Dă-te, bă, dracu’, mai în faţă!

Cam cu asta am rămas eu din ziua de ieri, cu urletul unui mitocan nervos. În timp ce idiotul zbiera să mişc maşina mai în faţă, deşi nu aveam unde, m-a cuprins un sentiment de compasiune, pentru că m-am gândit că e probabil bolnav de nervi. În plus, îi şi fierbea motorul. Sper că i-a crăpat între timp.

Şi după compasiune, am trăit un flashback în care au apărut pe repede înainte toţi oamenii respectabili cu spume la gură pe care îi văd zilnic neinternaţi şi de care nu râde nimeni pentru că se poartă ca nişte nebuni. Dimpotrivă, îi respectă, pentru că sar gardul din motive foarte serioase, mai presus de orice îndoială.

Cu cei care chiar suferă, cu damblagiii, cu dilimandroşii, cu toţi cei care sunt sisi sau soni nu empatizează nimeni, chiar dacă prezenţa lor pe stradă îţi poate trezi nostalgia conceptului clasic de politeţe. Viaţa mea de pieton m-a ajutat să întâlnesc nişte oameni perfect admirabili, chiar dacă boala sau destinul i-a scos din cărţi şi i-a împins într-o categorie socială dispreţuită.

Pe unii i-am cunoscut, cu alţii doar mi-am încrucişat privirile, i-am auzit vorbind, i-am văzut dansând, hrănind porumbeii sau vreun pisoi, i-am văzut zâmbind sau străbătând concentraţi oraşul. Cei mai mulţi dintre ei, deşi sunt clar excluşi din normalitatea în care lumea iese cu pistolul în intersecţie şi plânge în acelaşi timp la victoria lui Costel, stăpânesc perfect gesturile unei lumi elegante, discrete şi amabile.

Ştiam o doamnă care stătea cu orele la un semafor de pe Ştefan cel Mare, nu făcea nimic deosebit, părea că vrea să traverseze, dar traversa arareori. Zâmbea către maşini sau crocodilii de la volan, dacă vedea copii, râdea şi făcea cu mâna. Dar, de cele mai multe ori, se comporta ca un fel de buletin radio despre cotele umanităţii, un fel de afişaj neelectronic al evoluţiei poluării cu animalitate şi demenţă. În mod normal, ea îi făcea pe imbecili să rânjească, să se simtă sănătoşi.

La fel se întâmpla cu un tip pe care mi-e teamă că l-am pierdut, pentru că nu l-am mai văzut umblând. Parcurgea distanţe uriaşe pe jos, zi de zi, îl întâlneam în cele mai îndepărtate colţuri ale oraşului, mereu foarte concentrat în îndepărtarea lui, atent la fiecare pas, departe de orice zgomot. Dacă-l priveai, puteai să juri că oraşul e gol, că nu se aude nici măcar o ţâşnitoare picurând, că totul aşteaptă să bată cineva din palme ca să înceapă. Sper că e doar iarna de vină şi că după ce vor înflori toţi copacii am să-l revăd, aşa cum îmi doresc să-l revăd şi pe cel care umbla mai ales noaptea cu un măturoi în mână, oprindu-se din când în când, probabil unde simţea că e nevoie de puţină curăţenie. El şi cânta ceva de neimaginat şi îşi legăna mătura şi corpul într-o coregrafie bizară, un pic ridicolă şi foarte armonioasă.

Cel mai drag dintre toţi aceşti oameni pe care i-am cunoscut fără să-i cunosc rămâne un fost vecin, cel care mereu avea câte ceva de oferit. Câteva zeci de litri de kerosen, o bicicletă de colecţie, un sistem audio, cărţi de caligrafie japoneză, discuri grozave şi restul lucrurilor pe care nu vă imaginaţi că vi le poate oferi cineva sunând la uşă din senin. Avea o figură de iluminat, undeva între profet şi falsificator de bani, o minte inspirată şi o forţă de verset în momentele în care era obligat să ofere o concluzie, o explicaţie sau o scuză.

Şi realizez că din multe puncte de vedere îi sunt recunoscător, pentru că mi-a oferit un model al unei normalităţi pe care puţini participanţi la trafic şi-o mai imaginează. De la formulele de introducere în conversaţie, de la delicateţea şi bucuria cu care se exprima despre lucrurile mici, despre supravieţuire şi trucurile necesare, cărţi, muzică, povestea vieţii sale şi orice alte subiecte, acest om exclus din lumea celor care există pentru că le fierbe motorul este dovada că graniţele sunt altundeva. Îi sunt recunoscător pentru că uneori mă pot gândi la el şi le pot povesti prietenilor mei una din cele mai frumoase întâmplări sau formulări pe care le-am auzit. Acest domn mai ajuta la treburi prin vecini. Era într-un subsol şi demonta o centrală termică veche, plină de fiare şi primejdii. După puţin timp, pentru că s-a rănit, a plecat, dar a lăsat un mesaj a cărui concizie perfectă mă ajută uşor să uit de orice grobian scos din minţi. Bileţelul spunea atât: Lovindu-mă, renunţ.

publicat în evz, 15 martie 2008