belele, frumoasele noastre belele

De când am văzut-o pe actuala primă-doamnă a Franţei pozând nud în „Vogue“, m-am încredinţat din nou că trăiesc într-o lume foarte complicată.

Ce viaţă subţire şi simplificată, ce divorţuri finuţe, ce căsătorii strălucitoare, ce artă de a trece conflictele în plan secund şi de a miza numai pe importanţa prezentului, fie şi numai de ochii lumii. Cum adică, să divorţezi şi să se termine cu bine, fără prea mult circ în public, fără cât de nasoală şi crudă e existenţa?! Dimpotrivă, au apărut două romanţe foarte glamour, petreceri, lux şi voluptate, şi peste toate un exerciţiu perfect de stăpânire şi eleganţă, din care reiese că viaţa e frumoasă şi că merită trăită frumos, chiar şi pentru a le face altora în ciudă.

Nici copiii, nici vârsta, nici aşanumitele obligaţii nu sunt obstacole atunci când trebuie să pui capăt unui conflict din care toată lumea pierde. O lecţie din care cu siguranţă aici nu se poate folosi nimic, din moment ce climaxurile noastre apar când un prim-ministru îl numeşte papagal pe un fost prim-ministru, în Europa anului 2008.

Dar mitocănia sigur că nu are vârstă şi nici stare socială şi de aceea mă îndoiesc că vom ieşi curând din cultura unuia dintre cele mai urâte cuvinte din limba română, belea. Încep să cred că asistăm la o programare genetică în direct, la unul dintre cele mai vaste experimente sociale. Şi anume isterizarea unei populaţii care oricum nu stă foarte bine cu nervii.

De exemplu, nu-mi aduc aminte să fi văzut zilele astea vreo ştire despre summit care să nu fi transmis starea de sfârşit de lume, de catastrofă, de haos iminent şi atotputernic. Dacă ar fi fost numai asta, ar fi fost încă bine, dar întotdeauna aceste relatări ale unor jurnalişti iresponsabili sunt dublate de un sentiment de cruntă nedreptate, de injustiţie istorică faţă de un popor care are şi aşa destule din astea pe cap.

Fiind totul făcut la prima impresie, adică aceea nefiltrată de educaţie sau inteligenţă, este evident că nimic nu poate părăsi interpretarea indignată de cetăţean învins şi neputincios, de fiinţă care se naşte ca să se transforme într-un indicator al aspectelor deranjante, un contoar al acestor avalanşe de lucruri mici, care nu ne lasă să mâncăm seminţe liniştiţi.

De aici şi sentimentul îndreptăţit al tuturor că nimic nu trebuie trecut cu vederea şi că un conflict trebuie trăit cu intensitate până la capăt şi chiar întreţinut, pentru că aşa am fost noi educaţi de mici. Să luptăm pentru fiecare centimetru de durere, de necaz, de aoleo. Să răspundem la orice, să strângem pumnii şi să încleştăm fălcile. Să nu punem niciodată punct, ci numai virgulă, pentru că din conflict ne-am născut şi în conflict găsim pacea şi odihna, succesul, faima şi fericirea.

De aici apare şi senzaţia asta că nimic nu se termină de fapt niciodată, totul stă să izbucnească sau să reînceapă, deşi nici nu se poate stabili un început clar, lucru care face şi mai normal rezultatul acestei schizofrenii.

Aşa că acest cuvânt mizerabil, belea, a trebuit să împrumute şi sensuri pozitive, de tradiţional haz de necaz, în care trebuie să ne obişnuim cu situaţia şi să facem mişto, fără a încerca o schimbare. Toate prostiile pe care le spun oameni serioşi în public, vorbele de şanţ părăsit, sunt până la urmă de belea, la fel ca şi Geoană şi Tăriceanu, la fel ca şi summitul şi toate celelalte belele despre care se transmite în direct. Acest cuvânt ascunde şi acea înţelepciune mioritică fatalistă, care te învaţă că belelele nu aduc fericirea, dar numărul lor, da.

Reluând exemplul divorţului la nivel înalt, libertatea, fie ea şi şocantă, cu care lumea contemporană înţelege să trăiască sau să încheie, curajul de a lua totul de la capăt, fără teamă, şi de a nu formula numai cuvinte care trăiesc doar dacă le contrazice cineva, par doar poveşti din reviste, fără nici cel mai mic raport cu existenţa al cărei dicton este: şi mâine e o belea.

Recunosc că şi eu eram infestat cu acest virus al inevitabilului negativ şi că a existat un început al vindecării mele, într-o întâmplare domestică şi prea puţin spectaculoasă. Pentru că întotdeauna trebuie să cunoşti un om care trăieşte aşa, am întâlnit o doamnă care a reuşit mereu să încheie momentele dificile cu zâmbetul pe buze. Când fiica ei a venit plângând că a fost părăsită de soţ, doamna a stat, s-a gândit un pic şi i-a spus râzând, având pe faţă iluminarea unei idei bune: hai, lasă, hai să-ţi cumpere mama o rochie!

29 martie 2008