Repar becuri

 

Am văzut nişte adidaşi destul de necăjiţi, lăsaţi la reparat pe tejgheaua unei cizmării.

Mi-am adus aminte de o vecină de la ţară care s-a supărat pe un electrician din sat pentru că nu a vrut să-i repare un bec ars. Râd toţi cei cărora le povestesc şi partea tristă a poveştii rămâne în siguranţă, la locul ei. E foarte important să ne distrăm şi să avem o atitudine pozitivă.

Un sens puternic şi perfect invizibil.
O pereche de adidaşi, marca Mike, purtaţi îngrijit, cumpăraţi probabil de la o tarabă plină de Adidos şi Puna. Erau aşezaţi la rând printre pantofi şi cizmuliţe negre, şi aveau un aer stingher, aşa bleu cum fuseseră aleşi, probabil de o femeie.

Dacă încerci să-i trimiţi într-o poveste, dacă încerci să ghiceşti de unde vin, ca într-o descriere crudă şi neutră dintr-un roman poliţist cu debut lent, zâmbetul se mai strânge şi apare o bănuială că poanta vine din altă parte. Cultul aparenţelor naşte o indiferenţă care vrea să se distreze mult. Lumea schimbă în neştire fotografii pline de un sordid voios, în care mizeria, disperarea, sărăcia şi prostia sunt cei mai buni comici.

După ce consumi tone de imagini cu Dacii cocoţate în căruţe sau cu mesaje cretine ale unor administratori de bloc, ţi se pare că realitatea există pentru a râde de ceilalţi. Ceilalţi nu sunt doar infernul., sunt şi ridicolul. Nu rămâne nimic, nicio urmă, nicio bănuială despre viaţa de sălbatici a strângătorilor de fier vechi, dispare şi mirosul acru-dulceag de gunoi şi pisici care te învăluie când citeşti la avizier ce gânduri mai animă administraţia sau cine s-a mutat la apartamentul 173, după ce a murit zăpăcitul ăla, care a căzut când voia să ude şi florile de la apartamentul de dedesubt. Ce-am mai râs atunci, săracu’ de el. Păcat că nu a făcut nimeni o poză să o pună pe net.

E miraculos instinctul ăsta modern care te face să scoţi telefonul şi să trânteşti o fotografie despre stupizenia insuportabilă a lumii, să arăţi că mai există încă un tip disperat sau inconştient, care ne face să râdem mult, pentru că nu e timp de prea multă empatie sau introspecţie. Încă mai am în telefon imagini cu prostii simpatice, dar de la o vreme m-am oprit. Am început să adun descrierea unor imagini reale, a căror adâncime simt nevoia să o protejez.

Prima a fost o scenă în care un bătrân de modă veche, îmbrăcat în haine mohorâte, şi care arbora acea expresie sfâşietoare a oamenilor în vârstă din România, traversa strada încet, cu astrahanul tocit pe o ureche. El, de fapt, ar fi putut părea haios pentru vânătorii de stridenţe, pentru că avea o sacoşă neagră în mână, din care ieşea un ziar. Sacoşa era branduită mare, alb pe negru, ELLE. M-am gândit că, nefăcând fotografia, am protejat într-un fel demnitatea unui flash de destin din care nu rămâne la suprafaţă decât ridicolul, deşi alta ar fi dominanta. Am numit acest experiment fotografii pe care nu am să le fac. Când nu vine din spontaneitatea conversaţiei, râsul este uneori o formă de apărare sau de alienare. Ne creşte valoarea dacă râdem de amărâţi. E important pentru statut să ai pe cine dispreţui fără să îl cunoşti, măcar.

Reacţia celor cărora le-am descris pe tonul cel mai serios, pentru că m-a impresionat teribil, imaginea pantofilor sport de aruncat, duşi la reparat, a fost un râs scurt, urmat de un recul de compasiune amărâtă. Şi povestea cu becul ars funcţionează la fel de bine, şi maschează un fundal pe care nimeni nu vrea să-şi profileze sensibilitatea.

E mai sigur să râzi la imaginea pe care mi-a oferit-o cineva într-un comentariu pe blog. Cu singura diferenţă că această fotografie s-ar putea să existe. În Vama Veche: o bătrână cu atitudine căra ciorbă într-o pungă Humanitas. Mă gândeam că nişte producători de televiziune ar fi transformat uşor episodul cu becul într-o producţie despre miracolele de lângă noi. Ar fi fost atât de simplu să i se dea un bec bun în schimb. Era un fel de La vita e bella.

Finalul vine tot dintr-un comentariu pe blog. Cerşetor, copil, desculţ, pantaloni ponosiţi şi jegoşi, văzut printre două rânduri de maşini oprite la stop. Întindea mâna către geamul uneia dintre maşini. Purta un tricou roşu, impecabil, pe care scria mare:

For successful living.

 

PS: Cineva mi-a oferit un clişeu nou de vorbire, care sintetizează destul de bine setea generală de concluzii: am impresia că mi se pare.

publicat in evz, 2 februarie 2008