Un bun incompetent

Să te dai cu fundul de asfalt e un drept democratic. Dacă te face unul prost, e corect politic să crezi că vorbeşte de toţi vecinii tăi. Abia aştept să sărbătorim din nou Crăciunul în clandestinitate, pentru a nu deranja opiniile celor care ne-ar putea băga la răcoare din cauza bucuriei noastre sfidătoare. Ce vremuri frumoase ne aşteaptă!

Până şi bicicliştii l-ar putea reclama la CNCD dacă Varujan Vosganian ar spune că a întânit un biciclist bun, pardon, competent. Combinaţia de ţărănie cu rigoare birocratică europeană va face deliciul agendei publice pentru anii ce vor veni. Ba pe-a mamei dumneavoastră – este sloganul celor care vor să înjure echilibrat, echidistant, fără ură, fără răzbunare, fără implicaţii rasiste sau de rude de gradul întâi.

E fascinant cum o lume perfect nedemocratică (în sensul bun al cuvântului, uneori) începe să salute cu respect mai întâi microbii şi abia pe urmă eprubeta în care sunt ţinuţi la răcoare. Nu pricep cum democraţia, care se confundă adeseori cu eleganţa, naturaleţea, calmul, respectul şi toleranţa ajunge să devină un instrument de tortură în mâinile însetate de egalitate ale celor care simt lezaţi de orice.

Specia umană a reuşit să producă încă un mutant, după categoria moliştilor – cei care trăiesc la mall, pronunţat mol. Este persoana care seamănă cu primul cântec pe care mi-l amintesc din copilărie. Ceata lui Piţigoi, dai într-unul, ţipă doi.

Este în general o persoană calmă, politicoasă, care din când în când urlă foarte isteric, pentru că asta a ajuns democraţia. E interesant cum nişte oameni inteligenţi se simt lezaţi de faptul că unii sunt înjuraţi pentru meritele lor deosebite. Şi mai interesant e că jocul democratic se opreşte la tirade nevricoase în spaţii largi şi se face mic şi timid în faţa tuturor celor care îşi exercită tirania democratică asupra maselor largi de cetăţeni corectaţi politic.

Corectitudinea politică înseamnă, la un nivel primar de receptare, aici şi acum, dreptul de a înjura. Iar asta e încă natural pentru multe fiinţe umane încă nedeformate genetic din motive de corectitudine politică. Dreptul de a înjura e destul de drept adeseori. Nu văd cum democraţia m-ar putea împiedica să-mi exercit dreptul la opinie în numele unui protectorat lasciv. Dacă Ştefan Agopian îşi permite să o facă pe Regina Maria curvă, eu îmi pot permite să-l fac mitocan. Pot să-l fac şi dobitoc pentru multe afirmaţii ale sale, chiar dacă îl respect pentru că este un mare scriitor.

Pluteşte un aer de amputare printre noi, e un moment în care imbecilii au din nou şansa democratică de a prelua puterea, la fel cum au făcut-o la instaurarea comunismului, când au scurtat picioarele meselor de salon, pentru a putea mânca mămăligă pe ele, aşezaţi pe scăunelele ţărăneşti din Capra cu trei iezi. Scăunelele nu au nicio vină, Procust plăteşte.

Nu cred că dicţionarele ar trebui să sufere pentru ipocrizia frustrată a celor care cred că egalitatea arată ca o cameră goală. Şi de ce ar trebui să mă simt jignit că într-o măcelărie arăbească nu găsesc decât carne de oaie sau vită? Chiar mă bucur de asta şi savurez cât pot.

De ce bucuria mea ar trebui să fie o jignire pentru cei care nu o împărtăşesc? De ce furia mea ar trebui să fie o jignire pentru mulţi oameni, din moment ce ea este îndreptată către un destinatar bine ştiut? Dreptul acesta elementar şi sănătos începe să fie atacat de un sindrom de discriminare latentă, care pare să să se aşeze la pândă în din ce în ce mai multe conştiinţe fără preocupări serioase.

Păi cum ar fi să mă simt eu discriminat ca grec şi ca aromân ce sunt pentru că un grec este catalogat drept prost sau că un aromân este catalogat drept măscărici cu hlamidă de oaie. De ce Purim-ul sau Ramadan-ul sau Paştele ar trebui să jignească pe cineva într-o lume civilizată, când au reuşit să funcţioneze atât de armonios într-un oraş mic şi colorat, ca Brăila lui Panait Istrati.

Cred că vremea javrelor abia începe, epoca ipocriţilor care stârnesc războaie pentru că un câine le-a jignit roata de la maşină îşi aşteaptă zenitul. E bine să fim din nou pregătiţi să înghiţim lecţia nobilă a compromisului pentru supravieţuire într-o democraţie perfectă, în care orice frustrat se poate simţi la fel de lezat dacă-l ajuţi sau îl înjuri.

Un bun incompetent e un incompetent puternic. O bună corectitudine politică e un lagăr minunat în care nimeni nu o să fie discriminat înainte de a se sinucide de ruşinea de a fi mai agil, mai inteligent, mai haios şi chiar mai obraznic decât boul respectabil din faţa lui.

 

15 septembrie 2007