bolnăvicioasă, ci o cutumă socială transmisibilă. Nicicând nu au mai fost oamenii atât de dispuşi să se pupe în fund sau să se înjure, în condiţiile în care nimeni nu le stă cu pistolul la tâmplă. Din cauza asta, e firesc să îşi dorească toţi să ajungă nişte amatori de mare succes. S-ar putea să vă aduceţi aminte de o mare schemă piramidală.

Pentru ca eu să te pup pe frunte, piticuţule, tu şi încă 500000000000 de bloggeri pasionaţi de social media şi de viaţă, călătorii sau psihologie, tradiţii şi Tudor Gheorghe, o să aveţi amabilitatea să mă pupaţi pe mine unde şi când vă spun eu. Apoi, o să ne vedem la conferinţe unde o să vorbim noi ăştia, experţii în orice subiect care nu ne priveşte, ca voi să aveţi ce asculta. Să fie. Apoi o să ne apucăm să schimbăm lumea, să plantăm copaci, să citim cărţi, să mergem pe bicicletă, să redescoperim ce a însemnat ONT în anii ’78, să facem o grămadă de chestii tari şi să bem o bere draft la sfârşit.

Sigur că nu merge cu pişcotul, dar e important să fii un model şi să crezi în ceea ce faci. Dacă te ţii de treabă, poţi să ajungi şi tu unul dintre tâmpiţii ăia care vorbesc numai ei şi nu lasă tinerele generaţii să spună adevărul despre casierele acre de la Carrefour.